Prima amintire

Astazi am sa incep sa scriu, atat cat imi amintesc, despre lucruri legate de Grig...Si am s-o fac cateva zile la rand, daca Dumnezeu ingaduie ...

Ieri am fost cu niste acte la un control, undeva la o institutie a statului.

Acolo, doamne dragute, civilizate, bucuroase sa ma vada, sa mai si vorbim un pic.In incaperea nu prea mare, multe birouri...o doamna, tocmai cea care verificase actele societatii pe care o reprezint, ma intreaba:

-Ne-am intalnit candva in autobuz spre localitatea X.De ce mergeati acolo?

-Mergeam la mama, mama locuieste in orasul X.Am locuit si eu o perioada din viata acolo.

-Unde anume? insista doamna.

-Pe strada principala, langa casa aceea mare, a  familiei Luca.

-A, da???

Si dintr-odata mi-l-am amintit pe Iulian Luca, baiatul  din orasul meu, care m-a iubit nespus de mult.Eram atat de tineri, abia teminasem facultatile si intorsi in judetul nostru incercam sa ne facem un rost.Iulian,era frumos ca un print.Blond.Inalt.Maiestos. Eu eram subtire ca un lujer, cu parul lung, pana aproape de mijloc, castaniu, purtand in el caldura si soarele verii.Desteapta.Vesela.Plina de replici acide.Tot ce trebuia unei fete ca sa suceasca mintile unui baiat.Iar eu le sucisem mintile si baiatului dar si familiei lui, mamei si tatalui.Toti convinsi ca eu eram cea mai buna alegere pentru fiul lor.Dar oricat de mult m-au iubit ei, desi, sincer si eu ii placeam,( nici nu aveam cum altfel,cand ei imi daruiau atat iubire)intr-o zi am hotarat sa pun punct intalnirilor nocturne cu Iulian, plimbarilor pe strazi luminate de luna si stele si fiecare sa-si vada de drumul lui.Simteam ca nu pot fi fericita.Simteam ca ceva important lipsea vietii mele langa el si ca nici eu nu pot da tot ce aveam de dat.Despartirea a fost eleganta in ceea ce ne-a privit pe noi si tragica in ceea ce i-a privit pe parintii lui.Dar nimic nu m-a intors.

Si a trecut doar un an, era o alta toamna, era ziua mea de nastere...si eu acceptasem in final sa ies, sa beau un suc, celebrul pepsi, cu un alt coleg, care ma curta cu disperare de doi ani.Si am mers intr-un restaurant frumos, deosebit de frumos, asezat la marginea orasului, celebru ca si pepsi pe care urma sa-l bem...Am intrat pe terasa cu capul sus, atenta nu atat la scaune si mese cat la...stele...baiatul impingea scaunele din calea mea...eu, vesela, relaxata , alegeam locul...De la o alta masa, cineva ne privea gandind:

-Ia uite cu ce fata iese in lume colegul meu de liceu!

Si a venit la masa noastra.Spre supararea celui cu care eram, mi-l-a prezentat si...am ramas la aceeasi masa toata seara.Parca il vad si acum:subtire, delicat si totusi cu ceva pe chip care nu permitea joaca, neseriozitate, brunet,cu parul des si scurt, pieptanat in sus, cu mustata...Pana si cum era imbracat stiu:purta pantaloni bej si o camasa fina ,alba cu dungute mici mov...Impecabil.Desi fuma, mirosea frumos, a proaspat, a nou, a curat.

Imi amintesc exact momentul in care l-am privit si un gand a trecut prin mintea mea:
-Eu cred ca ma voi casatori cu baiatul acesta.

Ne-am despartit dupa o seara lunga , plina de povesti dar si de intrebari aparent fara legatura unele de altele:"Tu unde stai? La ce etaj locuiesti?", m-au condus pana la bloc si ne-am despartit.

Ziua urmatoare plecam la Bucuresti, unde aveam niste procese, am stat acolo cateva zile si cand m-am intors in mica mea garsoniera, am auzit ca cineva batea la usa.Am mers si am deschis .In fata usii statea Grig zambitor si trimfator.In toate aceste zile cat lipsisem, a batut la toate usile din bloc, cautandu-ma,una cate una...pana m-a gasit!Nu-si putea permita sa ma piarda!Era septembrie 1984.

-Ne-am casatorit pe 15 decembrie 1984.Deci, doar la 3 luni, purtand rochie alba de mireasa si el costum negru cu papion. A fost dovada ca atunci cand exista iubire nu conteaza timpul si ca nu plimbarile nocturne pe sub castani dau iubirea.

Le povesteam doamnelor ieri lucrul acesta.

-Doamne, a zis una din ele! As vrea sa fi trait si eu asa!Mi-s-a zbarlit pielea pe mine.

-Da,noi am avut bucuria de a sti din prima clipa ca dorim sa fim unul cu celalalt!Noi am fost binecuvantati de Dumnezeu.

-De ce vorbiti la trecut?-m-a intrebat ganditoare una din doamne

-Pentru ca sotul meu a murit .In curand se implinesc 5 ani de la moartea lui.

Tacerea a cazut ca un plumb peste povestea de iubire.Aripile de inger s-au plecat.

-Nu am stiut! a soptit una din doamne

-Am trait impreuna aproape 23 de ani.A murit pe 10 decembrie 2007.L-am inmormantat pe 12 decembrie de ziua sfantului Spiridon, iar sambata pe 15 cand am fi implinit 23 de ani de la casatorie, am facut parastasul de 9 zile.

Mi-am amintit apoi Viena noastra draga si plimbarile lungi prin frigul cumplit al acelei ierni...lungi, obsitoare, epuizante, cu singura dorinta de a amorti intrutotul si ganduri si amintiri si durere...

Si ma intreb, retoric, daca ar fi s-o iau de la capat ce as alege.Dar intrebarea e doar ca sa aud iar cat de mult iubesc clipa in care el a batut la usa casei mele si m-a gasit.Fara acea clipa nu as trai acum nimic din ceea ce atat de minunat Domnul imi pune in fata si nu as gusta frumusetea acestor versuri:

"Lasa-ma sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de nu mai fi."(Psalmul 38)