Sfanta si Marea zi de Miercuri

Sfânta şi Marea zi de Miercuri

Ultima liturghie de pocăinţă din Miercurea cea mare este o încheiere şi pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârşi ea când se lucrează şi câtă pagubă aduce când lipseşte.

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda este răsturnată de pocăinţă. Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată şi de mare încredere şi nădejde, pentruputerea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână. Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.

Fariseii şi cărturarii, îndeosebi, şi poporul evreu în general, aveau credinţa că ei, ca popor ales şi chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinaţi din oficiu să fie moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credinţă este greşită. Pilda vameşului şi a fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos şi un drept, prin poziţia şi prin faptele lor, îşi schimbă între ei locurile, prin poziţia lor sufletească.

Lucrătorii viei, necredincioşi, deşi la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăţia de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. XXI,43)

Ucenicul şi păcătoasa pomeniţi în Miercurea Sfântă, arată şi mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaşte mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâţia oameni, auzise atâtea învăţături minunate şi cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veşnică.

Dimpotrivă, păcătoasa cea înstrăinată de Dumnezeu, aducând cu mare căinţă lacrimi şi mir de mult preţ, devine mironosiţă şi pregăteşte spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. XIV,9)

Slujba Utreniei ne pune mereu în faţă cele două stări: ale ucenicului şi a păcătoasei;schimbarea cea bună adusă de pocăinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor.

„Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-te pentru dragostea banilor”[2] sau „când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fărădelege; aceea se bucura turnând mirul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob vrăşmaşului…”[3]

Când Iisus a venit în Ierusalim în casa lui Simon leprosul, atunci a fost uns cu mir de această păcătoasă ce se afla acolo: „casa lui Simon Te-a încăput, Împărate Iisuse, pe Tine, Cel neîncăput, şi femeia păcătoasă Te-a uns cu mir.”[4]

Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvintele Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de foarte multă căldură. Ce-a îndemnat-o, oare, la aceasta? Dragostea pe care ea a văzut-o că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni. Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia: „Pe Tine, Fiul Fecioarei, cunoscându-te păcătoasa că eşti Dumnezeu, a zis cu plângere, rugându-se, ca una ce făcuse lucruri vrednice de lacrimi, dezleagă-mi datoria, precum mi-am dezlegat şi eu părul; iubeşte-mă pe mine ceea ce Te iubesc, care după dreptate eram urâtă…”[5] sau „Cea cufundată în păcate, Te-a aflat pe Tine liman de mântuire, şi îndată , turnându-ţi mirul cu lacrimi, a grăit : Iată, Cel ce aduce pocăinţa păcătoşilor! Ci mă mântuieşte Stăpâne, din valul păcatului”[6].

Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Cu această sumă, care reprezenta salariul unui lucrător pe un an întreg, se puteau cumpăra şapte mii de raţii de pâine pentru îndestularea săracilor la o masă[7]. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei bun. Iuda nu se gândea însă la săraci când a certat-o. La rândul lor, ceilalţi ucenici erau departe de înţelegerea simbolismului profetic al mirungerii [8]. El face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învrednicit pe femeie de mare cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună Ucenicii înţeleg acum că gestul Mariei constituie o adevărată profeţie şi că iubirea ei simbolizează cultul pe care toţi creştinii îl datorăm lui Hristos [9].

Sinaxarul zilei de miercuri lămureşte în chip deosebit, după Sf. Ioan Gură de Aur, cine era această femeie păcătoasă. Aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa. După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie numită îndeobşte femeia păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă este vorba de altă femeie, care are o viaţă curată, Maria – sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de cealaltă, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe frumoasele Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi I l-a dăruit Învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgăduieşte vreo răsplată. Într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de argint.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sf. Evanghelişti Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa lui Hristos de a face milostenie. Mai mult, acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când sfântul părinte Hrisostom spune că este vorba de două femei[10].

Sunt unii care spun că este vorba de trei femei: două sunt cele anunţate mai sus, care I-au turnat mir nu cu mult timp înainte de Patimă, iar o a treia cu mult mai înainte de acestea, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; aceasta era şi desfrânată şi păcătoasă. Ea a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul, i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi în sfârşit ei îi dăruieşte Mântuitorul iertarea păcatelor (Lc. VII,50).

Alţii susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul este una şi aceeaşi persoană şi fac din el şi tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale, Maria şi Marta.

Mai aproape de adevăr este susţinerea lui Hrisostom, că sunt două femei care au turnat mir pe Hristos.

Una despre care vorbeşte Evanghelistul Ioan, este Maria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi I-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos, cu 6 zile înainte de Patima sa.

Cealaltă, despre care vorbesc ceilalţi trei evanghelişti, este o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. „turnând femeia mir scump pe domnescul Tău creştet…a cuprins tălpile tale”[11] şi „Cu lacrimi a spălat picioarele Ziditorului cea vinovată în păcate, şi le-a şters cu părul său”[12].

Zbuciumul sufletesc şi tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului, ne sunt reliefate de monahia Cassiana în vestita Slavă a stihoavnei: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă, şi tânguindu-se a adus mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”[13].

Învăţătura veşnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii şi preoţii săi, se poate întâmpla şi cu Israelul cel nou, cu creştinii şi cu slujitorii săi: preoţii şi monahii. Nu starea de a fi popor ales, creştin, preot – este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căinţa, smerenia. De aceea, Sf. Părinţi zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru.”

La sfârşitul postului, pomenirea păcătoasei şi a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit. Mântuirea se lucrează cu frică şi cu nădejde. Cu frică, pentru nestatornicia şi şubrezenia firii omeneşti, cu nădejde în puterea pocăinţei ce ne stă la îndemână şi în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Şi Iuda putea fi iertat dacă se căia. Ne-o adevereşte păcătoasa cea de mulţi ani, care vărsând mir cu lacrimi s-a izbăvit de puterea răutăţilor şi ne-o va arăta de asemenea şi celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca şi păcătoasei.

Miercurea cea mare este întunecată de târgul Iudei şi de hotărârea cărturarilor şi fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi: „Astăzi s-a adunat adunarea cea vicleană, şi a gândit asupra Ta cele deşarte; astăzi Iuda pentru tocmeala ce a făcut şi-a arvunit luişi spânzurare; iar Caiafa şi nevrând a mărturisit că unul pentru toţi ai luat patimă de bunăvoie, Mântuitorul nostru…”[14]

Despre fărădelegea săvârşită de Iuda, vorbeşte şi utrenia zilei de marţi, arătând înţelegerea dintre ucenicul necredincios şi mulţimea fariseilor şi cărturarilor: „Ce voiţi să-mi daţi mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre?”[15] Aceeaşi trădare a lui Iuda este reluată şi la utrenia de miercuri: „Ce vreţi să-mi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă, ca să-l răstigniţi?”[16]

Deşi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul testament şi deşi Domnul cunoştea mai de mult pe trădător, Iuda nu este deci un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii. Trădarea lui Iuda este deosebit de gravă, având la bază pierderea credinţei în Dumnezeu: „ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul”[17]

Izvorul trădării nu stă numai în pierderea credinţei ci şi în iubirea de arginţi, această cumplită desfigurare a caracterului omenesc. Iuda a vândut pentru agonisire de câştig urât, pe Cel fără de preţ şi pentru aceasta a dobândit osânda cea veşnică: „(Iuda)…vânzându-Te pentru dragostea banilor…”[18], „poftind iubirea de argint, a gândit cu vicleşug să Te vândă, Doamne…”[19]

Iubirea de arginţi l-a făcut pe Iuda şi vânzător şi jefuitor de cele sfinte: „Iuda, lepădându-se de prietenia lui Hristos pentru aur, mergând a zis mai marilor celor fără de lege: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da vouă precum voiţi pe Hristos?”[20]

Trădarea, ca şi apostazia, este ca atare expresia celei mai înfiorătoare decadenţe morale şi religioase. Iuda îşi vinde fără necesitate Învăţătorul şi primeşte în schimb treizeci de arginţi. Iubirea de arginţi a fost orbitoare, primind punga în schimbul Învăţătorului său[21].

Când oferă lui Iuda această sumă, Sinedriul crede că respectă porunca lui Moise, care stabilise că cel ce va ucide fără voie un sclav aparţinând unui iudeu, să-şi răscumpere greşeala achitând stăpânului păgubit prin fapta sa, treizeci de arginţi (Exod XXI, 32). Fără să-şi dea seama, sinedriul împlineşte însă profeţia lui Zaharia, care anunţase că Hristos va fi vândut pentru această sumă derizorie (XI, 12-13).

Iuda va căuta de acum prilejul cel mai potrivit pentru arestarea Mântuitorului[22], căci se temea de mulţime şi voia să-L piardă când era singur[23].

Pentru fapta cea atât de josnică a ucenicului şi a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult aşteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post şi cu întristare. Căci păcatul vânzării şi lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri şi apasă cu aceeaşi greutate şi asupra creştinilor.

În această zi se încheie citirea „stâlpilor” Evangheliilor la slujba ceasurilor (III, VI şi IX).Tot acum încetează a se mai citi Miezonoptica până la Duminica Tomii. Nu se mai fac metanii în biserică după Liturghia Darurilor din această zi.

După o tradiţie veche, în această miercuri, în unele biserici se săvârşeşte Taina Sf. Maslu de obşte, în amintirea ungerii Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă, despre care aminteşte Evanghelia şi cântările slujbei din această zi.

Sursa:http://psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com