O masca plange, o masca rade

Asa ma simt.Sunt imbracata office, dupa mult timp, m-am parfumat...miros a Chanel...cateva minute  doar si voi merge la Receptia Oficiala de 1 DECEMBRIE.Acasa, peste tot, in bucatarie sunt puse cele ce le voi imparti maine.Maine e...parastasul lor de 5 ani pentru Grig si 3 ani pentru tatal lui.Intalnirea copiilor mei cu verisorii, nu pentru petrecere de aniversare ci pentru pomenirea celor dragi.

E greu uneori sa le faci pe toate si nici macar nu le poti face bine, pentru ca inca ma intreb ce caut eu acolo, ce voi face intre oameni care asteapta  parada de maine,alegerile parlamentare si apoi Craciunul.Dar...o masca rade/o masca plange...Ca de atatea alte ori voi merge, voi strange maini,voi imbratisa oameni care chiar ma iubesc si se bucura sa ma vada.Si bucuria lor, sper va lasa in sufletul meu loc sa asculta Balada lui Ciprian Porumbescu trecuta minunat in program...Dumnezeu stie de ce imi cere atat de mult si eu plec capul si primesc...O masca rade...o masca plange...

A doua amintire- Andrei

Uneori ma gandesc ca Dumnezeu, pentru multimea pacatelor mele si pentru ca aici, in acesta viata trebuie sa platesc pentru ele, imi cere ceea ce pare a fi uneori prea mult.

Traiesc zilele aceste intr-o continua regandire a trecutului, a acelor lucruri care au umplut 23 de ani si paralel cu asta: renovez apartamentul, fac cumparaturi pentru parastas, ma gandesc la cadoul pentu fiul si fiica mea, nora mea... Asa a fost randuit! Vineri il praznuim pe Sfantul Andrei. Sambata avem parastasul pentru socrul meu, Zaharia, 3 ani de la moartea lui si Grig, 5 ani de la moarte.

Pe baiatul nostru il cheama Dan- Andrei- Gabriel...

Cat de mare a fost fericirea noastra cand am stiut ca vom fi parinti! Eram tineri si am fi putut gandi ca ne pierdem libertatea, dar noi, ne doream sa ne pierdem acea libertate, noi ne doream sa impartim cu un copil toate acele lucruri minunate pe care le traiam...casa cea noua, camera mica pe care trebuia sa o mobilam pentru el, covorul care trebuia sa umple toata casa ca el sa merga linistit de-a buselea, locul in care trebuia sa fie pus primul lui bradut...

Si ne-am pierdut libertatea! Pentru ca in momentul in care l-am stiut in lumea acesta, chiar daca nu l-am vazut multe ore (nasterea lui fiind cu multe probleme pentru amandoi), am stiut ca nu-mi mai apartin, ca voi fi in primul si primul rand mama lui. Am o fotografie superba, eu tanara, cu privirea obosita, dar stralucind, intr-un halat de catifea grena, tinandu-l in brate pe bebele nostru si Grig  alaturi, imbracat bineinteles tot office. Avea 8 zile si-l chema pe vremea aceea Danut! Imi amintesc cum stateam in pat, obosita si epuizata de alaptatul copilului, iar Grig, tinandu-l in brate, il plimba in jurul mesei. Si el, tipa!

-Ce spui, taticule? Nu-ti place sa te plimb in sensul acesta?Hai si invers!

Si s-a intors cu el in sens invers! Si copilul a tacut brusc.

-Draga, ma priveste! -mi-a zis uluit.

Ei doi isi incepeau calatoria impreuna. Cand avea aproape o luna am decis ca numele de Danut nu i-se potriveste si l-am numit cu siguranta, Andrei!

Andrei a fost pentru Grig, baiatul pe care si l-a dorit. Frumos ca un copil- actor, sclipitor de inteligent, neastamparat pana la disperare, vorbaret pana la oboseala, curios pana la bataie!

Avea doar 9 luni cand Grig punea in dosul usilor niste opritori, astfel incat usile trantite de el sa nu mai loveasca peretele, iar Andrei de-a buselea il supraveghea si lupta sa scoata dopurile puse.

-Piticul lui tati!

Acesta era numele lui. Si Pupazoi!

Il lua cu el la stadion. Il scotea la plimbare. Ii citea seara. Il legana si ii canta "Podul de piatra s-a sfaramat/A venit apa si l-a luat/Vom face altul pe mal in jos/Altul mai mare si mai frumos"

Au facut poduri, castele de nisip.A u jucat fotbal impreuna. Au impartit o viata care i-a facut fericiti. Dumnezeu i-a daruit un copil primul in toate. A terminat primii 8 ani de scoala cu 10. A luat examentul de capacitate cu 9,87, a luat bacalaureatul cu 9,60, iar la Facultatea de automatica cu 10. A fost olimpic national la informatica si de acolo s-a intors cu mentiune. A participat la baraj pentru lotul balcanic de informatica. A fost premiat de oficialitatile locale, de primarul de municipiu pentru rezultate. Primul in toate, fara sa fie tocilar, fara sa dea totusi nimic la nivelul extraordinar al capacitatii lui.

I-am facut un baiat de care a fost mandru. Nu-l lauda niciodata, ca si cand totul era firesc, copilul nici nu avea nevoie de vorbele de lauda pentru ca stia cat de mult il iubeste si stia ca in sinea noastra am fi vrut si mai mult...

Si a fost 1 octombrie 2007. Aniversarea lui Grig. Ziua lui de nastere. 50 de ani. Ne-am adunat intai acasa la noi, am luat tot ce ne trebuia pentru o petrecere, inclusiv tortul si am mers la parintii lui Grig, pentru ca asa imi spusese ca vrea sa-si serbeze ziua cu ei si cu noi.

-Sa faci doar o ciorba de pasare cu taietei de casa! -i-a zis mamei lui. Aduc eu totul!

Si acolo, in curtea in care el s-a nascut, ne-am adunat pentru a-l sarbatori pe el si fratele lui, nascut pe 29 septembrie. Tatal lui, batran si aproape nevazator, era atat de fericit incat doar ca nu plutea. Si a venit momentul cadourilor. Erau frumos ambalate, cu mare grija...le-a desfacut emotionat. In cutie era pus deasupra biletul pentru un meci de fotbal al Rapidului cu nu stiu ce echipa internationala, si dedesupt era un telefon mobil de ultima generatie. Ochii i s-au umezit de emotie si a zis:

-Baiatul meu mi l-a luat, Andrei. Stiam ca am un telefon prost si urat, si puteam si eu sa-mi cumpar pentru ca am bani, dar eu nu am vrut nimic pentru mine, eu am vrut totul pentru voi!

A fost ceea ce minunat a definit modul in care el a stiut sa fie tata si sot in 23 de ani de viata. Am mers in spatele lui si l-am imbratisat, asa cum statea pe scaun. Ruxandra a ridicat aparatul de fotografiat si momentul a ramas nu numai in inima mea ci si pe hartia fotografica. Il am acum cand scriu in birou. In ochii nostrii se vad lacrimile bucuriei pentru ceea ce atat de perfect Dumnezeu ne daruise.

Aceea avea sa fie ultima lui aniversare. Il sarbatorim acum singuri si am aflat greu, cu durere, ceea ce trebuie sa-i uram "Un rai frumos, Grig!" Si parastasele sunt tot aniversari! Altfel, mai triste, cu lacrimi, dar cu atata iubire incat inima se strange dureros, dureros.

Prima amintire

Astazi am sa incep sa scriu, atat cat imi amintesc, despre lucruri legate de Grig...Si am s-o fac cateva zile la rand, daca Dumnezeu ingaduie ...

Ieri am fost cu niste acte la un control, undeva la o institutie a statului.

Acolo, doamne dragute, civilizate, bucuroase sa ma vada, sa mai si vorbim un pic.In incaperea nu prea mare, multe birouri...o doamna, tocmai cea care verificase actele societatii pe care o reprezint, ma intreaba:

-Ne-am intalnit candva in autobuz spre localitatea X.De ce mergeati acolo?

-Mergeam la mama, mama locuieste in orasul X.Am locuit si eu o perioada din viata acolo.

-Unde anume? insista doamna.

-Pe strada principala, langa casa aceea mare, a  familiei Luca.

-A, da???

Si dintr-odata mi-l-am amintit pe Iulian Luca, baiatul  din orasul meu, care m-a iubit nespus de mult.Eram atat de tineri, abia teminasem facultatile si intorsi in judetul nostru incercam sa ne facem un rost.Iulian,era frumos ca un print.Blond.Inalt.Maiestos. Eu eram subtire ca un lujer, cu parul lung, pana aproape de mijloc, castaniu, purtand in el caldura si soarele verii.Desteapta.Vesela.Plina de replici acide.Tot ce trebuia unei fete ca sa suceasca mintile unui baiat.Iar eu le sucisem mintile si baiatului dar si familiei lui, mamei si tatalui.Toti convinsi ca eu eram cea mai buna alegere pentru fiul lor.Dar oricat de mult m-au iubit ei, desi, sincer si eu ii placeam,( nici nu aveam cum altfel,cand ei imi daruiau atat iubire)intr-o zi am hotarat sa pun punct intalnirilor nocturne cu Iulian, plimbarilor pe strazi luminate de luna si stele si fiecare sa-si vada de drumul lui.Simteam ca nu pot fi fericita.Simteam ca ceva important lipsea vietii mele langa el si ca nici eu nu pot da tot ce aveam de dat.Despartirea a fost eleganta in ceea ce ne-a privit pe noi si tragica in ceea ce i-a privit pe parintii lui.Dar nimic nu m-a intors.

Si a trecut doar un an, era o alta toamna, era ziua mea de nastere...si eu acceptasem in final sa ies, sa beau un suc, celebrul pepsi, cu un alt coleg, care ma curta cu disperare de doi ani.Si am mers intr-un restaurant frumos, deosebit de frumos, asezat la marginea orasului, celebru ca si pepsi pe care urma sa-l bem...Am intrat pe terasa cu capul sus, atenta nu atat la scaune si mese cat la...stele...baiatul impingea scaunele din calea mea...eu, vesela, relaxata , alegeam locul...De la o alta masa, cineva ne privea gandind:

-Ia uite cu ce fata iese in lume colegul meu de liceu!

Si a venit la masa noastra.Spre supararea celui cu care eram, mi-l-a prezentat si...am ramas la aceeasi masa toata seara.Parca il vad si acum:subtire, delicat si totusi cu ceva pe chip care nu permitea joaca, neseriozitate, brunet,cu parul des si scurt, pieptanat in sus, cu mustata...Pana si cum era imbracat stiu:purta pantaloni bej si o camasa fina ,alba cu dungute mici mov...Impecabil.Desi fuma, mirosea frumos, a proaspat, a nou, a curat.

Imi amintesc exact momentul in care l-am privit si un gand a trecut prin mintea mea:
-Eu cred ca ma voi casatori cu baiatul acesta.

Ne-am despartit dupa o seara lunga , plina de povesti dar si de intrebari aparent fara legatura unele de altele:"Tu unde stai? La ce etaj locuiesti?", m-au condus pana la bloc si ne-am despartit.

Ziua urmatoare plecam la Bucuresti, unde aveam niste procese, am stat acolo cateva zile si cand m-am intors in mica mea garsoniera, am auzit ca cineva batea la usa.Am mers si am deschis .In fata usii statea Grig zambitor si trimfator.In toate aceste zile cat lipsisem, a batut la toate usile din bloc, cautandu-ma,una cate una...pana m-a gasit!Nu-si putea permita sa ma piarda!Era septembrie 1984.

-Ne-am casatorit pe 15 decembrie 1984.Deci, doar la 3 luni, purtand rochie alba de mireasa si el costum negru cu papion. A fost dovada ca atunci cand exista iubire nu conteaza timpul si ca nu plimbarile nocturne pe sub castani dau iubirea.

Le povesteam doamnelor ieri lucrul acesta.

-Doamne, a zis una din ele! As vrea sa fi trait si eu asa!Mi-s-a zbarlit pielea pe mine.

-Da,noi am avut bucuria de a sti din prima clipa ca dorim sa fim unul cu celalalt!Noi am fost binecuvantati de Dumnezeu.

-De ce vorbiti la trecut?-m-a intrebat ganditoare una din doamne

-Pentru ca sotul meu a murit .In curand se implinesc 5 ani de la moartea lui.

Tacerea a cazut ca un plumb peste povestea de iubire.Aripile de inger s-au plecat.

-Nu am stiut! a soptit una din doamne

-Am trait impreuna aproape 23 de ani.A murit pe 10 decembrie 2007.L-am inmormantat pe 12 decembrie de ziua sfantului Spiridon, iar sambata pe 15 cand am fi implinit 23 de ani de la casatorie, am facut parastasul de 9 zile.

Mi-am amintit apoi Viena noastra draga si plimbarile lungi prin frigul cumplit al acelei ierni...lungi, obsitoare, epuizante, cu singura dorinta de a amorti intrutotul si ganduri si amintiri si durere...

Si ma intreb, retoric, daca ar fi s-o iau de la capat ce as alege.Dar intrebarea e doar ca sa aud iar cat de mult iubesc clipa in care el a batut la usa casei mele si m-a gasit.Fara acea clipa nu as trai acum nimic din ceea ce atat de minunat Domnul imi pune in fata si nu as gusta frumusetea acestor versuri:

"Lasa-ma sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de nu mai fi."(Psalmul 38)

ANDREEA AVRAMESCU

Aseara fiica mea mi-a povestit sfasiata cum a murit o colega de-a ei.O tanara minunata care avea abia 21 de ani.O cheama Andreea.Sa ne rugam pentru ca sufletul ei sa treaca vamile si Dumnezeu sa-i daruiasca un rai frumos. 

http://andreeaavramescu.vipromania.ro/

Gata, pe final

Gata, trebuie sa ma adun.Sunt zile multe de cand nu mai scriu.Pierduta parca intr-o casa in care nu mai am nimic al meu ci totul e dat mesterilor, fara laptop,nu m-am putut aduna sa scriu fie si numai un rand.Doar socoteli pe calculatorul de la telefon.Cat costa zugravul?Cati metri de parchet sunt?Cat lac de parchet trebuie?Cati bani mai are cardul?Uneori cand mergeam iar la bancomat, ma gandeam la o vorba spusa tot de mine, acum cativa ani, nu prea multi...intr-o zi, cand ma voi duce si voi incerca sa pun cardul in bancomat, cred  ca ma va intreba:

-Iar ai venit?

si imi va trage o palma.

Dar e spre final.Si munca, dar si cardul!

Azi a iesit intr-o prima faza parchetarul.Acum casa e plina de mirosul puternic de diluant si vopsea, lac...

Dar e mai bine, in felul acesta trebuie sa-mi petrec seara in biserica, iar dimineata, plec devreme pentru sfanta liturghie.

Dimineata am fost la Manastire.Am ajuns atat de devreme incat am participat la o parte destul de mare din acatistul sfantului Ioan Botezatorul .

"Prin tine izbavindu-ne de tot necazul, dupa datorita multumire, pe tine aparatorul si fierbinte sprijinitorul nostru te rugam, cel ce ai indraznire catre Domnul, din toate nevoile ne slobozeste pe noi ca sa-ti cantam : Bucura-te, sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule !....Mare acoperitor si folositor, ca pe un turn de tarie, te-a aflat pe tine Ioane lumea, cel ce esti mai cinstit decat toti pamantenii, si decat toti dreptii si preacuviosii si arhiereii, ca se spaimanteaza toti cunoscandu-ti viata cea nematerialnica si de aceea canta lui Dumnezeu : Aliluia !"
Citeam undeva, ca orice rugaciune trebuie sa inceapa , cu ceva, o lectura care sa-ti pregateasca sufletul pentru ceea ce urmeaza sa faci...Si ce poate fi mai bun inainte de sfanta liturghie decat  un acatist al Prorocului Ioan?
Nu am putut pleca de la sfanta liturghie.Era tarziu.Stiam ca deja la mine la birou lumea e la lucru, deja calculatoarele s-au pornit, femeia de srviciu a pus pe birouri cafelele si ceaiul sefilor, toti deja lucreaza sau mimeaza lucrul acela care aduce banii pe card, ma gandeam cu regret la cardul meu si la faptul ca este alimentat pentru o munca pe care nu o fac in programul randuit in mare parte de mine(asta e chiar groaznic, eu sa concep regulamentul de ordine interioara si contractul colectiv de munca,  si eu sa nu-l respect prima).
Imi fac astfel de mustrari, dar ma gandesc ca tot eu voi face ceea ce trebuie sa fac, ma indreptatesc(alt pacat, Doamne) si stau acolo, intr-un colt, la usa, dorind macar un pic sa aud...Si acest pic il reprezinta Fericirile, vohodul mic...apoi nu pot pleca de la apostol si de la evanghelie...dupa asta este vohodul mare si nimic nu e mai important decat vohodul mare, decat ...Crezul si ...Epicleza! Extraordinar este momentul epiclezei, emotionant si sfasietor...Simt uneori emotia preotului cand se roaga Tatalui Ceresc si-l implora sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca cinstitele daruri de paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau. Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant". Amin, Amin, Amin.
Si uite asa, etapa de etapa stau pana dupa Tatal Nostru, imi iau anafura si plec cu bucuria ca nu a sunat telefonul, ca am mai trait o sfanta liturghie...
Astazi, in timpul slujbei, usa manastirii s-a deschis larg si a intrat mandru, cu capul sus, un tanar despre care am mai scris, cu pantaloni rosii, unul din cei fara adapost...murdar, obosit...S-a incrucisat cand intra, cu staretul manastirii care l-a atentionat sa fie linistit in biserica si el, cuminte s-a asezat langa mine, la usa!Un miros groaznic venea dinspre el!M-am departat un pic de el.Cumplit!Si m-am gandit cu groaza ca daca langa un astfel de om nu pot sta, ingrozita de mirosul lui, cum va fi oare in iad?Si mi-am amintit ca dimineata citisem in viata sfantului Siluan Antonitul cum sfintii parinti isi vedeam propriile pacate( unde poate ele nici nu existau) si se vedeau cu mintea in iad.Si nu atat iadul ii speria cat lipsa lui Dumnezeu dupa ce-L cunoscusera.Si gandindu-ma la pacatele mele, am refacut distanta care ma despartea de el si am plecat capul,amintindu-mi-l pe parinte"Ori toti in rai, ori nici unul in iad!'' 

Sambata dupa- amiaza

Am cinci ani de cand apropierea Craciunului pentru mine inseamna mai multa prezenta in biserica, mai multa aplecare spre familie, mai multa atentie la cei din jur...adunarea cadourilor pentru cei dragi...

Si uite-ma acum, de la un simplu balcon care trebuia reparat pe tavan si zugravit...cu casa rascolita, devastata...

Femeie!

Mi-l amintesc pe Grig. Intr-un an in care o prietena,Ina,renova apartamentul si era pur si simplu sufocata in pereti daramati si saci cu materiale, l-am rugat sa mearga cu mine si sa-i dea o mana de ajutor ca inginer constructor, sfatuind-o ce sa faca.A mers, a privit casa, s-a ferit sa nu se mardareasca cumva pe pantaloni si sacou(era mai mereu imbracat office), a privit iar, a dat niste sfaturi cu modestie si cu convingerea ca nu vor fi ascultate, pentru ca oricum , fiecare face tot cum vrea...si am plecat.Pe drumul spre casa noastra,avand banuiala ca nu a spus tot ce gandea, l-am intrebat:

-Grig, ce crezi ca ar trebui sa faca Ina?

Si el a raspuns mucalit:

-Sa-si cumpere o alta casa!

Am ras mult timp, inclusiv cu Ina radeam amintindu-ne vorbele lui. 

Acelasi gand il am si eu, numai ca sunt o multime de motive pentru care nu pot face asta.Si cel mai mult, faptul ca acolo sunt lucrurile noastre, peretii nostrii cu toate amintirile noastre si oricat as schimba, ea, casa va ramane in mare, asa cum era cand el a iesit ultima data din ea, fara sa stie ca nu se va mai intoarce, iar acele putine schimbari pe care le fac, sunt doar in nota lucrurilor pe care el le placea.

In casa noastra unul din mesteri a lucrat in tinerete cu el si este plin de compasiune si dorinta sa ma ajute.Este ca si cand de undeva, adica de Acolo, el ma ajuta prin oamenii pe care ii aduce in calea mea.Si va trece.Luni e o alta etapa.Un pic si marti.Reluam peste o saptamana si asta e! Intr-o zi cartile mele vor fi scoase din cutii si puse in biblioteci.Icoanele vor fi agatate iar pe pereti, iar Grig din pozele risipite prin toata casa va zambi spre mine, spunandu-mi:

-Stiam ca poti sa faci si asta!

Mai e doar un pic.Dar pana atunci, ma odihnesc la birou, imi verific emailurile, astept sa treaca orele acestea de sambata dupa masa cand oamenii normali dorm , se odihnesc in tihna caselor lor curate, ca sa bat la o usa a cuiva, pentru un scurt ragaz pana la vecernie.Si poate cineva ma va fi hrani un pic...Sau imi va da macar un ceai...Ce bun ar fi!Mai e doar un pic!

Iubirile disperate

Suntem unici, nascuti cei mai multi dintre noi, sarcini si feti unici si purtam singuratatea cel mai adesea dureros precum o cochilie, mare, neagra...Ne zbatem in lupte din primii ani de viata, oricat de draguti, nevinovati si buni am fi, totdeauna cineva ne va invidia pentru ceva.Si sentimentele de invidie ne vor urma si peste ani, mergand la scoala, la facultati, casatorindu-ne,facand case, sadind pomi, nascand alti copii singuri, cel mai adesea singuri...
Adunam langa noi oameni, adunam lucruri, cautand sa acoperim singuratatea din noi, uitand ca ea este o stare atat de fireasca a sufletului nostru prin conceptie incat, ar trebui sa nu avem nevoie de nimic decat de Dumnezeu.Atat.
Si totusi adunam,incercam sa iubim, sa daruim, suferim cand suntem respinsi, incercand sa cumparam ceva ce nimeni nu poate sa-ti dea, pe masura lui Dumnezeu.Citeam blogul de mare succes al unei tinere, mama de cateva luni, care declara ca o iubeste pe fiica ei mai mult decat pe Dumnezeu, si am fost ingrozita pentru ea, dar si pentru mine.De cate ori nu am crezut asta?De cate ori in furtuna vietii mele nu mi-s-a parut ca un om sau altul, ca pruncii mei, ca prietenii mei, merita toata zbaterea sufletului meu...ca-i iubesc mai mult decat pe Dumnezeu! Si totusi, gandesc acum, cu maturitatea femeii care sunt, ca mai mult decat pe Dumnezeu nu( trebuie sa) iubim pe nimeni.Dumnezeu, imi da ceasul acesta de lucru si lumina care vine de peste tot si foamea si setea si apa care ma racoreste sau ma linisteste in mod minunat cand esofagul meu se strage in spasmul lui nebun.
Dumnezeu imi da puterea sa lupt cu amorteala in care sunt de aproape 5 ani, cu ceata laptoasa in care traiesc.
Dumnezeu imi aduce oameni care doar imi tulbura minunat singuratatea, ma incurajeaza, ma sprijina, ma hranesc cand eu nu stiu s-o mai fac.
Dumnezeu imi da somnul odihnitor al noptii.
Dumnezeu a tinut ieri dulapul imens, de 2 metri si 30 de centimetrii care mi-a cazut pe picior.Si l-a tinut bine, atat de bine incat...desi ma doare , piciorul meu, nu stiu cum, nu e rupt,merg...urc, car sacose cu vopseluri, mancare pentru mesteri...
Dumnezeu ieri m-a pazit! Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi putut fi, daca Dumnezeu nu ma pazea! Sau vreau, ca astfel sa vad iar maretia lui Dumnezeu si purtatea Lui de grija, in lucruri mari si mici!Si Il iubesc pe Dumnezeu atat de mult incat ii dau Lui primul meu gand dimineata,si ultimul inainte de culcare.Si Il rog pentru toti cei pe care ii stiu, asa ca si mine candva, in tumultul vietii, sa le arate ca iubirea disperata, e doar de la diavoli, ca trebuie sa iubim cumpatat, incredintandu-ne Lui  pentru alegerile pe care le facem.Pentru ca El, numai El, stie ce ne este de folos.

Un inceput

Gata. Am o veste atat de mare si atat de buna incat, desi nu mai dansez, m-as ridica si as dansa ca Zorba Grecu! Expresie a bucuriei.

Multumesc, Doamne, ca ma auzi cand ma rog Tie!

Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta (Psalmul 142).

Stiu, poate Dumnezeu nu pe mine m-a auzit, adica nu pe mine m-a ascultat, pentru ca alti oameni mai vredinici s-au rugat Lui, dar ...s-a implinit ceva ce imi doream.

Copiii despre care va scriam, gemenii, Ioan si Maria, pe care mama i-a abandonat in spital, dupa nastere, au fost luati de o familie de credinciosi. Primul lor drum a fost in biserica, la o manastire. Au fost imbisericiti. Ce lucru minunat,inca un lucru  pe care eu nu l-am facut cu copiii mei! Of, Doamne! Si abia apoi, noii parinti i-au dus la doctor sa-i consulte, sa le spuna despre  starea lor de sanatate.

Acum, la ora la care scriu, sunt in drum spre noua lor casa. Prima lor casa! Ii asteapta trei frati. Familia aceasta nu s-a speriat ca e criza, ca poate nu vor mai avea ce manca, mai au trei copii, nu s-a speriat ca sunt gemeni...ca au abia 2 luni... i-au luat cu dragoste sa-i cresca, sa le daruiasca iubirea lor, sa -i ajute sa aibe o viata normala.

Nu sunt cuvinte care sa descrie ceea ce gandesc despre gestul lor. Si ma gandesc, cat de mult se bucura Dumnezeu acum!

Gata, Ioan si Maria au ajuns la parintii lor, la fratii lor. Dumnezeu sa-i ocroteasca in continuare pe toti si sa le daruiasca o viata buna in care sa poata rasplati cu fapte bune gestul acesta atat de extraordinar si sa-l inmulteasca si ei, intr-o zi, in alte gesturi. 

Gheronda Emilianos Simonopetritul

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Despre canonul şi rugăciunea monahilor; Sfaturi valabile şi pentru mireni

Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.

Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte. Poate că aveau Sfânta Împărtășanie mai des, însă de Sfânta Liturghie rareori se puteau bucura, mai ales asceții. Părinții nu neglijau niciodată Liturghia zilnică, adică canonul, pentru că canonul reprezintă momentul «luptei» personale cu Dumnezeu; în acel moment Îl poți câștiga pe Dumnezeu sau Îl poți pierde. În același timp, canonul este cel care arată cum și cât priveghează monahul. Evident, nu ne referim la privegherile comune din Biserică. Acelea sunt altceva, o împreună-înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Canonul este privegherea de zi cu zi pe care o facem în chilia noastră, este esența existenței noastre, cea mai subtilă și mai importantă parte a vieții monahale, întrucât ne arată dacă Îl avem sau nu pe Dumnezeu în noi și dacă avem sau nu dispoziția sufletească de a-L primi în noi. 

Cine nu își face canonul, se înșeală crezând că Îl are pe Duhul Sfânt în inima sa. Dacă nu priveghem noaptea, nu putem dobândi Duhul Sfânt, Cel Care «lucrează și vorbește în noi». Și dacă nu există condițiile adecvate pentru privegherea de noapte, ar trebui să existe cel puțin dorința și setea de a crea asemenea condiții, pentru a dobândi cândva privegherea de noapte. Căci Dumnezeu vede dorința noastră și o va îndeplini.

Când însă trebuie să ne facem canonul și când trebuie să ne odihnim? În ceea ce privește odihna, există multe variante. Unii Părinți dormeau puțin dimineața, alții seara, iar alții câte o oră pe zi. Alții însă dormeau trei ore, alții șase sau șapte, în funcție de rezistența și modul de viață al fiecăruia, precum și de educația primită. Cert este faptul că aceastălucrare luminează sufletul și ne unește cu Dumnezeu. În timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.

Dacă Atenienii din Grecia antică aveau altar închinat «Dumnezeului necunoscut», cu atât mai mult trebuie să avem și noi. Este adevărat faptul că, pentru cei mai mulți oameni, Dumnezeu este necunoscut, ascuns undeva în cer, dincolo de nori. Este un Dumnezeu pe care nu-L trăim, nu-L simțim, nu-L cunoaștem. De aceea și viața noastră duhovnicească este grea. De aceea nu avem tragere de inimă spre priveghere, de aceea nu putem rezista mult timp la slujbele de cult, pentru că nu-L simțim pe Dumnezeu, nu-L cunoaștem, nu-L iubim; în prezența lui Dumnezeu nu ne încearcă nici o emoție; pe scurt, Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru noi. Rugăciunea și privegherea celor mai mulți oameni, câteodată și a monahilor, este un întuneric sec.

Cu toate acestea, luminarea sufletului și unirea cu Dumnezeu, adică trăirea Dumnezeului personal se petrece în acest timp. Sunt ore grele, fiindcă suntem fără Dumnezeu și suntem chemați să-L aflăm. Dumnezeu însă există. Știm că Dumnezeu locuiește în existența noastră, în atmosferă, în mănăstire, este prezent pretutindeni. Și totuși, noi trăim ca «niște atei în lume»; nu ne deosebim cu nimic de păcătoși, nici de vameși, nici de criminali. Poate că avem «toată dreptatea», însă trebuie să ne întrebăm următorul lucru: îl am pe Dumnezeul personal? Îi slujesc lui Dumnezeu? L-am văzut ? L-am înțeles? M-a luminat vreodată Dumnezeu? Nu în vis, în visul pe care eu l-am făurit. Ce participare are existența mea la viața lui Dumnezeu?

Şi pentru că, de regulă, Dumnezeu ne lipsește, suntem obligați să înțelegem că rugăciunea noastră este o asceză, o nevoință. Aşa cum, atunci când punem carnea pe grătar ca s-o prăjim, vedem cum curge sângele din ea și-i simțim mirosul, tot așa și în cazul canonului: acesta reprezintă grătarul pe care ne prăjim; este jertfirea propriei noastre persoane, asceza noastră dureroasă, jertfa vieții noastre ticăloase, a păcatului nostru, a dorului nostru sacru pentru Dumnezeu. Le punem toate acolo și astfel devenim victimă de dragul lui Hristos. Dacă nu-L pot trăi pe Dumnezeu, măcar să mă jertfesc pentru El și astfel să mă înfățișez înaintea Sa. Iar Dumnezeu va vedea jertfa mea, va vedea faptul că devin martir pentru El. «Aduceți-Mi-i pe martiri», zice Domnul. În felul acesta devin și eu un martir pe care îl pune Biserica pe grătar, adică mă jertfesc pentru Dumnezeu în acea chilie din întunericul meu, din amărăciunea mea, din orbeala mea, din lipsa mea de discernământ, din neștiința mea.

Întrucât canonul reprezintă centrul vieții duhovnicești, vedem că Părinții Bisericii recomandă multe feluri de priveghere, în funcție de starea lăuntrică a fiecăruia, precum și de locul și timpul în care trăiește. Unul stă în picioare toată noaptea, altul citește Psaltirea, altul zice rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă», altul citește în genunchi Sfânta Scriptură timp de două-trei ore, altul o citește stând în picioare, altul citește Vechiul Testament sau Evanghelia sau din Psalmi, stând în fața icoanelor. Altul muncește din greu cărând pietre. Pe scurt, fiecare face ce poate. În general, există o sumedenie de moduri, astfel încât să fie trecut zidul care ne desparte de Dumnezeu. În cadrul vieții de obște, trebuie să ne întâlnim într-un loc comun, în care unul poate fi mai sus decât celălalt, în funcție de puterea de receptare a Sfântului Duh în minte și inimă, precum și de dispoziția spre nevoință.

Care trebuie să fie durata privegherii noastre zilnice? Privegherea trebuie să dureze cât mai mult posibil. Începem însă cu o oră, apoi două, patru, cinci. Durata se lungește în mod firesc, iar organismul de obinuiește cu acest lucru. După cum se obinuiește omul cu sărăcia sa și nu poate trăi în bogății și invers, sau după cum se obișnuiește cu satul său și nu poate trăi la oraș, la fel se întâmplă și cu privegherea. Desigur, nu vom suferi, ci vom obosi puțin. Fiindcă cum altfel vom ajunge din grosolănia, trândăvia și starea noastră de somnolență, la înălțimea păsării care priveghează înaintea lui Dumnezeu? Cum vom ajunge – din oameni păcătoși – sfinți? Trebuie ca ochii noștri să se umfle, să ne doară. Acest lucru nu se va petrece imediat, ci în timp. Părinții Bisericii apelau la diverse metode ca să se poată obișnui cu privegherea. Nu mă obligă nimeni să priveghez, ca mai apoi să sufăr sau să nu mă pot odihni sau să nu-mi pot face treaba; nu mă obligă nimeni să dorm într-un scaun, ca mai apoi să mă chinuiesc. Dumnezeu nu vrea moartea trupului noastru, și nici a sufletului. Dumnezeu este dătător de viață, Mântuitor. El dorește moartea patimilor, nu a noastră.

De asemenea, vremea în care poate fi făcută privegherea este diversă. Unii Părinți preferau să privegheze în timpul zilei și să se odihnească dimineața. Însă, cei mai mulți făceau invers: se odihneau, iar apoi privegheau. Alții dormeau puțin, privegheau, ca mai apoi să se odihnească iar. Fiecare avea metoda lui. În orice caz, timpul cel mai propice pentru noi de a priveghea este miezul nopții sau după miezul nopții.

A priveghea în timpul zilei este foarte ușor. Lucrul ăsta îl fac studenții, elevii, profesorii, proprietarii de fabrici și muncitorii în acestea. Așa face toată lumea. Deci, dacă priveghezi ziua, intru și tu în rând cu muncitorimea, cu lumea studenților. Pe când, dacă priveghezi noaptea, te poți număra dimpreună cu oamenii Bisericii. Este foarte greu să te scoli noaptea, să-ți lași așternutul cald, mai ales iarna, când se aude cum șuieră vântul și se izbește de fereastră. Dacă reușești acest lucru, aduci cea mai mare jertfă lui Dumnezeu. Desigur, asta depinde și de modul nostru de viață, precum și de locul în care ne aflăm. Totul e să ne străduim.

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].

La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.

În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.

Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.

Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.

Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?

Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.

Tradus după: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viațaneptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458. Sursa: www.pemptousia.ro

Flori pentru Ema

Astazi vreau sa-i  dau flori Emei.Astazi vreau sa avem speranta si gandul ca Dumnezeu ne va tine de mana si tot ce vom trai va fi pentru binele nostru .Nu poate fi altfel.Ne-a promis si Dumnezeu nu este mincinos si nici nu-si uita promisiunile.Dar trebuie sa credem ca noi, indiferent cat suntem de destepti, cat suntem de tineri, cat suntem de cunoscatori, nu stim noi, ce ne este de folos.E greu sa intelegem asta.Si atunci, haideti sa nu ne luptam.Haideti sa ne luam crucea pe care Dumnezeu ne-o da, desi unii au cruci mari, de suferinte, de boli, de pierderi mari,sa ne luam crucea stiind ca altii vor lua piroanele si sa urcam Golgota.Nu spun ca este usor!

Abia in dimineata aceasta la aproape 5 ani de la moartea lui Grig, am scos din casa si am aruncat vitaminele si medicamentele lui.Abia azi! 

Abia acum zugravesc apartamentul si schimb locul lucrurilor in casa, desi dulapurile raman pline de lucrurile lui, este un progres, un inceput in a accepta ca el nu va mai incalta niciodata papucii de casa si nici nu va mai imbraca halatul care il astepta pentru anii batranetii.Pentru ca el a plecat tanar, tanar, in putere, pe varful lui profesional,pe tot ce putea face mai bine...

Abia acum accept ca doar in vis usa se va mai deschide si el va intra singur.Pentru ca el vine cu mine, e langa umarul meu,e langa scaunul meu, e langa perna mea, e langa mine cand eu ma asez in genunchi,el e acolo asteptand rugaciunea pentru el...Stiu cat e de greu pentru mine si doar intuiesc cat de greu ii este altuia!

Vreau sa-i dau flori Emei!Un cos intreg!Sa zambeasca si sa-si aminteasca ca o iubim si stam alaturi de ea.Un cos cu trandafiri, carciumarese,crin imperial si vita de vie urcand pe el ca gandurile noastre bune si rugaciunile noastre spre Domnul.Nu am un motiv anume, sau poate am...dar vreau sa-i dau Emei flori pentru ca ii sunt recunoscatoare Emei pentru o multime de lucruri si pentru ca eu am invata echilibru  si de la Ema si pentru ca eu o iubesc pe Ema atat de mult incat ma topesc de dragul ei si...vreau s-o bucur azi! S-o fac sa zambeasca!Sa-i spun ca nimic din ceea ce primim nu e mai mult decat putem duce!Ca oricat de mult o doare ceva, pe Dumnezeu il doare mai mult!

E cosul tau!Primeste-l!

Si iti mai dau ceva!In plina toamna, iti dau, ca sa-ti amintesti primavara ce a trecut si noaptea de Inviere, un camp de lalele prin care sa treci culegandu-le cu bucurie! Sa le duci la Maica Domnului , acum cand ne pregatim de acest mare praznic al Intrarii in biserica al Maicii Domnului si sa te rogi, Ema... sa te tii de poala Maicii Domnului, pentru ca ea nu lasa pe nimeni, iar pe tine te iubeste mult, mult...

DUMNEZEU VERSUS STIINTA

O demonstratie din anul 1921 - Dumnezeu vs. Stiinta

ACEASTA DEMONSTRATIE A FOST FACUTA IN ANUL 1921...

DUPA ACEEA AU APARUT SI ALTE DEMONSTRATII... DAR ASTA RAMANE IN ISTORIE :)

Veti vedea de ce... 

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie.

- Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie. Profesorul ateu

face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in

picioare 

- Esti crestin, nu-i asa, fiule?

- Da dle, spune studentul

- Deci crezi in Dumnezeu?

- Cu siguranta

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

- Da

- Tu esti bun sau rau?

- Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o

problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti

vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

- Da, dle. As incerca.

- Deci esti bun.

- N-as spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai

putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu.

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

- El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar

daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la

asta?

Studentul tace.

- Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe

catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.

- Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

- Pai., da, spune studentul

- Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare:

- Nu

- De unde vine Satana?

Studentul ezita.

- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau

pe lume?

- Da, dle.

- Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta,

corect?

- Da

- Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat

totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform

principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e

rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

- Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri

groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

- Da

- Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a

creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata

clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui

student. Crezi in Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

- Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le

folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut

vreodata pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am vazut.

- Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

- Nu, dle, nu l-am auzit.

- L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut

vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu, dle, ma tem ca nu.

- Si totusi crezi in el?

- Da.

- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune

ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

- Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

- Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu

Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

- Dle profesor, exista caldura?

- Da

- Si exista frig?

- Da, fiule, exista si frig.

- Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine

brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

- Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura,

mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem

nimic numit "frig". Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu

inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig.

- daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de

-458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau

transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa

aiba sau sa transmita energie. Zero absolut ( -458 F ) inseamna absenta

totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie

absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in

unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii,

d-le, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de

ciocan.

- Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

- Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

- Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva.

Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina

intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic,

iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care

il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar

exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un

semestru bun.

- Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite

de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE  sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.

- Gresite?  Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul. Sustineti ca exista viata

si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati

conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta

nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea

si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din

acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca

moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar

absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca

ei au evoluat din maimuta?  

- Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

- Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?

Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se

indreapta argumentul.

Un semestru foarte bun, intr-adevar.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si

nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. Nu predati studentilor ceea ce

credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

- Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student,

permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer.

Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut

vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a

auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni

nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si

conform protocolului demonstrabil, stiinta spune - cu tot respectul, dle -

ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem

incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o

fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul

raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu........ 

- Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna

cu viata, continua studentul.

- Acum, dle, exista raul?

- Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul

se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in

nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste

manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.  

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista

in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si

frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu

Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului

lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista

caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina .  

Profesorul s-a asezat....... 

PS: Studentul era Albert Einstein

Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. Stiinta in 1921..