luni, 10 februarie 2014

Prietenul meu, Tudor

Citesc viata si opera parintelui Serafim Rose si parintele Serafim tulbura si aduce la viata amintiri...
Prietenul meu cel mai bun...
Stiu exact ziua in care ne-am vorbit primadata!Era Craciunul dar noi lucram. Era 25 decembrie 1986.Eram in Sala pasilor pierduti si in sfarsit vorbeam cu cel mai spectaculos om din acea cladire.Dar pe mine nu ma impresiona nici cariera lui, nici tinuta, nici faptul ca lumea il privea cumva altfel, poate cu mai multa teama, poate cu mai mult respect.
Pe mine ma impresiona simfonia pe care o pornea in inima mea prezenta acelui om.Si faptul ca ne-am vorbit ca si cand drum lung strabatusem impreuna pana atunci...Iar el, din toata lumea, pe mine ma privea altfel.
Tin minte ziua aceia de Craciun. Nu-mi mai aduc aminte cum, dar in ziua aceia a fost in casa noastra la masa de pranz,l-a cunoscut pe Grig, pe Andrei, chiar si pe mama mea si...in ziua aceia am pus piatra de temelie a unei prietenii ce avea sa strabata vesnicia.
A fost si e cel mai bun prieten pe care mi-l-a daruit Dumnezeu.Sentimentele care ne-au legat au fost atat de puternice incat  nimeni si nimic nu a reusit sa ne desparta .Si adevarul e ca oamenii nici macar nu au incercat! Sotul meu a stiu ca ceea ce imparte cu mine este un lucru doar al nostru, ca suntem fericiti mai mult decat putem nadajdui in acesta lume, dar a stiut ca am nevoie de acesta prietenie, nu pentru ca mi-ar lipsi ceva, ci pentru ca, intr-un fel pe care nu-l pot explica, Tudor a fost singurul om care putea continua fraza inceputa de mine fara a-i schimba sensul, iar eu asemenea puteam sfarsi fraza lui!  Totdeauna ne-am inteles fara sa vorbim. In zilele in care ma gandeam la el, aparea in usa biroului meu sau ma suna la telefon.Suflete pereche despre care Maica Mina imi spunea ca Dumnezeu randuieste sa fie asa si tot Dumnezeu randuieste ca ele sa se adune in alte moduri decat casatoria. Am fi putut fi un print si-o cersatoare!Sunt convinsa ca ne-am fi inteles la fel de mult sau as fi putut eu sa fiu printesa si el sa fi fost cersatorul.
Ar fi putut fi femeie sau eu as fi putut fi barbat.
Nimic nu ar fi schimbat lucrurile care ne-au legat. 
Dar am fost doar doi tineri frumosi, drepti, inteligenti,instruiti... bucurosi de faptul ca puteau fi prieteni.
Am petrecut impreuna, cel mai adesea in biroul meu sute de ore si de povesti.
Am umblat pe drumuri sau prin magazine. Ne-am plimbat noaptea in parcul gol, eu alergand asemenea lui Alison printre rondurile cu flori si el privindu-ma un pic speriat ca se poate ca patrula de militieni ai acelor timpuri sa ne surpinda si  i-ar fi fost jena sa dea explicatii, dar bucuros totusi ca sunt fericita.
Am facut impreuna planuri pentru cariera mea politica.
L-am sustinut in cariera lui profesionala.
Imi amintesc un moment in care ne plimbam pe strazi si m-a dus in fata unei vitrine mari a unui magazin:
-Vino aici sa vad cat de inalta esti langa mine si cum ne sta impreuna!-mi-a zis
Si eu am mers, m-am asezat alaturi, am privit si am vazut ca ii treceam de umar, eram subtire ca un lujer de iris si parul castaniu mi-se oprea un pic mai jos de obrazul masliniu...Si el era asemenea mie, tot masliniu la ten, dar robust, inalt, spectaculos de frumos...
L-am iubit ca pe o parte a sufletului meu pereche, partea cea buna! Iar el m-a adorat stiind ca e singurul mod in care ne este ingaduit asta, fara regret, fara sentiment de vinovatie sau pierdere. Nu, stiu sigur ca in acesta lume atat putea sa fie! Iar momentul in care el a privit-o in patut  pe fiica mea, a stiu definitiv, ca doar prietenie trebuie sa fie intre noi. Si asta a fost!
-Hai arata-mi- o pe fiica ta!
 El i-a adus primele ei flori!Ruxandra era rozalie toata si frumoasa ca un bobocel de trandafiras si  a placut-o tare mult ,asa  cum tare mult l-a iubit pe Andrei.Partizan al lor si al nostru. Am fi putut gresi, am fi putut fi infractori, cred ca ne-ar fi aparat oricum si cred ca pentru noi ar fi incalcat legea.Dar noi am fost copii cuminti si astfel  el a fost doar mandru de noi. Dar stim ca niciodata nu ne-ar fi abandonat.
Am impartit cu el  perioada  grea dinainte de revolutie si revolutia din 1989, am schimbat guverne, ne-am asezat in tabere diferite dar...am ramas prieteni avand aceleasi idealuri, aceleasi asteptari de la societate si oameni.
Mi-a daruit mult!
M-a sprijinit mult!
M-a incurajat mult!
Mi-a adus totdeauna primele lalele galbene ale orasului!
A fost partizanul meu chiar si cand greseam, convins ca asa trebuie, sa ma sustina nu sa ma critice...Ani si ani...
Si intr-o zi Grig a murit si eu am cazut in genunchi si nu m-am mai ridicat! A fost langa umarul meu. M-a insotit la morga. M-a insotit la cimitir, la biserica, la inmormantare. A pus pe banda coroanei lui  gandurile si iubirea si consideratia pe care i-a purtat-o lui Grig.
Apoi... cand eu m-am schimbat in femeia de acum, inima lui l-a durut atat de tare, incat din iubire, a incercat sa ma aduca inapoi, in inima si trupul femei care fusesem. M-ar fi placut la fel de mult infractoare sau plina de nelegiuirii. Nu  a suportat insa schimbarea din ochii mei .Si cand a tras de mine, incercand sa ma aduca la forma dinainte, am preferat sa pun intre noi distanta in locul cuvintelor evanghelice. Stiu, am gresit! Si au trecut zile, au trecut luni, au trecut ani...candva a facut un transplant de ficat si mi-a zis:
-Roaga-te pentru mine !
Si m-am rugat ...Si au mai trecut luni, poate inca un an sau doi, timpul pamantesc pentru mine nu mai inseamna mare lucru...Intr-o zi in toamna, parca octombrie 2013 ne-am intalnit in pragul unei florarii, eu comandam flori pentru biserica,el cumpara o coroana de flori pentru soacra lui...Ne-am imbratisat scurt. M-am odihnit in bratele lui,i-am pus capul pe umar  asa cum faceam de fiecare data stergand distantele lumesti, simtind ca nimic nu s-a schimbat intre noi, pentru ca acolo, in inima lui eu eram in acelasi loc, iar pe el, intr-o viata de om, nimeni nu-l detronase...Si ne-am despartit, stiind cumva ca poate fi pentru todeauna in acesta existenta!Fara regret.Fara cuvinte. Fara durere.Doar cu imensa si curata iubire.

Si a venit noiembrie. Si din senin, pe 15 noiembrie,inima fetitei lui Andrei  a incetat sa bata.
Si a inceput  cea mai neagra perioada din viata mea. Socul si durerea au fost atat de mari incat am coborat in cele mai mari adancimi...In noaptea de 15 noiembrie ajunsesem pentru cateva ore acasa la Ruxandra, Andreea era in spital operata si sedata, Andrei singur in casa lui in care caruselul din patut amutise... noi in soc cu totii si telefonul meu sunand:
-Ce faceti, doamna?
Secretara mea sunand vineri seara!Ciudat! Neasteptat! I-am povestit despre fetita...Si intr-un tarziu socata mi-a spus ca ma sunase sa ma anunte ca cineva a vazut un anunt pe ecranul televizorului, prietenul meu Tudor a murit in acea zi! 15 NOIEMBRIE! Aceiasi zi a mortii fetitei!
Nu am avut nicio reactie! Ca si cand stiam. Ca si cand ...nici nu-mi pasa!
Peste cateva zeci de minute, Ruxandra mi-a zis:
-Mami, nu ai nicio reactie! Parca mai mult ma doare pe mine decat pe tine!E cel mai bun prieten al tau!
Dar nimic nu a tulburat mai mult inima si mintea mea. Am ramas intr-o bezna inconjurata de un invelis din cauciuc prin care nu trecea nimic.
A murit Tudor! Dar oare nu murise inainte? Nu murise si el odata cu fata frumoasa care am fost? Nu murise atunci cand ne imbratisasem ultima data inainte de moartea lui Grig?Sau poate atunci in pragul florariei?Sau poate la ultima receptie la care am participat impreuna. Sau poate...cu multi ani in urma cand vom fi mancat ultima data impreuna intr-un restaurant...sau cand imi daduse ultimele lalele galbene... sau poate cand imi ceruse sa ma rog pentru el...
Am ramas nedumerita cu privire la asta si am evitat sa vorbesc.Dupa doua zile am trimis un mesaj de condoleante sotiei lui, spunandu-i ca mie, Dumnezeu niciodata nu mi-a cerut putin si ca in aceiasi zi a murit si fetita lui Andrei... mi-a multumit si m-a anuntat ca deja in ziua aceia fusese inmormantarea ...si am incheiat.

Niciodata in aceste luni nu m-am rugat pentru el, nu l-am trecut pe niciun pomelnic si nu am vorbit prietenilor despre el...
Si saptamana trecut citind despre Parintele Serafim si Alison am retrait prietenia noastra fara hotar.
Damascene-Christensen-Viata-si-opera-parintelui-Serafim-Rose.
"Aşa cum am mai spus, în afară de Alison nu mai era nimeni în lume, în faţa căruia Eugene să-şi poată deschide sufletul şi să-şi arate întreaga sa durere. 

Sentimentele care s-au aprins în urma primei lor întâlniri de la Sugar Bowl, nu aveau nici o legătură cu interesele lor comune. În multe privinţe erau foarte deosebiţi unul de altul. În vreme ce Eugene era ateu de factură nietzscieană, Alison era o bună creştină, care mergea la biserică. În vreme ce el era mişcat doar de idei şi trebuia să se socotească îndelung până ce lua o hotărâre, ea era mişcată de sentimente şi era mult mai nestăpânită. Şi în vreme ce el studia filosofia, ea studia clasicii romantici, scriitoarea ei preferată fiind Emily Brontë. „Totuşi”, spunea Alison, „ne înţelegeam unul pe celălalt. Amândoi eram greu de înţeles de către ceilalţi. Erau amândoi solitari şi se simţeau stânjeniţi în prezenţa altora. „Nu simţeam nevoia să ne explicăm stările sufleteşti unul altuia – ci părea că întotdeauna ne înţelegeam fără explicaţii. Nu trebuia să ne prefacem sau să ne îndreptăţim unul în faţa celuilalt”.



Alison îşi aminteşte de clipele fericite care au luminat esenţa tristă a relaţiei lor.

„Odată ne plimbam noaptea prin parc şi am văzut stropitorile care udau noaptea parcul. 

Îmi plăcea la nebunie să alerg printre stropitori, aşa că am sărit gardul şi am alergat. El 
se distra întotdeauna când făceam vreo năzbâtie. Oricum, el niciodată nu ar fi făcut aşa 
ceva – avea demnitate!”
Sunt cateva zile, decand mi-l-am reamintit atat de puternic incat ii simt pana si parfumul.
-Doamne, cum sa-l gasesc?, ma intrebam. Nu stiu nici macar unde este inmormantat in cimitir!Si oare cate luni sunt?
Si apoi ma gandeam...
- Ar putea sa intre pe  usa biroului si sa se azeze in fotoliu in care statea rasturnat de fiecare data si ar fi totul atat de firesc.
 Parintele Serafim si Alison mi -l-au adus intai in amintire,dar fara sa ma rog pentru el.
Sambata dimineata am fost la biserica. Mioara facuse coliva pentru cei adormiti din neamurile noastre...I-am pomenit pe toti si l-am cinstit pe sfantul Teodor Stratilat praznuit sambata 8 februarie.Apoi la pranz am fost la inmormantare la Adriana, o tanara de 32 de ani si am urmat-o in cimitir.Zapada multa pe toate aleile. Sotul prietenei mele ne-a dus pe o aleie mai putin circulata si ne-a zis:
-Luati-o pe aici, e desfundat drumul!
Si am luat-o pe acolo si...privind pe una din cruci am vazut numele lui si apoi mormantul plin de garoafe. Dimineata ii facusera parastasul de 3 luni!
Si  abia atunci, acolo, in inima mea s-a pornit rugaciunea pentru el: Doamne, odihneste-l cu dreptii pe Tudor!Si rugandu-ma pentru el , in mod tainic l-am regasit si mi-am luat ramas bun .

Rămas bun!
Nu-mi pot ridica ochii până la tine
capul plecat nu mi-l pot înălţa
şi nici să grăiesc cuvintele ce ar trebui
spuse.
Însă când vântul toamnei răscoleşte
frunzele moarte, şi trebuie să ne despărţim,
vom ţine în inimă vreun înţeles:
tăcut, căci amândoi am crezut
în El, Care, din dragoste a adus
din nimic şi din tăcere,
lumea pe care a zămislit-o.
Poezia „Silence” de Monahul Damascene Christensen.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu