Am invatat sa citesc inainte de a merge la scoala.Am fost un copil care a crescut intr-o familie numeroasa, privind cu ochii curiosi spre cartile surorilor mai mari.
Era un timp in care jucarii nu existau prea multe, acele doua-trei avute in familie se pastrau "nefolosite" de teama de a nu se strica si atunci, cartile de scoala erau adevaratele jucarii.
Era un timp in care cartile nu se restituiau la sfarsitul anului scolar si astfel ele, in vacanta, ajungeau usor la fratii mai mici.
Nu se stie cand am invatat sa citesc si nici cine m-a invatat. Erau fascinata de Abecedar si de Citire, inca imi amintesc paginile lor, ilustratia cu o fetita pe care o chema Doina si bea lapte dintr-o cana frumoasa, bradul perfect de Mos Craciun si lectia cu bunicul .Va amintiti?
Barbu Stefanescu Delavrancea.
"Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
Cine trânti poarta?
- Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui "tata-moşu".
- "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!...
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În ţara rândunelilor.
- În ţara rândunelilor?
- Da.
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
- Da... hâ... hâ... poi ce fel... şi mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.
E muma lor şi fata lui.
Cum îl văzu, începu:
- I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră în casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
- Pe din două.
Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
- Jumătate mie.
- Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
- Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
- Amândouă sunt dopotrivă.
- Ş-a mea, ş-a ei!
- Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.
Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:
- Ce e asta, vermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
Eram atat de mica! Cresteam fara sa am bunici, toti patru erau morti demult, nici macar nu-mi cunoscusem bunicii, iar ele, bunicile erau in amintire atat de departe, incat vag imi aminteam sanul acoperit cu iei alba cusuta cu flori negre a bunicii Rada, san din care se facea ca scoate zaharul cubic atat de bun si rar al copilariei mele.
-Trebuie ca batranetea sa fie ceva frumos, tare frumos! Imi spuneam.
Sa traiesti un timp al linistii, al pacii si al ragazului, mi-s-a parut totdeauna ca e o binecuvantare de la Dumnezeu.
In ultima vara petrecuta cu Grig am fost plecati in Spania si Portugalia, 21 de zile.A fost ultima noastra vacanta impreuna.A fost o excursie lejera, in care cateva zile am stat in Madrid, Granada, Cordoba, Valencia, Lisabona... Priveam cu bucurie la cuplurile in varsta pe care le vedeam pe strazile lor, la plimbare sau la terase...
-Eu voi fi ca doamna aceea! radeam si ii aratam cate o doamna grasuta sau foarte slaba
-Si tu vei fi asa! Si ii aratam cate un batran slab, sobru, elegant!
Nu am trait sa-l vad batran. A plecat de langa mine tanar, avand parul negru fara fir de par alb. Slab. Drept. Un pic tantos!
Dupa moartea lui,mult timp nu am putut sa ma privesc in oglinzi. Sentimentele mele si acum cand scriu amintirile acestea sunt dureroase. De ce as fi privit in oglinzi? Ce sa mai vad?
Femeia care aparea acolo nu mai eram eu, asa cum ma stiam si asta este un alt motiv ca sa-i multumesc lui Dumnezeu. Poate daca as fi semanat cu femeia pe care mi-o amintesc si pe care o vad in pozele dinainte, m-as fi urat atat de puternic, incat as fi dorit sa sparg acele oglinzi sau sa sparg imaginea pe care ele mi-o aratau...
Dar am ajuns incetul cu incetul sa ma obisnuiesc cu mine asa cum sunt, sa plec capul tot mai mult si sa ma privesc tot mai rar.
Anul acesta, dupa prima noapte la Poceaev, am luat hotararea de a nu ma mai machia niciun pic!Asa cum rujul , parfumul si fardurile pentru ochi au disparut de mult, asa urmau sa dispara si celelalte trucuri primite de la Cleopatra.
Schimbarea a fost atat de mare, incat si mie mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu chipul cel nou. Sigur, poate schimbarea nu a fost atat de mare, dar uratii imi sopteau permanent ceva si mi-a fost greu catva timp. Apoi am inceput sa-mi privesc parul...
Umblu in lume cu capul gol! Nu am nimic in cap!
De mult timp obisnuiesc sa-mi vopsesc parul intr-o culoare aproape de culoarea mea reala.Cand intarzii sa o fac, apar radacinile in care firele albe se amesteca cu cele castanii.Si nu e deloc frumos!Chiar deloc!
Acum doua saptamani am luat hotararea sa nu mai vopsesc nici parul si pentru ca trecerea spre albul natural sa fie cat mai repede, am hotarat sa merg la un salon si ...sa-l vopsesc , sa-l decolorez cat mai alb. Sa fie asa cum ar fi fost el, daca eu nu-l vopseam! Nu va imaginati socul coafezei!Am negociat!Am discutat indelung! Si in final a acceptat!
Copii mei cand m-au vazut ziua urmatoare nu au fost deloc incantati.Eu, sincer nu prea am priceput de ce, pana cand seara, dupa ce am participat la nunta Ralucai, fina mea, privind pozele facute, efectiv nu m-am recunoscut langa ei!
Din aparat ma privea o femeie pe care iar nu o cunosteam. O femeie in varsta!O doamna cu parul aproape alb.
A trebuit sa accept ca aceea eram eu!
Am pierdut-o definitiv pe femeia pe care Grig a iubit-o in viata lui pamanteasca.Nu stiu. Poate am fost o femei frumoasa. Stiu ca purtam culori vesele, roz, turcoaz, alb,galben, crem,bej... Stiu ca radeam mereu. Tot timpul aveam o gluma, un ras, un zambet de rezerva. Tot timpul aveam ceva de povestit!Nu cred ca ccineva in acel timp s-a plictisit langa mine! Lumeste. Lumeste. Lumeste.
Dar a trecut! Slava lui Dumnezeu pentru toate, dar si mai mult, slava lui Dumnezeu pentru acest timp al asumarii batranetii mele.Pentru ca batranetea este unul din marile daruri ale lui Dumnezeu.
Poate ca nu-i intamplator ca termenul „calugar” vine din grecescul kalos - frumos, bun si gheron - batran, de vreme ce batranul este chipul omului ca plinatate.
«zilele omului sunt 70 de ani, iar de va fi in putere, 80 de ani si ce este mai mult decat aceasta? - osteneala si durere»" (Ps. 89, 10-11).
A-ti asuma batranetea inseamna a-ti asuma pacatele, a plange pentru ele cu gandul permanent la moartea ta si la a celor pe care i-ai cunoscut. A-ti accepta batranetea inseamna a dobandi smerenia si negrija de cele lumesti.
Moartea lui Grig intr-un mod direct m-a pregatit pentru moartea mea. Atata doar ca niciodata nu am sa cred ca am facut destul pentru mantuirea lui.De aseara socotesc un numar de 40 sfinte liturghii pentru care sa fac si coliva si chiar nu stiu decand sa incep...
-Trupurile celor morti sunt hoituri , spunea cineva!
Si vorbele acestea ma hartuiesc de doua zile! Vreau sa cred ca trupurile celor dragi mie adormiti s-au desfacut in pamantul din care au fost facute, iar oasele lor sunt sfinte moaste. Vreau sa cred ca toate oasele aflate inauntru acestui sfant pamant sunt sfinte moaste!
Cred in bunatatea lui Dumnezeu. Cred in mila Lui pentru noi. Si eu simt si iubirea si mila lui Dumnezeu.Altfel de ce l-ar intreba Dumnezeu pe Satan" De unde vii?"(Cartea lui Iov , cap 1)
Asumarea cu liniste si bucurie a batranetii inseamna acceptarea cu usurinta a greselilor celorlalti , punandu-le pe seama tineretii si amintindu-ti ca nu e nimic din ceea ce atat de urat fac ei, ca tu sa nu fi facut inaintea lor. Poate si eu am ras candva de batrani cum astazi rad unii de mine! Sigur am facut-o!Sau chiar daca nu am facut asta,sigur am facut alte lucruri mai urate, mai grave!
Ma bucur ca sunt batrana! Indiferent de cat de urat suna cand lumea din preajma mea spune despre femeile din biserica "babe'' si ma includ in "babe" si pe mine", asta e doar problema lor de tinerete, eu cred ca, babele acestea tin biserica lui Hristos, cand cei tineri isi vad de tineretea lor si cand barbatii, sotii lor, joaca table si sah in parc.Ele schimba apa la flori,ele vand lumanari,ele fac curat, ele coliturghisesc cu preotul si spun cu zdrobire de inima la toate ecteniile"Da, Doamne".Ele inchipuie pe heruvimi. Ele canta "Pre tine te laudam" si Dumnezeu si pentru ingenuncherea lor si rugaciunea lor transforma vinul si anafura in Sangele si Trupul Domnului.
Cred ca varsta senectutii e cea mai frumoasa din toate varstele.
S-au linistit in mine gandurile. A murit patima dupa lume. Asfinteste bland soarele vietii mele...
Peste cativa ani ma voi pensiona...
Ma voi trezi grabita doar cu gandul la sfanta liturghie, voi sta in biserica in fiecare dimineata pana la 11, apoi ma voi plimba in parc,voi numara florile care cad din salcam, voi reveni la vecernie, voi citi Biblia de trei- patru ori pe an, ma voi ruga, voi scrie, voi spune ca bunicul"Lasati copii sa vina la mine!"implinind evanghelia lui Iisus...voi privi lumea cu bucuria ca am facut parte din ea, voi face de mai multe ori pe an acele 40 de sfinte liturghii cu coliva pentru toti cei adormiti din neamul meu si pe care i-am cunoscut in viata mea.Vor fi atatea de facut si atunci! Dar atunci le voi putea face cu tihna, cu rugaciune,si mai mult cu gandul la Dumnezeu .
Stiu, sunt o femeie cu un chip nu prea frumos! Stiu! Dar cred ca Grig ma iubeste mai mult acum, decat a facut-o in anii tineretii noastre.
Si daca nu voi muri inainte de asta(Fie Doamne voia Ta in toate, nu a mea!)si Dumnezeu poate va randui sa fiu bunica, poate voi fi pentru nepoti, ca Bunica lui Barbu Delavrancea.Va amintiti?
"O văz, ca prin vis.
O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii..."
