marți, 26 februarie 2013

ANIVERSAREA SI SFANTA FOTINI

Astazi, 26 februarie, Mihnea ar fi implinit 39 de ani.El s-a mutat la Domnul anul acesta, in noaptea de 31 ianuarie, cu mai putin de o luna inainte de ziua lui.Era atat de tanar! O tinerete pe care trupul lui  si chipul lui frumos o pastreaza in amintirea si inimile noastre. Astazi, de noapte, atat de noapte incat strazile erau pustii,pe ploaie,am insotit-o pe Ema, sotia lui si pe Stela,cumnata lui, la biserica.Duceau coliva facuta pentru el.Frumoasa, asezata intr-un vas cumva mai special decat al femeilor, pana si sticla lui de vin era altfel...totul aratand asa cum a fost el: special.Doar crucea facuta de ele era din nuci, asemenea crucilor facute de femeile noastre de la tara.Azi am facut pomenirea lui,aniversandu-l fara sa-i numaram anii, pentru ca el va ramane vesnic tanar...38 de ani... 39 de ani neimpliniti.Am fost apoi la cimitir.Era frig, o ploaie rece spala crucile lor si inviora florile de pe mormantul de pamant al lui Mihnea.Pe crucea lui aranjamentul de la inmormantare, adus de Ema, o inima mare alba cu cativa trandafirii rosii.Ema l-a tamaiat...Nu l-a plans...Ema invata sa nu jeleasca, invata sa planga cu speranta in mila lui Dumnezeu pentru Mihnea si cu convingerea ca intr-un timp, pe care doar Dumnezeu il stie, vor sarbatori iar anii iubirii lor. 
Si in timp ce ascultam predica de dimineata, am realizat ca Mihnea nu e singur,el astazi are mijlocitoare catre Dumnezeu pe o femeie care ar fi indragit-o foarte mult, pe sfanta Fotini, femeia samarineanca.

Uitati cat este de frumoasa! O femeie.O femeie pe care Mantuitorul a intalnit-o la fantana.Nu a fost nevoie decat de putin timp si doar cateva cuvinte si viata ei s-a schimbat.A fost in intalnirea ei cu Iisus acea lovitura totala data necredintei si pacatelor ei. Nu stiu daca auzisem de femeia samarineanca inainte sa citesc cartea de predici a parintelui Nicolae Steinhardt, dar predica aceasta mi-a adus-o in viata mea pentru totdeauna ca pe cineva din neamul meu.Femeia samarineanca a fost speranta mea dupa moartea lui Grig, ea si Zaheu, si Petru care s-a lepadata de Iisus de trei ori intr-o noapte si Saul mergand pe drumul Damascului.Ei sunt dovada ca in orice moment, Iisus Hristos ne primeste, si nu numai atat, ne ia pe umerii Lui , ca pe oile ratacite, sa nu ne obosim,sa nu ne pierdem iar in hatisul atator primejdii.
Dumnezeu sa-i daruiasca lui Mihnea un Rai frumos!
PS. Transcriu mai jos predica extraordinara a parintelui Nicolae.Poate aveti timp si o cititi.Sigur o sa va placa tuturor.

Apa cea vie - DUMINICA A 5-A DUPA PASTI


(Femeia Samarineanca)

Daca episodul femeii hananeance poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever) al samarinencii nu-i decât urmarirea unui duel aprig si fara crutare.

Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, -în tacerea si arsita amiezii de vara, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta—nevazuta—a elementului apa va fi în curând completata prin manifestarea Duhului însusi)? doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut în femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi ne caldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)-nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) este prezentarea unui duel. Analogia între cele doua ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamânt. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o înfipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura înzestrata cu inteligenta si cu judecata, mândra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a învinge cu orice pret!
De aceea, Domnul procedeaza mai întâi fara graba, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii si parca încercându-si, masurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei—situatia ei matrimoniala (Bine ai zis ca nu ai barbat…)—va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul în paralel cu duelul, scapara de la prima încrucisare a sabiilor:

Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
Samarineanca (artagoasa, mândra, ca sa faureasca numaidecât o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?

Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.

Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce în ce mai ionica, trecând de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!

Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodata.

Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, întelegând ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.

Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheama-ti barbatul.
Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.

Hristos (începe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…

Samarineanca (stie sa se plece în fata adevarului): Tu esti prooroc!

Hristos (se dezvaluie din ce în ce mai mult) enunta doua principii:
a) va veni ceasul si acum este;
b) se cuvine sa ne închinam lui Dumnezeu numai în duh si adevar.

Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.

Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!

În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfârsit. Hristos e înafara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însa ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este înca în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea?

Pentru ca sa fie vadit termenul de împlinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei în fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este!

Sovaielile, amânarile, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: înclinarea în duh nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele “Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avram, Sfânta Fecioara si Domnul însusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa mortilor.

Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atât e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: când da, boiereste da, când se descopera, o face desavârsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se împotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pâna în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fântânii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala)—se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit în întregime, neconditionat, se supune înfrânta, întocmai—si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta—ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia îsi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.

Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de învaluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga în cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspândeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfipta si îndrazneata dar nobila si curajoasa, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija în faza aceasta a desfasurarii minunatei întâmplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile în Sihar si-i foarte probabil ca în casa ei a salasluit.

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadenta neîncetat mai sacadata, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeancei se vadeste în credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se releva adevarul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuita cinste se învrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se împartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama îi vrea de îndata ai Lui, lasând toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cât de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept sa ne-o închipuim vazuta cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul în calitatea Sa de vânator (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea în duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plângaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumânari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerabdatori.

În duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacând-o, din trufasa potrivnica, în ucenica si apoi mucenita a Sa.

Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte dârze si oricarui crez adevarat—o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.

Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-înteleasa, mecanica, în stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorâta dintr-o convingere precedata de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce—lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard—atunci când sufletul aflat în rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.


6 comentarii:

  1. Predica interesanta si agresiva.Sunt impresionat insa de atitudinea pioasa,plina de dragoste si compasiune pentru cei dusi din viata aceasta.Mor atatia oameni,zi de zi,cei dragi ai lor ii plang,dureros sau teatral,sau dureros si teatral uneori,apoi se asterne uitarea.La noi,desi cultul mortilor este foarte dezvoltat,sunt muuuuulti crestini carora nu le-a mai facut nimeni pomenire dupa 40 zile,unora nici atunci.Cine poate varsa o lacrima pentru cel drag al lui care nu mai poate varsa nici o lacrima pentru mantuirea sa,face mare lucru.Fericiti cei ce plang,spune Mantuitorul in legea duhovniceasca,ca aceia se vor mangaia.Am gasit undeva ca fericirile trbuiesc intelese in paralel cu cele zece porunci,aceasta,vine cu porunca a doua,sa nu-ti faci chip cioplit.....nici sa te inchini lor,ori trairea fara Dumnezeu uneori sau mai totdeuna,din pricina goanei dupa cele lumesti,se rascumpara prin lacrimile pocaintei,uneori varsate si pentru cei dragi noua.Uneori ma simt si eu mangaiat de lacrimile si dragostea voastra.Dumnezeu sa fie milostiv si sa trimita harul Sau spre a fi impartasite toate cu Duhul Sfant.Amin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Recunosc ca deja astept comentariile pe care le puneti,Chiar cu mare nerabdare.Si apoi le recitesc de multe ori.Din pricini pe care Dumnezeu le stie, am putine comentarii pe blog, am mai multe pe pagina de facebook, si personal stiu o multime de persoane care citesc blogul.Dar de folos imi este sa stiu citind aici, cum vad alte persoane lucrurile pe care le scriu...gresesc undeva?Am cativa preoti dragi care citesc si care nu m-ar lasa sa cad fara sa-mi spuna si pe altcineva care zice:"sterge acum, tot!"Dar...ma simt cumva rasplatita cu vorbele frumoase pe care le spuneti si mangaiata cum simt si eu nevoia sa o fac cu toti.Iar rugaciunea este....cel mai frumos lucru!Dumnezeu sa va rasplateasca ca va obositi pentru mine.Si , va rog, nu uitati sa-mi scrieti!

      Ștergere
  2. Sunt incantat sa citesc si ca citesc acest blog,stiu ca-l citesc multi,de fapt am ajuns la el printr-o prietena care-l lectureaza.Nu se fac comentarii,pentru ca exprimi adevaruri,asta nu inseamna ca nu isi mangaie sufletele cu ceea ce scrii.Daca gresesti ceva,categoric nu,o spun nu pentru ca sunt eu o autoritate care sa-si dea cu parerea ci pentru ca am un imbold de revolta atunci cand mi se pare ceva anapoda si reactionez violent.Ai fata de cum gandesc eu o dulceata in exprimare si o abordare odihnitoare.Eu sunt cam rebel.Daca nu se arata cei care iti cites blogul,asta inseamna ca ce scrii este mai profund decat bine.Eu am o admiratie uriasa pentru Petre Tutea,gandirea lui mi se pare fantastica si teologica.Are in cele religioase profunzimea parintelui Staniloae,fara a se folosi ca parintele Staniloae de instrumentele religioase,sprijinindu-se doar pe simtirile sale sufletesti.Acest Petre Tutea spunea candva ca el nu are discipoli,si cred ca nu are,are admiratori.Discipoli au altii,nu le dau nume ca sunt oameni de calitate intelectuala,dar neincorsetati religios,exced adevarurilor si promoveaza rationamente care fac impresie,atrag aderenti,dar si ratacesc.Spunea un sfant parinte ca un om daca a trait carect,dar prin lucrarea sa provoaca in timp caderea multora,acestia cei cazuti il trag si pe el in iad,iar cel care a avut pacate in viata,dar a lasat o opera care conduce la mantuirea multora,acestia il scot din iad.Zadarnic pe patul de moarte un propagator al ateismului recunoaste neputintele lucrarii lui si mana lui Dumnezeu in toate,nimic fara Dumnezeu,si se convetrte ,cei care cad din lucrarea lui il trag in jos.Asa ca scrierile tale sunt in lucrarea lui Dumnezeu ferestre spre inviorarea sufletelor si luminare.
    Ziceam ca sunt mai rebel si nonconformist,si am afirmat ca predica de mai sus este agresiva,totusi in nota ortodoxa.Eu am o intelegere aparte asupra contactelor Mantuitorului cu femeile in lucrarea Sa mantuitoare.Mantuitorul nu a venit sa impuna o alta stare in oameni,pentru asta nu mai trebuia sa vina,iar ca sa fim fiinte care sa faca conditionat voia Lui,are atatea vietuitoare,care mai de care mai minunata,si se bucura de el,ne minunam si noi,cat de minunate sunt lucrurile Tale Doamne,toate cu intelepciune le-ai facut.Omul are alta menire.In intelepciunea lui nemarginita,l-a facut pe om desavarsit si lucrator,fara sa-i ingradeasca vointa in lucrari,avertizat doar ca atunci cand,mancand din pomul cunostintei binelui si raului,va strica binele,va muri,dandu-i si calea reanvierii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Asadar venind Mantuitorul a adus mijloace de intarire a voinei prin luminare si caldura sufleteasca fara s-o ingradeasca.Contextul social cand a venit mantuitorul,a si determinat venirea Sa,el venind calea,adevarul si viata,sadite de altfel de la creare in om,chipul si asemanarea Sa,lucrarea mantuitoare insa facandu-se voluntar,incepand de la constientizarea a ceea ce este rau.Era sclavie,asa era societatea,semanand iubirea semenului de la frate pana la vrasmasi,in timp a fost abolita,femeia,in vremea aceea trebuia sa taca,sa umble cu capul acoperit,etc,in timp statutul femeii este altul.Si sfintii au tratat astfel de teme subiectiv,raportati la contextul social.In ceea ce priveste femeia,scris este ca Dumnezeu a facu pe Adam,dar nu intai,omul era o entitate,apoi l-a facat in pereche,cum?este o taina,asta nu ne-a fost revelat,revelatia ne descopera pe Dumnezeu in noi,nu ni-L arata in afara noastre ca obiect al observatiei noastre pentru ca in afara lui Dumnezeu nu este nimic.Stiu ca multi sfinti parinti au facut teorii privind creatia omului,barbat si femeie,impunand relatia acestora in raport de ce explica creatia,ori revelatia in acest sens este clara,sa nu intinda mana sa manance din pomul vietii si sa traiasca in veci,si izgonindu-l din rai a devenit muritor,deci se poate specula cu forme existentiale dar nemurirea,omul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu este o taina.In consecinta,stautul de intaietate a barbatului sau femeii este speculativ,subiectiv social.Cea mai vehiculata atitudine a femeii este sa taca,ca si cum marii oratori ai lumii din toate timpurile au avut dadace barbati care i-au invatat sa vorbeasca.Mamele au fost,sunt si vor fi capacitatea de exprimare a copilului,iar atnci cand se impiedica in limbaeste pentru ca mama nu a fost destul de atenta cu copilul.Apoi ca femeia sa umble cu capul acoperit,sa nu foloseasca materiale cosmetice,azi nu mai insemna forme de cinste.Azi poate o femeie sa umble in costum de bae pe strada,poate provoca diferite atitudini,dar nu mai inseamna curiozitate sexuala ca pe vreemea mea cand aparuse minijupul.Nu este demn pentru propria-i persoana sa intre intr-un loc,intr-o biserica oricum,dar a mai opri o femeie sa intre in biserica daca are capul descoperit,sau daca este imbracata in pantaloni,este o forma de inchistare in niste reguli facute de oamnei in timpuri,pentru timpuri.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ba inca si regula ca o femeie in timpoul menstruatiei este spuracata,cum putea Moise sa oblige pe oamnei sa nu aiba contact sexula in acea perioada amenintendu-i ca se imbolnavesc,pai o fac medicii azi cu fumatul si nu are nici un efect,asa ca instituit regula ca in acea perioada este spuracata,si aceasta o laureste Mantuitorul cu femeia care avea scurgere de doisprezece ani,foooooarte frumos;cine s-a atins de Mine,iar apostoli zic,Doamne,lumea te imbulzeste si tu intrebi cine s-a atins de Tine,iar El zice,s-a atins cineva de mine ca am simtit putere iesind din mine,apropo,pentru minuni iese putere din Dumnezeu pentru a face minunea,iar femeia se arate ,si ce face Mantuitorul,o cearta ca a spurcat multimea de care s-a atins,le-a aratat-o lor,uitati aceasta nefericita v-a spuract,nu,nu,o tamaduieste.Acum femeile isi fac igiena mult mai bine ca odata,si tine de demnitatea ei sa nu stie lumea in ce stare este.Nu mai intru in amanunte.Atat,ca unii ridiculizeaza femeia ca din cauza ei a intrat pacatul in lume,din aceasta cauza ne da revelatia rasppunsul omului,femeia pe care mi-ai dat-o...,asa a zis omul,la Dumnezeu nu a avut nici o valuare,deja stabilise rascumpararea prin femeie,ce sa facut prin Sfanta Fecioara Maria.
    Deci femeia este parte a entitatii omenesti,cu aceleasi posibile capacitati de virtute si viciu,capabila mai usor decat barbatul de redesteptare.Asa se face ca in dialogul cu femeia samarineanca,pericopa considerata ca o fereastra e evanghelizarii neamurilor,l-a recunoscut pe mesia,nu pe liderul iudeilor,Mantuitorul se naste fiul lui Dumnezeu intregului neam omenesc.Stiu ca sunt cutume care greu vor disparea,unii se sprijina habotnic in tipic,dar vorba altui sfant parinte,tipic,tipic si la inima nimic si atunci cum ne verificam daca e bine sau nu?simplu,ce gandesc eu,ce inteleg eu,ce fac eu strica virtutea dragostei,ca asta este calea,prin aceea sa va cunoasca pe voi oamenii ca sunteti urmasii mei,daca va iubiti unii pe altii.M-am lungit foarte mult.
    Dumnezeu te iubeste cum spuneam si ca esti femeie si daca erai barbat,pentru ca te nevoiesti in ale Sale,pentru ca iti place cuvantul Lui,pentru ca te indulcesti din harul Sau cel ceresc pentru care te fericesc.Haru Lui sa fie cu tine.Amin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu stiu de ce, abia acum am vazut comentariile, dar e prea tarziu acum sa raspund...dar sigur voi raspunde!

      Ștergere