Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica?
Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră?
Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, care ne învaţă cele de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci biserica, care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului ; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug.
Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – căci cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă –, dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşit în a-i spune că biserica este mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica, însă, primeşte animale şi le schimbă.
Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
În biserică, însă, intră uliu şi iese porumbiţă; intră lup şi iese oaie; intră şarpe şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta este din pricină că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznadejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă!
Eşti păcătos? Nu deznădajdui!
De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te!
- Dar pot să mă mântuiesc, dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa în păcate ! Dacă mă pocăiesc mă mântuiesc? Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti ? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
- Dacă ar fi numai pocăinţă, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.
Păcatul tău are hotar ; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.
Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci eu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare ar fi, tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.
Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul! Îţi spun : Nu te iubesc, nu-ţi mulţumesc, nu te îmbrăţişez pentru că ai reuşit să te dezbări de obişnuinţa cea rea în zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc că nu ai deznădăjduit; te iubesc că te-ai ruşinat de păcat şi l-ai osândit!
Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti!
Uită-te ce a făcut diavolul din tine! Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite.
Păcatul este rana, pocăinţa leac. După cum în trup sunt şi răni şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate şi pocăinţa.
Păcatul aduce ruşine, pocăinţa îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare aminte, ca nu cumva amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Este deci rană şi doctorie, păcat şi pocăinţă.
Păcatul este rana, pocăinţa doctoria. În rană este puroi, în doctorie curăţire de puroi ; în păcat puroi, în păcat ocară, în păcat batjocură; în pocăinţă îndrăznire, în pocăinţa libertate, în pocăinţa curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare aminte! Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei îndrăznirea.
Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţă. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Este rană şi doctorie ; rana are puroi ; doctoria puterea de a curăţi puroiul. Este oare puroi în doctorie? Este oare vindecare în rană?
Nu-şi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria rânduiala ei? Se poate schimba oare rană în doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum!
O, iubire de oameni a Stăpânului! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32). Să nu-mi spui iarăşi : Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
-Tu nu poţi. Stăpânul tău poate! Şi atât, încât să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat ! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit.
Dar Dumnezeu, când şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit.
Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn. nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre! Învăţaţi-vă să faceţi bine! (Isaia I, 16, 17). Ce bine porunceşti să facă? Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu