Grig semana cu ea fizic atat de mult, incat era clar ca e baiatul ei, oriunde i-ai fi vazut. Era doar mai scunda, iar trasaturile ei se asprisera intr-o viata in care a pierdut egal cu cat a obtinut. Era o femeie frumoasa, cu vorba aparent domoala, dar in realitate, apriga! Cu Tudorita nimeni nu se punea!
La orice lucru avea propria ei opinie pe care cu eleganta, dar fermitate si-o sustinea:
-Nuuuu, mama! NU!
Si ca sa nu pierzi si timpul in discutii din care oricum nu ajungeai decat la opinia ei, renuntam cu totii si faceam cum spunea ea.
Anii de inceput ai casniciei noastre au fost ani in care am fost mult incercati.Eu, femeia tanara, obisnuita sa hotarasc, sa procedez cu rapiditate, ma loveam de modul ei de a hotari pentru noi, sau de a nu fi prea multumita de hotararile noastre.Si totdeauna punctele noastre de vedere erau diferite. Zaharia, socrul meu, o sustinea, iubind-o mult si, barbat foarte inteligent, stia ca nimeni nu trebuie sa se puna cu Tudorita!
-Mamaie, i-am zis la apusul vietii lor. Ai luat barbat bun, care te-a ascultat totdeauna!
-A, mama, daca nu era asa, nu l-as fi tinut!
Si aceasta a spus totul!
A avut sase copii, patru si doi gemeni.Din ei au trait trei si i-a crescut cu drag, dar cu severitate sfanta: Grig, o fata mai mica cu 5 ani si un alt baiat.
Dar iubirea vietii ei a fost el, Grig.
Mi-o amintesc plangandu-l:
-Gigi, Gigi, ma Gigi, ma! Baiatul mamei ! Tinerelul mamei! Baiatul meu care nu m-a suparat niciodata!
El a fost mandria ei in satul in care s-a nascut si a locuit pana la moarte!
Pe acel pamant, in acel spatiu , nu s-a nascut un copil mai destept si mai bun ca baiatul ei cel mare!A adunat daruri de la Dumnezeu, daruri care l-au facut sa fie apreciat in toata existenta lui, sa arate, desi copil nascut la tara si crescut acolo pana la clasa a IX-a, ca orice copil de intelectual crescut in buricul Bucurestiului. Orice sfat al ei, orice vorba care tinea de educatia lui, de igiena, morala, corectitudine,cinste, a prins radacini pe care nici despartirea de ea, nici strainatatea in care a crescut restul de viata de la 14 ani, nu a reusit sa le anuleze.
Era cea mai curata femeie de la tara pe care am cunoscut-o. Totul era impecabil in preajma ei.Nu am vazut-o odihnindu-se! Nu am vazut-o sa se ridice de la masa si sa nu stranga intai masa, sa spele faruriile, tacamurile si sa le puna la locul lor, totdeauna acelasi.Perdelele ei si lenjeria si pernele tepene asezate in mijlocul patului sunt deja legendare! Ca si ciorba ei cu taietei de casa subtiri, fini... Nici macar fiica ei nu avea curajiul sa taie taieteii ei.Doar eu! Eu reuseam sa-i tai pe gustul ei! Eu reuseam sa fac lucrurile apropiate de dorinta ei, pentru ca am invata in timp sa o protejez de lupte si sa o iubesc tocmai pentru acele lucruri care deranjau lumea ei!Nu am vazut-o sa stea de vorba cu vecinele la poarta sau peste gard decat cel mult cand le ducea placinta cu foaie plamadita de ea sau gogosi.
Am constientizat tarziu iubirea pe care i-o purtam, sau poate am iubit-o tarziu!
Abia cand el, dragul nostru a plecat pe drumul lui spre steaua lui David, atunci mi-am lipit capul de pieptul ei si am inceput sa-i ascult bataile inimii ei de mama. Batea cu sincope! Batea tot mai rar, prea putin interesata de viata...
Pe 10 decembrie 2007 a murit Grig. Nu am putut sa o sun si sa-i spun! Iar ea, a murit fara sa inteleaga pe deplin ca nu am putut, nu am stiu ce vorbe sa aleg ca sa-i spun...
Zaharia era deja foarte bolnav.L-a ingrijit impecabil urmatorii doi ani.Iesea greu din casa, avea probleme cu mersul, cu vederea, cu inima care era prea putin dornica sa mai bata...ca si a ei...
Am facut parastasul de 2 ani pentru Grig in casa lor, acolo la tara, si dupa trei zile, pe 3 decembrie 2009 Zaharia a murit lasand-o pe ea cu feciorul cel mic...
Si-a continuat munca in acelasi ritm:bucatarie impecabil, curatenie impecabil, sute de pasari, gradina de zarzavat...si exasperata ca la orice lucru, Vasile o striga:
-Mamica, vino putin!
Dar din viata ei dispararuse lumina, interesul pentru ea insasi.Atat doar, din pensia ei, renova casa, dorindu-si sa-l lase pe baiatul cel mic cu cat mai putine probleme.
Acum doi ani a murit si ea! Fara sa fie bolnava, moartea ei repetand moartea fiului ei, atata doar ca am avut un ragaz sa-i aduc preotul sa o spovedeasca iar si sa o impartaseasca!
A plecat spre Domnul tinand in venele ei, in inima ei, sangele si trupul sfant al Domnului! Si oricat de mult ma doare, am bucuria ca acest lucru s-a intamplat asa cum mi-as dori sa fie si pentru mine!
Am tinut-o de mana! Am mangaiat-o! Am incurajat-o ! Dar ...am pierdut in ea ca si in nasa, Aurica, acel prieten care sufera pentru tine ca si pentru el, acel om cu care te identifici in durere si atunci durerea devine ceva ce parca imparti in doi sau trei, cati sunteti.
Inca mi-e dor de ea! Inca imi doresc sa pot ridica telefonul si sa o sun, s-o intreb:
-Ce faci, mamaie?
E tarziu la ora la care scriu, dar nu pot sa dorm si nu pot sa-mi opresc plansul pentru lipsa ei , pentru ca nimic nu mai e in viata noastra asa cum era cand ei trei traiau si noi ne adunam acolo la tara, la casa lor .Ne adunam desigur acum!Vom face parastasul pentru ea, pentru doi ani de la plecarea ei spre Domnul, dar locul acela prea putin mai arata ca atunci cand ea il ingrija, casa parinteasca e doar o amintire care pe mine ma doare atat de mult, incat as vrea sa sar aceste zile, sa nu existe ziua de maine cand merg sa pregatesc parastasul impreuna cu cumnata mea, sa fac coliva, ziua de sambata cand ma voi apleca pe crucea ei si voi canta iar Vesnica lor pomenire...
Dar e un pret pe care trebuie sa-l platim in acest timp, in acesta viata si apoi, cineva trebuie sa cante cu inima si trebuie sa zambeasca chiar daca si cu lacrimi, la parastasul fiecaruia dintre noi!
Dumnezeu s-o aseze cu drepti in imparatia Sa pe Rada si sa-i daruiasca apropierea in rai de cei dragi mutati de la noi, de fiul ei, de sotul ei, cei trei copii mici, de parintii, si mosii ei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu