Sfantul inimii mele

 Am inima bolnava! Plina de rani din care curge tristete si lacrimi...Stiu ca e bolnava si oricat"tratament"fac pentru vindecare, ranile ei raman la fel de dureroase...In vara, doamna doctor care imi supravegheaza inima, mi-a zis" Boala totusi avanseaza" iar duhovnicul imi striga si-n spovedanie, dar mai ales in public, ca boala mea sufletasca avanseaza...Si fizic dar si moral,inima mea este bolnava!Poarta rani adanci in ea si oriunde as pune piciorul meu sau ochiii trupeste, chiar si Everestul de-l privesc, ranile nu se vindeca, nu se cicatrizeaza si stiu ca voi muri intr-o zi de boala aceasta, a rautatii... 

Dar inima mea, asa rupta si urata, iubeste ! Si iubirea aceasta e cea care impinge timpul vietii mele ca pe un orologiu care anunta mereu sarbatori care trebuiesc traite...Azi...sfantul Spiridon! Sfantul inimii mele, pentru ca e primul sfant care m-a cunoscut. Nu i-a pasat ca eu nu-l cunosteam! Nu a avut importanta ca nu i-am sarutat icoana in ziua praznuirii lui, acum 16 ani! Eu ingenunchiasem la icoana Maicii Domnului si acolo o trasesem si pe Ruxandra sa ne rugam impreuna! Grig era in mijlocul bisericii asezat in sicriu, in jurul lui erau cativa oameni si nu intelegeam ce cauta asa de dimineata la inmormantarea lui care era anuntata pentru pranz...Dupa multe luni am aflat ca oamenii acestia nu venisera la inmormantare, ci la sarbatoarea sfantului Spiridon care era praznuit atunci.Dar nu stiam ce mare privilegiu avea dragul meu! Privilegiu de a fi prohodit in ziua praznuirii unui sfant atat de bland si de grabnic ajutator... Oare cum m-o fi privit si cat mila o fi avut de mine si Grig si de  copiii nostri, biete oite ratacite in biserica, si dintre noi,el, dragul meu, fara sa poata sa se ajute singur cu ceva? Proloagele spun ca sfantii nu au nevoie de rugaciunile noastre ca sa ne ajute,pentru ca lucrarea lui Dumnezeu cu noi se face si prin mijlocirea lor. " Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei."(psalmul 15)

Nu stiu cand l-am cunoscut si eu, dar am sentimentul ca eu, inati cu Maica Domnului si cu sfantul Spiridon am plans pentru Grig!Si dupa cativa ani, cand Georgiana s-a imbolnavit, tot la sfantul Spiridon am plans si m-am rugat. Se pregatea de operatia din care nu stiam daca va iesi vie si in noaptea dinainte de operatie l-am visat pe sfant spunandu-mi ca va mai trai 8 ani! Si exact atat a trait: 8 ani din ziua operatiei- 2 iulie 2013 -2 iulie 2021...iar judecata ei la 40 de zile, socotiti voi si veti vedea ca a fost exact pe 11 august, praznuirea de vara a sfantului Spiridon!

Cum sa nu-l iubesti, daca el, asa un mare ierarh si un atat de smerit arhiereu purtand pe cap o mitra din papura,te striga pe nume si iti este tot ce iti trebuie ca sa traiesti chiar si asa cu inima ranita, nadajduind in Inviere! 

Cativa ani am fost in Corfu la praznuirea sfantului in decembrie. Totdeaua, dar totdeauna am ramas in biserica langa sfant de seara pana ziua urmatoare dupa liturghie. Anul acesta insa programul nu mi-a mai permis sa merg si trupul meu deja obosit dupa calatorii indepartate in lume , nu m-a tinut sa pot pleca. Si stiu ca sfantul stie si in bunatatea lui nu se supara, ci ma viziteaza el si ma binecuvinteaza cu dragoste care nu tine seama de pacatele mele... Si cred ca in ziua judecatii mele, sfantul Spiridon ma va privi cu mila si va mijloci si pentru mine ca si pentru toti ai mei!Pentru ca numai la ei , la sfinti, ei fiind dupa modelul suprem al lui Iisus Hristos,cunoastem cu adevarat dragostea, compasiunea, iertarea,toleranta, mila, nejudecata si neosandirea ... Imi amintesc din tineretea mea niste versuri din  Romeo și julieta de Shakespeare

"Răsplata mea e infinită precum marea;

La fel de adâncă îmi este și dragostea; cu cât îți ofer mai mult,

Cu atât am mai mult, căci amândouă sunt infinite.”

si asta cred, ca ei iubind sporesc in iubire si chiar mai mult, Iubire sunt! 

 

Ganduri de sfantul Nicolae

 Aproape a trecut ziua! Dar niciodata nu se sfarseste timpul de multumire pentru ceea ce ai! Si eu, slava lui Dumnezeu, am destule!  Sunt unul din cei mai bogati oameni ai planetei: am trupul aproape intreg, am copii si nepoti, am o sora si rude, am prieteni si am cateva incaperi, unele risipite prin lume, in care imi pot pleca capul pentru odihna. Si am ceasul acesta de tihna ...Aproape s-a dus anul acesta si eu nu mai numar anii decat dupa varsta nepotilor mei si dupa timpul trecut de la moartea lui Grig si de la moartea mamei ... In mod ciudat nu stiu exact cat a trecut de la moartea a doua persoane: sora mea, Georgiana si prietena mea, Ina! E singurul timp pe care mintal nu pot sa-l accept si singurele amintiri pe care Cineva mi le sterge uneori, ca si cand o guma freaca amintirea plecarii lor...De foarte multe ori vreau sa le spun cate ceva, sau in multimi de oameni, mi se pare ca recunosc palaria Inei, ca aud rasul ei plin de clopotei zglobii si bucuria revederii imi misca sufletul. Dar nu-i asa!Si brusc si cu durere imi amintesc ca si ele  sunt plecate in Tara in care vietuiesc numai ingerii.

Dar eu nu sunt singura pe deplin! Pentru ca nimeni nu-mi poate lua, dar nici nu-mi poate da, timpul petrecut cu ele...

Sfantul Nicolae e sfantul care e cel mai generos si cel mai discret dintre toti sfintii grabnic ajutatori...Nici nu stii cand  sufletul tau ca niste ghetute scofarcite, se umple cu daruri pe care sfantul Nicolae le strecoara tainic...Asa simt eu !Si asta ma incurajeaza sa traiesc cum pot, intr-o zi in care afara e inorat si o vreme ploioasa...si eu as plange pentru toate amintirile darurilor pe care sfantul Nicolae le-a pus de a lungul vietii mele in ghetele mele...atat de bun...atat de tainic...atat de iubitor...Fara siguranta dragostei sfintilor, eu nu as putea trai! Poate inima mea ar inceta sa bata, dimineata pulsul meu era 48...dar de pe toti peretii  camerelor casei mele, sfintii priveau spre chipul meu...iar eu chiar imi doresc ca trecerea mea spre Tara in care vietuiesc ingeri, sa fie atunci cand Dumnezeu stie ca trebuie si nu atunci cand oamenii arunca cu laturi in chipul meu si cred si zic ca sunt cadouri duhovnicesti. Duhovniceste este sa-l vezi pe celalalt mai bun decat tine si sa-l cinstesti ca fiind in el pecetea Duhului Sfant si Chipul frumos al lui Dumnezeu.Dar de la a sti un lucri, a-l aplica si a-l trai, este o diferenta uneori prea mare ...Lupta cea mare luptam clipa de clipa...pana la Judecata vom fi panditi si incercati!

Da, simt o mare tristete, dar si simt ca pentru a nu ma ineca in oceanul tristetii, singura solutie este sa inot...sa lupt sa supravietuiesc chiar si atunci cand nu gasesc motivul luptei. Priveam dimineata,in biserica, icoana Maicii Domnului si as fi plans pentru scuipatul lumii pe reverul hainei mele, dar mi-a fost teama ca Maica Domnului mi-ar fi auzit plansul si oamenii aceia ar fi primit mustrarea Ei si nu am vrut asta, implinind iubirea vrajmasilor si nu am mai plans.Mi-am inghitit tristetea  si lacrimile si am plecat capul ... In mai putin de 10 minute, cand liturghia s-a sfarsit, Ioana mi-a daruit o carte venita de la Essex scrisa de arhimandritul Zaharia Zaharov "Fecioara Maria,Maica lui Dumnezeu si Maica Vietii"...cadoul meu de la Maica Domnului si de la Sfantul Nicolae, singurul cadou primit anul acesta!Si ghetele scofalcite ale sufletului meu, s-au umplut de bucurie...bucuria cea mare!

Fiul meu

Privind in urma, de la multimea acestor ani de acum, pot spune ca eram o copila cand l-am nascut  pe fiul meu. Aveam  28 de ani, dar fusesem atat de preocupata de scoala, de lecturile mele, de ceea ce credeam ca e cariera mea, incat in mod clar  eram  nestiutoare in ceea ce avea sa vina, desi studiasem 9 luni cartea "Mama si copilul"si credeam ca stiu totul!

    Fotografiile acelui timp ma arata slaba si cu parul tuns mai jos de lobul urechii si cu breton, eleganta si trista, epuizata!Ce ma obosise atat de mult? Vor ramane pentru totdeauna tainele vietii mele...

Dar am iubit viata care era la adapostul trupului meu! Chiar mi-a fost greu sa-l nasc...poate nestiutoare in frumusetile vietii, mi-am spus ca el este la singurul adapost sigur, in trupul meu si ca odata nascut niciodata nu vom mai fi cu adevarat singuri, noi doi...

Si asa a fost!

L-am impartit cu familia mea, cu surorile si parintii mei. A fost primul nepot intr-un colt de familie, baiatul meu  pe care mama l-a invatat la 14 ani sa spuna in satul ei, cand era intrebat cine este:

-Sunt Andrei, al lui Doina, a lui Tanti, a lui Iancu Dinu!

Si satul, in memoria bunicului Iancu Dinu,care botezase tot satul, il saluta:

-Sa traiesti, nasule!

L-am dat prietenilor nostri in brate si toti l-au iubit pentru istetimea si frumusetea lui!

A crescut atat de repede!Ieri era copilul pe care il purtam in brate si uite-l azi, barbatul tanar care poarta de grija altora,serios in iubirea lui, sot si tata, fiu si frate, nas si prieten al multora ...

Sunt mandra de fiul meu! 

Si rareori ii spun ceea ce nu mi se pare ca e bine in ceea ce face! Pentru ca ii respect alegerile si vreau sa-si traiasca viata lui, nu pe a mea si nici pe a tatalui lui...Noi l-am primit in dar, ce dar minunat, un copil nascut intr-o zi a arhanghelilor! Nu ne-a apartinut niciodata decat pentru a-l ajuta sa fie Omul care ii este dat sa fie...L-am ajutat sa-si inmulteasca talantii primiti  si sa fie fericit fiind un om bun si drept !Astept de la el un singur lucru: o viata in Lumina cu speranta ca nimic nu ne va desparti  in vesnicie!

Maternitatea(Rabindranath Tagore)

De unde am
venit
Unde m-ai gasit
Îl întreba pe copil mama lui.
Și ea plângea și râdea în același timp și ținându-l la sân i-a răspuns:
ai fost ascuns în inima mea copilul meu,
ai fost dorința Lui.
Ai fost în păpușile copilăriei mele,
în toate speranțele mele,
în toate iubirile mele, în viața mea,
în viața mamei mele,
ai trăit.
Duhul nemuritor care prezidează casa noastră
te-a legănat în sânul Său în orice moment,
iar în timp ce îți contemplu fața, valul de taină mă copleșește
pentru că tu, care aparții tuturor,
mi-ai fost dat.
Și de teamă să nu fugi,
te strâng strâns în inima mea.
Ce magie a încredințat atunci comoara
lumii în brațele mele zvelte!

Regrete

 Oricat as vrea sa nu regret nimic, Regret!

Am facut nenumarate greseli in intreaga mea viata si chiar si acum cand merg deja spre finalul vietii sau,nu numai ca merg,am si ajuns, regret destul de multe lucruri.Multe sunt intre cele deja infaptuite:ca e vorba de fapte, de vorbe, de ganduri. Dar sunt si multe lucruri pe care le fac si stiu ca nu e bine si ca le voi regreta imediat, dar le fac, pentru ca e mai comod, pentru ca deseori pacatul are gustul dulceag al smochinei...

Dar cel mai mult, acum, in acest moment al vietii mele, regret ca am lasat langa mine oameni pe  care, vazand ca nu suntem compatibili, trebuia sa-i las in drumul lor si eu sa merg mai departe...Sau am trecut mai departe de oameni care erau importanti pentru mantuirea mea si am pierdut, neavandu-i langa mine, adevarate sanse de indreptare si chiar de educatie...

Mergeam dimineata spre manastire. De regula parcurg acest drum spunand rugaciuni, astazi insa vrajmasul mi-a pus la inima gandul ca a-l cunoaste pe X si a trai in preajma acestei persoane in ultimii  ani, a fost un lucru rau...De asemenea am trait cativa zeci de ani langa o persoana care m-a invidiat cum nu a facut-o nimeni in intreaga mea existenta.Si am stiut si eu sentimentele si gandurile acestei persoane, am simtit-o permanent ostila si am ales sa raman, gresit, atat de aproape...Cu adevarat a fost rau langa oamenii  acestia!Am trait in preajma lor valuri de suferinte. Aproape toate nedrepte!Dar toate cu ingaduinta lui Dumnezeu.

 Uneori loviturile au venit de la oameni la care nu ma asteptam" Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine, ajuns-am urâciune lor."Si cel mai dureros cand  "Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul."

Am inteles destul de greu, ca cei care stau cu tine cel mai mult, sunt cei care te urasc!Si cei care sunt atrasi de faima ta, de avutie, de posibilitatea de a-i ajuta. Cand devii batran si neputincios, cand averea se duce, cand functiile dispar, cand iti pierzi cinstea si respectul societatii, dispar de langa tine si cei care au fost spectatori activi ai vietii tale! Dar abia atunci, in durerea de a fi parasit, gasesti ca langa tine este Cineva mai important si mai rabdator decat toti:Dumnezeu!

Am trait si traiesc toate acestea!

E greu. E greu pentru ca eu sunt un om nedespatimit!

Nu reusesc sa fac aplicarea celor pe care in mod teoretic le stiu, ca si ura si dragostea sunt sentimente ingaduite de Dumnezeu!Si e firesc sa le traiesti pe toate! Ele te ajuta sa intelegi ca singura nadejde trebuie sa ti-o pui nu in oameni, ci in Dumnezeu.

Acest lucru il regret cel mai mult!Faptul ca inca ma doare, din ce in ce mai putin, dar ma doare!

Traiesc intr-o singuratate periculoasa, dar care mie imi place!Acum catva timp, cineva mi-a facut o "fotografie duhovniceasca" si mi-a aratat cum sunt, sau cum ma vedea acea persoana. Si nu  vedea nimic bun in sufletul meu! Toata uraciunea lumii contemporane!Nu am crezut niciun moment ca acel om are ceva personal cu mine, am crezut ca e un cuvant duhovnicesc si m-am intristat mult.Am fost fara replica! Nici tare, dar nici interior, nu am zis nimic.M-am intors in locuinta mea si am ingenunchiat, dar nici sa ma rog nu am putut! Cum sa indraznesti sa vorbesti cu Dumnezeu cand ti se spun despre tine. astfel de lucruri?

"Nu te grăbi să-ţi deschizi gura şi inima ta să nu se pripească

să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu este în ceruri,

iar tu eşti pe pământ;

de aceea cuvintele tale să fie cumpănite."

Ce sa cer? Ce sa spun? Uite, Doamne, ce zice de mine, dar nu e asa! Eu sunt un om perfect!

Abia ziua urmatoare, spre seara, i-am scris parintelui pustnic cateva randuri si i-am spus ca sunt in prag de deznadejde. Asa era. Pentru ca din disperare, uitasem tot ce stiam!De la sute de kilometri  parintele mi-a scris repede:"Nu treceti pragul" Si am ramas pe prag!

 Mi-am amintit tot ce citisem despre deznadejde, cat de periculoasa este si ce mare pacat! Cum as putea sa trec pragul pentru parerea cuiva despre mine ? Ce e intre mine si Dumnezeu, e taina noastra si nu ca as crede ca sufletul meu e plin de lumina, dar stiu ca e plin de licuricii dragostei! Si Domnul ma stie! A Lui sunt din pantecele maicii mele!El m-a scos la viata si El mi-a ocrotit copilaria si tineretea si... in plina maturitate, El m-a ales sa duc crucea familiei mele! Cum sa ma respinga pe mine Dumnezeu, daca nimeni nu ma iubeste cat El si iubirea aceasta e infinita? Cum sa ma respinga pe mine Dumnezeu daca El mi-a trasat acest drum...Nimic nou sub soare! Ca mine miliarde si sute de mii de miliarde de suflete de la facerea lumii...Si totusi eu, ca si toti ceilalti, sunt unica!Alt plan are Domnul cu mine, altfel imi arata asfintitul acesta de soare decat celorlalte miliarde...Nu mi-am refuzat nimic din ceea ce au vazut ochii mei daca am putut s-o fac,si nu mi-am oprit inima de la  nicio bucurie, daca asa am simtit...si am vazut la urma ca si a avea si a nu avea, este la fel, pentru ca am gasit bucurie in pierdere si tristete in castig.Asa cum bine zice eclesiastul este o vreme pentru toate. Acum e vremea amintirilor si a bucuriei amurgurilor! Desigur si diminetile sunt fabuloase...

"Ceea ce este, există de mult timp, ceea ce va fi, a existat deja demult,iar Dumnezeu va aduce înapoi ceea ce a trecut"

Dar nu mai simt tristete pentru trecerea timpului. Imi doresc atat: sa traiesc frumos in voia lui Dumnezeu. Si nu ma mai sperie nici parerea urata a unor despre mine! Multumesc pentru clopoteii pe care ii scutura si caut sa iau aminte si sa schimb in bine ceea ce ei au vazut rau...Bine ca Dumnezeu imi da clipa de pocainte si de iertare...

Ziduri calde ma inconjoara, atat de cald... dar atat de bine cand intelegi ca vara e deja in toiul ei si ca totul trece!Pana si starea inimii nu-i vesnica pentru cel care are nadejde in dragostea si mila lui Dumnezeu.Si tristetea trece si nicio umbra, nici macar umbra mea, nu ma va impiedica sa vad lumina soarelui de maine, daca ea imi este data mie!

A fost...

 Nu stiu exact cand s-a cuibarit in inima mea sentimentul urat care avea sa ma sfasie ca un cancer, luni si luni de zile! Sigur intr-un moment de greutate. Poate cand m-am vazut bolnava si singura intr-o casa mult prea mare pentru mine. Sau poate cand  s-a stricat  fereastra la dormitor si nu s-a mai putut inchide  si afara a inceput sa ploua si ploaia ajungea pana in patul meu. Sau cand s-a ars un bec in sufragerie si eu trebuia sa-l schimb si stiam ca lustra aceia are probleme si curenteaza.Poate cand s-a afisat tabelul cu datoriile la asociatia de locatari si eu eram restanta de cateva luni pentru ca imi era greu sa merg sa platesc...sau cand trebuia sa merg la primarie si sa platesc impozitele ...sau cand Lola striga mascarii in preajma mea si desi nu-mi spunea numele, stiam si eu si toata lumea, ca despre mine e vorba...sau cand tanarul acela aparut ca din senin in biserica a inceput sa-mi vorbeasca nepoliticos zicandu-mi"Cine esti tu ca eu sa-ti vorbesc cu dumneavoastra?"Sau cand in jurul meu prietenii plecau in concediu si se fereau ca eu sa stiu, crezand ca ma voi arunca cu cereri sa ma ia si pe mine...Atatea momente grele...atatea lucruri pe care le fac tot mai greu, atatea lucruri urate pe care nu le-as fi trait daca Grig ar fi fost cu mine.Cert e ca intr-un moment am simtit ca ma cuprinde supararea pe modul in care Grig a ales sa traiasca in ultimii ani. Prea mult stres...prea multa munca... prea putina grija de sanatatea lui si parca totdeauna, de dimineata pana seara la culcare tigara lipita de degetele lui.Si mi-am amintit momentul in care am aflat ca o cunostinta apropiata a murit in urma unui cancer care il devastase in cateva luni si eu i-am spus ca trebuie sa incepem sa ne ingrijim si noi de sanatate, sa mergem sa gasim niste doctori mai bine pregatiti in Bucuresti...si totul a fost vorba in vant pentru ca nu a ascultat si nu a implinit nimic din ceea ce i-am zis...Si intr-o clipa, in mainile unor medici superficiali a murit si eu am ramas sa traiesc toate acestea! Si moartea lui mi s-a parut o dovada de nepasare pentru noi! Ar trebui ca atunci cand ne casatorim, cand  dam viata unor copii, sa constientizam ca nu ne mai apartinem numai noua! Ca avem obligatii fata de ceilalti si a nu le respecta este dovada de lipsa de dragoste!

Si am gandit acestea si ca intr-o discutie reala cu el m-am suparat si nu i-am mai vorbit!Nu am putut nici sa mai merg la cimitir! Mi-am spus ca e departe si nu e usor de ajuns! Din cand in cand plateam un om sa ii faca curat, sa-i taie pomisorii si florile uscate, rar mergeam pe fuga si ii aprindeam candela si tamaiam mormantul ,dar nu am mai zabovit la umbra crucii lui...pentru ca eram suparata! Si el nu putea sa ma impace cu nimic... Desigur nu am lasat niciodata rugaciunea catre Dumnezeu pentru el si neamul lui cel adormit!I-am facut pomenirile si toate colivele in Postul cel Mare plangand pentru fiecare floricica pusa pe coliva...dar lui nu i-am mai vorbit...ii stergeam fotografiile de praf, dar nu  i-le mai sarutam si nici nu i-am mai scos din dulap  umerasul cu sacoul, pantalonii si camasa pe care le-a imbracat ultima data, sa le imbratisez agatandu-le pe dulapul de pe hol, in calea mea...Pentru ca a murit lasandu-ma singura in prag de batranete, sa ma lupt singura cu toate...pentru ca m-a mintit cand eram tineri si apoi 23 de ani de casnicie, ca imi va purta de grija si dimpotriva m-a lasat cu doi copii adolescenti sa-i cresc, sa-i tin in scoli, in facultati, sa fiu singura la nuntile lor, sa fiu singura cand s-au nascut copiii lor, sa fiu singura cand a murit mama, sa fiu singura cand  s-au imbolnavit Georgiana si George, sa fiu singura cand au murit, sa fiu singura la moartea propriilor lui parinti, sa fiu singura la zeci de pomeni si parastase, sa car singura tone de pachete cu milostenii, colive, vin, colaci si cel mai adesea singura sa le legan" Vesnica lor pomenire..."De ce doar eu din toata multimea noastra de cunostinte si prieteni?

Si am dus durerea si supararea in taina inimii mele ...   pana de curand cand  am spus-o cuiva si omul acela a parut a zambi si a zis:

-De parca el a vrut sa moara asa!Nu-i nimic ca nu poti merge, merg eu des!

-Cum asa? La cimitir?

-Sigur ca da! Eu vizitez des cimitirul!

-Si mergi la Grig?

-Sigur ca da!

Si ceva s-a spulberat din inima mea! A plecat duhul acela al supararii pe vina lui in propria sa moarte ! Mi l-am amintit asa cum era: bland si bun, incapabil sa supere pe cineva...mi l-am amintit si tanar in atatea momente frumoase, dar si in acei ani ai maturitatii lui, mi l-am amintit cum era in ziua aceia de iarna in care am baut ultima cafea impreuna,mi l-am amintit in clipa mortii lui si cum l-am tinut in brate in patul de spital in care era mort, eu pe o parte si Ruxandra pe cealalta,doua ore incalzindu-l ca sa nu se raceasca, dar si cat de frumos era in sicriu... inghetat ...si mi-am amintit ca Grig ar fi schimbat cu mine pana si Raiul lui numai sa-mi fie mie bine...

Mi-am amintit tot si am plans si inca plang...

Acum pe seara am fost la cimitir...cu candela, cu tamaie si carbune, cu un nou tamaier si cu acatistul pentru cei adormiti...Si am stat, ca inainte, la umbra crucii lui, si am citit... si am vorbit cum o faceam inainte...apoi am fost la Ina, la nasii nostri si la Tudor...Le-am aprins tuturor candelele si le-am sarutat crucile... I-am ragasit regasind sensul crucii mele...sa-i iubesc in pofida tuturor acestor greutati ale vaduviei unei persoane care in mod cert imbatraneste, dincolo de moartea lor si sa ma rog pana la ultima mea respiratie pentru ca ei sa fie asezati in lumina Vietii celei adevarate, acolo unde ei ma vor astepta pana la revederea noastra...Am nadejde,pentru ca mai mult decat nadejde am Dragoste!

2 IULIE

 Ieri dimineata m-am trezit dintr-un vis frumos in care eram cu amandoua surorile mele.Calatoream impreuna intr-un tren, toate trei, dar eu urma sa cobor intr-o statie si sa mai merg cu un alt mijloc de transport 7 statii...Unde urma sa merg eu? Incotro mergeau ele? M-am apropiat de usa trenului si am zis:

-"Bine e a locui fratii impreuna!"Ce fericita sunt ca locuiesc cu voi impreuna!

S-au implinit, in noaptea cu visul, doi ani de la moartea Georgianei! Au trecut deja doi ani de la plecarea ei, plecare care ne-a rupt sufletele, cum eu nu ma gandeam ca se va intampla! Credem ca suntem pregatiti pentru moarte, dar nu suntem pregatiti, sau cel putin eu nu sunt! Un frate, o sora chiar daca nu e geamanul tau ca timp al nasterii tale, este geamanul tau ca parte a sufletului tau! Si orice despartire este o durere chiar daca el /ea pleaca la Paris! Eu asa simt si desi nu vreau sa mai iubesc pe nimeni special, ci pe toti egal, e clar ca iubesc partinic...Sufar pentru fiecare despartire prin moarte si chiar daca pe omul acela nu l-am vazut de mult timp, simt o tristete pentru plecarea lui si o durere ca se va duce la Judecata. Dar ar trebui sa fie Judecata un prilej de teama, de intristare?Cum au primit sfintii plecarea lor? Sfantul Sofronie cand a primit raspuns ca in doua saptamani va fi gata cripta in care urma sa-l puna, a zis"Si doua ore inseamna mult" si sfantul Iosif Isihastru plangea ca nu vine Maica Domnului sa-i insoteasca sufletul...dar sfintii prin truda lor castigasera despatimirea, noi insa, eu simt pentru altii si pentru mine, teama pentru pacatele mele, desi declar ca astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie!

Ieri,pe 2iulie este praznuit si sfantul Iona Maximovici.In cartea Predici şi îndrumări duhovniceşti, sfantul spune:"Aşadar, fiecare dintre noi, dorind să-şi arate dragostea faţă de cei adormiţi şi să le ofere un real ajutor, poate face cel mai bine acest lucru rugându-se pentru ei şi, cu deosebire, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când părticelele scoase pentru vii şi pentru morţi se cufundă în Sângele Domnului, cu cuvintele: „Ridică, Doamne, păcatele celor pomeniţi aici, cu cinstitul Tău Sânge şi prin rugăciunile sfinţilor Tăi”. Nimic mai bun şi nimic mai mult nu putem face pentru cei adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, dându-i să fie pomeniţi la Liturghie. Ei au nevoie întotdeauna de aceasta".

Nu am reusit sa fac acest lucru ieri, eram in biserica in care se desfasura liturghia si stiam ca deja proscomidia s-a terminat si pomelnicul meu era inca in mana mea, as fi plans dar cui i-ar fi ajutat plansul meu? Aveam sa plang mai tarziu de cateva ori...i-am trecut prin minte pe toti cei care ma pomenesc in liturghie si pe cei vii ai mei si pe cei adormiti si mi-am alinat suferinta prinzandu-ma de gandul ca undeva in lumea aceasta mare, sigur exista o mirida cu numele ei, pentru sufletul ei...altfel inseamna ca am trait degeaba acest timp de dupa moartea ei...Si mi-am adus-o aminte mica si intristata ca luase premiul doi in clasa a treia si nu intelegeam deloc tristetea ei pentru ca si eu luasem tot premiul doi si eram fericita!Dar eu nu aveam sa fiu niciodata, niciodata premianta cu premiul intai si nu aveam sa stiu cum sunt campionii!  Ea insa nu numai ca avea sa fie campioana dar si avea sa educe multimi de campioni, doamna invatatoare Stanescu Georgiana!

Am pierdut prin plecarea ei un om caruia puteam sa-i spun toate ale mele, dar cred ca nu golul lasat in viata mea m-a durut cel mai mult, cat casa ei, lucrurile ei risipite in lume sau puse in cutii si sigilate in depozitul lui Andrei...Cat suntem de putin importanti oricum am trai, ca oameni obisnuiti sau chiar campioni sau formatorii de campioni, pe acest pamant... Asa va fi si la mine...vor rascoli lucrurile mele, vor constata ca nimic nu le trebuie, singurul care le va vrea pe toate e Filip,asa cum numai el a zis ca vrea toate amintirile Georgianei si le vor risipi ...dar viata unui om este mai mult decat atat. Simt asta... simt ca ea, sora mea este mai mult decat rochiile ei, decat mobila ei, decat haina de nurca sau cutia cu bijuterii, sora mea este sufletul acela frumos care a ramas in trenul din care eu am coborat sa urc in altul pentru sapte statii...sora mea e dragostea care ne-a insotit pe noi toti in timpul vietii ei, surori, colegi de scoala, elevi, si grija ei de tata si mama... sora mea e amintirea mea luminoasa despre ea in toate etapele vietii ei, dar mai ales in ultima clipa in care am vazut-o in pragul casei ei in ziua  in care urma privegherea de sfantul Leontie 2020... Aveam sa gasesc in noaptea aceia, la Closca, biserica plina de flori de floarea soarelui si o noapte intreaga sa ma rog pentru sufletul ei necerand niciun moment vindecarea ei trupeasca, ci invierea sufletului ei, mantuirea, dar simteam atata povara si atat durere incat simteam ca nu pot respira...Si asa am raman...in acelasi gand, in aceiasi durere in zilele legate de moartea ei, a lor... Cand zile acestea trec e mai usor...

 Azi am speranta ca ea, sora mea si ei, dragii mei,  si-au gasit odihna si traiesc o Duminica Vesnica in care Soarele dreptatii ii lumineaza ...

Departarile

 Am fost pana departe, pana chiar foarte departe!

Eram copil si eu nu plecam nicaieri in vacanta si imi doream sa plec, ca la inceputul anului scolar, sa pot scrie cu bucurie compunerea totdeauna obligatorie "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" si sa povestesc cum a fost orasul in care am fost,oamenii pe care i-am cunoscut... Dar eu nu plecam nicaieri, pentru ca satul parintilor mei era foarte departe si nu mergeam decat la foarte multi ani sa ne vizitam neamurile.Dar imi doream sa calatoresc. Sa merg pana foarte departe... sa merg cu trenul, cu autobuzul, sa vad campurile si dealurile, sa vad muntii si apele, sa cunosc oameni pe drum si sa nu ma despart de nimeni niciodata...

Si cred ca Dumnezeu a implinit toate dorintele mele, dar le-a implinit atunci cand  dorurile mele trebuiau implinite.Am vazut mari si oceane, am vazut orase si sate, am strabatut mult din lumea aceasta in ultimii 20 de ani si am cunoscut multi oameni. Si chiar nu m-am despartit de nimeni! Pana acum s-a implinit aceasta dorinta de a nu ma desparti de nimeni, pentru ca atata timp cat inima ta nu te desparte de cineva, el este cu tine! Si  ii eu port in inima mea pe toti cei pe care imi amintesc ca i-am intalnit fie si numai odata... 

Am fost plecata departe... pana la  tara in care traiesc sfintii!

Am zburat cu avionul amintindu-mi anii in care pentru mine avioanele erau niste puncte care se miscau pe cerul indepartat si in care stiam ca totusi sunt oameni, dar oameni importanti si bogati asa cum eu nu aveam sa fiu niciodata!Dar Dumnezeu a implinit si visul acesta de a fi si eu un om intr-un avion deloc mare care sa zboare pe cerul indepartat al copilariei mele, acum insa, cer accesibil multora, inclusiv mie,desi nu sunt un om bogat.Urechile mele sunt inca bolnave si am strabatut dificil distanta de la Bucuresti la Londra, dar nu atat de dificil cat credeam ca va fi...sau eu m-am obisnuit cu disconfortul si cu faptul ca nu trebuie sa ma plang,stiind deja  ca in afara lui Dumnezeu nu-i treaba nimanui durerea mea. In durere sta totdeauna Dumnezeu si a nu accepta durerea inseamna a-L izgoni pe Dumnezeu...Asa ca am tacut, am mestecat guma de mestecat, am baut cu inghitituri mici apa plata si am parcurs distanta de trei ore de zbor cu avionul pana la Londra...si Londra nu a fost decat un punct de trecere spre Eseex...

Nu stiu cand am aflat prima data de parintele Sofronie, probabil prin 2009 sau 2010... citisem scrisorile parintelui Sofronie catre Balfour si ma impresionase blandetea parintelui Sofronie, dragostea lui...spunea undeva ca  "dragostea după Dumnezeu naşte în suflet dorinţa de a se smeri înaintea fratelui".Si eu asta simteam la parintele Sofronie: dragostea dupa Dumnezeu dar si dragostea pentru noi, ceilalti,simteam dragostea parintelui desi logic, pe mine nici nu avea cum sa ma stie. Nu stiam ca cei care Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu nu vor sa-L supere neiubindu-si aproapele si tanjeam dupa o dragostea ca aceasta.Imi doream in viata mea un om ca parintele Sofronie. Asa cum el insusi marturisea:"De-ai ştii cât de mult a trebuit să sufăr pentru faptul că nu am avut un  povăţuitor, adică unul care să-mi fi împlinit căutările mele, ale sufletului şi ale minţii, fie şi într’o oarecare măsură. De câte ori nu m’am poticnit, şi până acum mă poticnesc, iar uneori aproape mortal. Dorirea mea era ca, într’o măsură, măcar la începutul căii matale, să te feresc de acele lucruri ce m’au vătămat, poate în chip de neîndreptat. Merg printre oameni şi adesea am aerul vesel, dar sufletul meu se mâhneşte aproape până la moarte. Aş vrea să plâng căzând la pământ şi să nu mă mai ridic până-n ziua Judecăţii, dar sufletul se istoveşte până la neputinţă. Multe cuvinte ţi-aş putea spune drept dovadă netăgăduită a adevărului, însă cândva trebuie să pun capăt nebuniei mele: adică a vorbi despre sinemi."

Nu stiu de la cine am primit o mica fotografie a parintelui Sofronie si ani de zile am asezat-o pe biroul meu ca si fotografiile sf Iosif Isihastru, si a cuviosului Serafim Rose, langa Biblie...am cumparat cred ca toate cartile pe care le-am vazut pe site-uri si in librarii despre sfantul Siluan, parintele Sofronie si desi nu intelegeam tot, cu pixul in mana le-am citit!Acesta a fost inceputul. Apoi bucuria de a sti ca lumeste este canonizat, desi...ce nevoie avea parintele Sofronie de asta?

Mi-as fi dorit sa vad manastirea Sf Ioan Botezatorul din Eseex, dar am cerut tarziu aceasta si nici macar nu i-am cerut sfantului, ci oamenilor pe care i-am cunoscut!

-Haideti, sa mergem la Eseex!

Si am mers!

Era sa fie in viata mea ca eu sa locuiesc acolo, asa cum in Rusia am locuit la Diveevo si in America am locuit la Sfantul Antonie cel Mare in Arizona si chiar daca lumeste acum  au fost 5 zile, ele sunt cat 50 de ani de viata! Si stiu ca la Judecata acesti sfanti vor sta langa mine si vor da marturie ca mi-am dorit sa fiu un al om...Nu stiu cum voi trai! Doar harul lui Dumnezeu sa ma tina sa nu cad, intr-o lume care mi-e draga dar pe care nu o inteleg.

Acum e ora 14... acum acolo e ora 12, miezul zilei.In curand Oana va pleca cu clopotelul in mana sunand pentru masa de pranz in toata manastirea...

 Stiu cum cade lumina soarelui pe cladirile frumoase si simple si peste iarba curata a curtii manastirii... pe alei nu trec decat cei care chiar au treaba intr-un loc sau altul, in aer se roteste rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma"totul este deschis peste tot, dar nimeni nu intra fara rost, in pangar lucrurile sunt pe rafturi, fiecare ia ce doreste si pune banii in cutii metalice...intr-un cort cativa tineri impreuna cu o maica taie tamaia, in trapeza altii pregatesc masa de pranz...si peste tot e rugaciune si dragoste, trandafirii sunt imensi peste tot si lumea este intr-o lumina pe care nu am vazut-o nicaieri si stiu ca nu aceasta este lumina taborica, ca nu-s eu vrednica sa o vad, dar Dumnezeu pentru rugaciunile sfintilor Siluan si Sofronie ingaduie ca doua- trei particule din ea sa se amestece in lumina soarelui,sa coboare si-n sufletele noastre si noi sa degustam un pic din pronaosul Raiului, ca sa stim deja ce putem pierde...

Atat despre asta...chiar nu mai este nimic de povestit si e o nebunie ca eu sa cred ca pot povesti despre sfinti, sau ca ar trebui sa povestesc ceva despre mine...Atat, numai atat...

Doi ani

Nu ma pot aduna! Chiar nu ma pot aduna! De cateva ore simt imboldul de a o suna sa-i spun cum a fost! Sa-i povestesc parastasul facut pentru ei doi! Si apoi imi dau seama ca nu pot face lucru acesta. Si durerea se cuibareste in mijlocul pieptului meu ca un pumnal ce urmeaza a fi rasucit!

A fost parastasul pentru ei amandoi:pentru George de trei ani de la adormire si pentru Georgiana doi ani! Un timp in care poate ei si-au castigat mantuirea, desi ceva imi da nadejde sa sper ca au fost mantuiti,prin mila lui Dumnezeu, imediat dupa judecata de la 40 de zile. Citeam in talcuirile la psalmi a parintelui Petre Semen ca a nu avea nadejde in mila lui Dumnezeu in mantuire in urma parastaselor randuite pana la 7 ani este un pacat! Si cuvantul mi-a dat speranta !

Dar tot e greu!

Moartea unui frate sau sora este un lucru greu de dus!E greu de trait dupa moartea cuiva atat de apropiat. Nu exista zi in care sa nu traiesti ceva ce trebui "impartit" cu fratele tau!Il priveam astazi pe micutul George. L-am dus sa-l impartaseasca la liturghia la care erau pomeniti si dragii mei.Si a stat rabdator sarutand icoanele si aratandu-mi sfintii de pe peretii bisericii.A primit cu bucurie Trupul si Sangele Domnului,el singur isi amintise ca acum un an l-a impartasit parintele in acel loc si a fost"foarte bun", apoi a luat anafura...alt dar minunat si uluit a fost ca dascalul i-a dat doua napolitane mici...Si a venit la Filip sa le imparta cu el, nu dandu-i una intreaga, ci impartindu-le pe fiecare in doua, pentru ca erau putin diferite!Asta fac fratii! Impart uneori egal, alteori inegal, dar impart si binele si greul... si asa am facut si noi! Copii crescuti in anii grei ai comunismului, cu imbracaminte putina, cu incaltaminte purtata pana la rupt fara a putea fi reparata,cu hrana putina, cu caiete din care nu se rupeau file sa se faca avioane sau barci...Sora mea mijlocie! Cea de la care am invatat sa scriu si poate sa citesc, perfectionista familiei, cea care imi scria temele pentru ca ea scria mai frumos decat mine si sa fie sigura ca primesc nota 10...cea care a fost insotitor al vietii mele in toate etapele... mi-a cusut buchetele cu flori si perlele pe rochia de mireasa, mi-a luat in brate primul copil, mi l-a botezat pe al doilea, mi l-a crescut pe primul, mi-a fost alaturi la inmormantrea lui Grig, la nuntile copiilor...atat cat a putut...uneori poate prea critica, alteori poate prea tacuta...dar atat de diferita a fost viata mea de ceea ce isi imagina ea ca ar trebui sa fie, incat acum, cand ea nu mai este,pot intelege si criticile si tacerile ei...Mi-e greu fara ea! Moartea ei a spulberat orice gand al meu ca in viata ar trebui sa aduni ceva material...pentru ca am vazut lucrurile ei imprastiate in lume, chiar rugandu-ne ca cineva sa le ia...Si nu a ramas decat dragostea pe care ne-a purtat-o si nemultumirea pe care evident a avut-o fata de unele lucruri...

Doi ani fara ea! Doi ani in care noi am trait. Si fac un scurt bilant al anilor: cateva zeci de colive si colaci...cateva oceane de lacrimi...cateva drumuri in Israel si Grecia...Putna si Closca...Bucuresti si Slobozia...Nu am obtinut nimic! N-am folosit nimic! Ceva mai mult simt ca am pierdut din putina tihna duhovniceasca pe care o aveam...As fi vrut sa schimb clipa mortii ei cu viata mea. Chiar si pe a lui George, barbatul ei!Lor impreuna  le era bine...pe cand pentru mine zilele sunt la fel ca o asteptare a finalului... Nu mai gasesc scopul zilei! Chiar nu-l mai gasesc si de aceia ma bucur rar de dimineti si ma intristeaza serile...Poate e numai o stare a acestor zile inca in suferinta fizica si in dor dupa oameni care nu pot fi gasiti decat in amintire... Poate voi reusi sa ma scutur ca de o raie de aceste sentimente, dar pana atunci le traiesc band pana  la fund paharul suferintei...

Nu ma simt despartita de ei! Niciun pic. Chiar daca nu-i pot gasi decat in amintire, pentru ca au facut atat de mult parte din viata mea,simt ca nimic, nici macar moartea lor, nu ne desparte! De aceia as vrea sa le vorbesc! Sa le povestesc cate ceva... cum am gasit cu o zi inainte cateva batistute albe de la parastasul de anul trecut. Erau legate inclusiv cu lumanari si funde negre si erau exact cati au fost anul acesta la slujba la biserica...Sa le povestesc emotia slujbei si cat de frumoasa este catedrala in care stiu sigur ca mama este unul din ctitorii care au participat cu bani la pictarea ei...sa le spun ca ne intalnim in biserica in fiecare an cu un domn in varsta si artagos care face si el parastas sotie sale... sa le spun ca am mers la cimitir ducandu-le florile lor preferate jerbera si trandafiri...Doamne si era atat de cald , atat de vara! Si ei sub lespede de marmura, sub picioarele noastre... in bratele parintilor nostri... si am ramas singura in cimitir si am putut sa plang si sa-i strig sa ma auda ... dar nu au raspuns...nici macar vantul nu a adiat peste candelele ramase sa arda cateva zile daca nu le vor fi furat altii... Si am plecat pe langa cruci care vazute de atatea ori nu-mi par straine, undeva langa gard pe o cruce din marmura alba  scria Elena Baban, frumoasa si cumintica mea colega din clasele primare, adormita de foarte tanara...si mi-am amintit-o perfect cu bentita lata pe cap si uniforma pepit impecabil apretata, dar si versurile lui Adrian Paunescu...

"E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?"

Scopul suferintei

Clipa, stai!Asta imi vine in minte de cateva ore. Patru din cei sase copii ai mei,au fost aici  cateva ore, poate doua cel mult, in fuga lor spre mare in mica vacanta de 1 iunie.Sase! Am nascut doi copii. Impreuna cu Grig am doi copii: un baiat si o fiica. Dar am dobandit dupa moarte lui inca patru, doi prin casatoria copiilor si doi nepoti. Desigur sunt si ai lui! Chiar daca numai Lucian l-a vazut  probabil o singura data, Grig este o prezenta vie in vietile lor si cand spun sase copii, pe toti ii simt ca fiind si ai lui! Nici nu as putea sa nu impart cu el si bucuria!Si ma gandesc ca si el ii stie, si el le vegheaza  viata.

Copiii cei mici au venit bucurosi, dar nu entuziasmati. Andrei a  trecut pe langa mine in timp ce eu ii imbratisam pe baieti si s-a asezat relaxat exact pe scaunul pe care statusem eu! Iar noi ne-am asezat in jurul mesei, eu langa fiul meu,Filip langa mine, George langa mama lui...Ce greu se face cercul! Ce greu se umple golul...iar dupa o varsta viata e formata din clipe!

Intr-o clipa, exact acum doua  saptamani, am simtit ceva in neregula in capul meu, in urechile mele...si de atunci ma confrunt cu o  alta problema de sanatate.Pasesc cu grija pentru ca nu mai aud! Nu-mi mai aud pasii cand merg, nu aud decat slab tacanitul taselor acum cand scriu, sunetul telefonului vine ca de departe si vocea mea e atat de scazuta( mi-au spus copiii) incat abia ma mai aude lumea!Numai eu imi aud de cateva zile inima batand in urechea stanga!Permanent! Cred ca este un rost si in asta! Sigur este un rost!Dar este greu sa-l gasesti in suferinta.

Durerea persista. Si auzul nu revine deloc. Nu aud liturghia. Nu aud predica. Nu aud vorbele celor cu care lucrez. Nu aud apa curgand la bucatarie sau la baie...simt insa miscarea aerului si blandetea luminii. Asa cum simt rautatea simt si bunatatea.

Am fost la doctor. In poarta spitalului m-am intalnit cu o prietena veche, medic , o asezase Dumnezeu in poarta spitalului exact cand eu treceam pe acolo...si in cinci minute, exact cand ne desparteam, pe langa noi trecea un doctor orl-ist pe care ea il cunoastea. Asa am avut parte de un prim consult imediat la debutul bolii, ceea ce fara ajutorul lui Dumnezeu, in micul meu oras nu as fi putut obtine... Azi am fost la un alt doctor la Bucuresti.O tanara frumoasa si foarte atenta la suferinta mea. Simteam dupa efortul care se vedea pe fata dansei ca vorbeste mai tare ca sa o aud... si foarte frumos, dupa un prim consult, m-a luat de mana si m-a dus intr-un alt cabinet! Atat de frumos mi s-a parut gestul ei incat as fi imbratisat-o! Am sa o duc insa cu slaba mea rugaciune, in lista binefacatorilor mei, la Dumnezeu si  Maica Domnului! 

Atator oameni la datorez binele din viata mea! Ei m-au insotit in clipele triste, ei au ridicat dupa putinta lor crucea aceasta a singuratatii si tristetii mele, ei m-au asezat cu fata la soare sau la luna cand ochii mei priveau numai in jos in crapaturile pamantului, ei m-au hranit cand eu nu mai stiam cum sa o fac...Si pentru ei toti spun (si)astazi acestea:

"Dumnezeule ale dragostei, Ție sunt dator a-Ți mulțumi pentru dulcele sim­țământ al dragostei și ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce ești iz­vo­rul tutu­ror bunătăților, revarsă bine­cuvân­ta­rea și binefacerile Tale peste aceia pe care inima mea îi cinstește și îi iu­bește, peste robii Tăi (numele).

Apără-i de toate primejdiile ce bân­tuie viața mu­ritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lor întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor și ai su­fe­rințelor din viața lor.

Umple inima lor de bucuria mân­tuirii Tale, povățuiește-le pașii pe căi drepte, în scopul mântuirii și al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele sufe­rințe să le înnoureze fruntea și să le amărască inima. Nenorocirile să nu facă a li se coborî lacrimi în ochi, inima lor să nu fie jertfă întris­tă­rilor. Fă ca fiecare din zilele lor să fie o frumoasă zi de primăvară, viața lor să se asemene unui râu limpede și lin, ce curge prin grădini înver­zite și pline de flori. Iar dacă vor fi ame­nințați de nenorocire, fii apărătorul și ocrotitorul lor, precum ei sunt apă­rătorii mei.

Ori în ce parte vor merge sau se vor afla, umbrește-i cu bunătatea și apă­­ra­rea Ta. Dă-le, Dumnezeul meu, toate plăcerile și toate bucuriile iertate mu­­­ri­to­rilor care păzesc poruncile Tale și fac bine aproapelui lor. Îngerii Tăi cei buni să-i însoțească și să-i păzească în toate zilele lor și, după o viață lungă, plină de binefaceri și fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătățile Tale cele fără de sfârșit, gătite tuturor celor ce lu­crează virtutea. Amin.

Desigur"cineva" imi poate spune ca cei mai mari binefacatori sunt vrajmasii nostri...cunosc versurile sfantului Nicolae Velimirovici si am evlavie la acest sfant sarb...dar astazi vreau sa ma gandesc numai la cei care au bucurat inima mea...la cei care duc cu mine acum tacerea in care traiesc...suferinta si boala... O sa treaca, stiu, simt ca o sa treaca...ca Dumnezeu va ridica totul si ca peste o clipa am sa aud iarasi si toca si clopotul bisericii si vocea diaconului citind apostolul si a  preotului citind evanghelia si predica ...Am nadejdea aceasta...Am fost acum aproape o luna intr-un pelerinaj in jurul Muntelui Athos... si unul din ieromonahii de la Manastirea Vatoped ne-a indemnat sa ne calauzim viata dupa patru lucruri: Rabdare, Rugaciune, Curaj si Nadejde!In mod surprinzator, trecand pe langa mine, a scos din buzunar si mi-a dat o carticica cu Paraclisul si Acatistul icoanei Maicii Domnului Paramythia...numai mie din o suta de oameni...Cred ca parintele a stiut ca la scurt timp voi trece prin aceasta incercare si  Maica Domnului ma  va mangaia ...Cum as putea sa nu multumesc pentru aceasta suferinta care imi aduce si atata bucurie?

Nimic din ceea ce se întâmplă nu se petrece în afara voii lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Totul e de la Dumnezeu, și cele bune, și necazurile; dar unele necazuri sunt după bună voirea, altele după iconomia, altele după îngăduința Lui”.Judecatile lui Dumnezeu adanc mare spune si psalmistul David in psalmul 35. Nu stim rațiunile care stau în spatele unor astfel de încercari, numai oamenii duhovnicesti reusesc să le pătrundă sensul,dovada carticelei din buzunarul meu. Poate fi un scop pedagogic, să privim introspectiv asupra vieții noastre spirituale: să ne îndreptăm, dacă nu suntem pe calea cea bună, sau să ne întărim duhovnicește, dacă suntem căldicei. „Boala e o lecție de la Dumnezeu, ­fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră, dacă o primim cu mulțumire de la El”, ne spun sfinții Varsanufie și Ioan.Trebuie insa sa primim boala si suferinta dar nu putem face asta usor si fara a intelege sensul vietii pe acest pamant...Najduiesc sa inteleg, sa fiu pe calea cea buna, nadajduiesc ca suferinta mea sa fie inca o treapta de apropiere de Hristos...si daca nu voi mai auzi mare lucru, exact cum ii spuneam astazi bunei mele doctorite" inseamna ca numai atat trebuie sa aud"...

Seara cu pace, dragilor, seara  instelata!

Dragostea

Exista oameni in viata noastra care ne sunt bucurie prin dragostea pe care ne-o poarta.A trai langa ei este a locui in pronaosul Raiului. Cu dragostea lor te mantuiesti, pentru ca viata lor este o rugaciune continua pentru tine si dragostea lor te face si pe tine bun. Asa ne sunt parintii si numai cativa oamenii din multimea cu care te intalnesti dea lungul vietii...

 Am cunoscut dragostea si am daruit dragoste...

 Lupta cea mare nu a fost sa-i iubesc pe copiii mei sau pe nepoti, pe cei botezati de mine, pe surori si pe parinti...Lupta mare nu e sa-i iubesc pe cei pe care nu-i cunosc si cu care prin diverse legaturi randuite de Domnul, ii vad in calea mea, indiferent de atitudinea lor, de mirosul frumos sau duhoarea  sufletelor lor...Lupta cea mare nu este nici sa-i iubesc pe cei care intemeiat,da, imi dau seama cand au dreptate,au fata de mine, o atitudine ostila! Lupta cea mare e sa-i iubesc desavarsit pe cei carora nu le-am produs niciun disconfort,niciun prejudiciu de niciun fel, dar ei ma urasc,sau poate urasc e prea mult spus, dar  imi fac rau prin toate caile pe care le gasesc deschise.

Dar simt ca Dragostea pe care o primesc, scade cu fiecare zi pe care o incep...si doare pentru ca nu stiu daca voi termina ziua...si lupt ca dragostea pe care o dau sa fie si mai mare tocmai pentru ca nu stiu daca voi termina ziua...

Il studiez pe Filip, micutul meu nepot  cu care cand avea trei ani si un pic, imediat dupa ce eu venisem de la Diveevo, am avut un dialog:

-Filip,te iubesc foarte mult!Dintre toti baietii de pe pamant, cel mai mult va iubesc  pe tine, pe tati si pe Lucian!

Credeam ca va fi fericit,dar el, micutul si inteleptul meu nepot, mi-a spus pe numele pe care ma striga atunci:

-BuicaEna, tu trebuie sa iubesti pe toti la fel! 

Si am stiut ca acest cuvant nu era al baietelului care invatase in primii trei ani ai vietii lui, dulceata tacerii!

Sa iubim pe toti la fel...Cat de greu! Cat de aproape imposibil! Si totusi au fost oameni care au reusit sa fie demni si iubitori pana si cu cei care ii torturau intelegand genunea din sufletele omului stapanit de intuneric..."In dragoste nu este frica;ci dragostea desavarsita izgoneste frica!"1.Ioan 4:8

E usor sa iubesti cand esti zavorat si nu vezi niciun chip,si numai din amintirea pe care le-o porti, simti ca ii iubesti pe toti cei pe care i-ai cunoscut,dar e greu cand esti aruncat in multime si lumea te devoreaza. Cred ca de aceia am preferat sa ma retrag din lume si cei care imi sunt aproape, sunt numai cativa... Ca sa-mi fie, in mod las, mai usor. Si simt ca nicio plata nu voi avea si  mai mult decat asta, simt ca lucrul acesta nu-i place lui Dumnezeu.

Pana si duhovniceste traiesc un timp in care cuvantul de folos mi-l iau din cartile, multele carti din preajma mea...Dar voi iesi! Da, voi iesi iar la drumul cel mare, la viata cu  provocarile ei! Voi reincepe sa umblu! Voi cauta multimile sa simt iarasi viata, ca parca multa moarte a fost, prea multa, prea peste multi ochi am tras voalul alb al despartirilor... Asa imi doresc,sa revin! Dar este greu, chiar imi este greu... Mi-am cumparat cateva rochii noi pline de flori, superbe in paginile site-urilor pe care le urmaresc destul de des. M-am bucurat comandandu-le si primindu-le! Am strabatut distanta de la exybox acasa cu cutiile in brate bucuroasa, dar in oglinda ele aratau altfel decat in imaginea de pe site...pentru ca nici macar eu nu seman cu mine asa cum ma stiu, dar cu fetele inalte de un metru optzeci de centimetri care le purtau in pozele frumoase ale site-urilor! Dar le voi purta cu drag pentru bucuria pe care mi-a dat-o momentul in care le-am luat.Parca undeva m-am reintalnit cu mine, femeia pe care Grig a iubit-o! M-am reintlnit cu visul despre mine...cu ceea ce as fi putut sa fiu daca viata mea nu s-ar fi sfarsit ca si a lui la 10 decembrie 2007...

Astazi m-am intalnit cu o persoana pe care nu am mai vazut-o de 15 ani. Eram in secretariatul biroului meu si l-am auzit iesind din biroul directorului general in care stiam ca este si nu am avut timp sa ma retrag, asa cum imi doream. Stiam ca va fi socat vazandu-ma: fusta neagra pana in pamant si sacou tot negru peste o bluza cu negru si alb, iar pe cap un batic negru...Stiam ... pentru ca de prea multe ori am vazut priviri ale oamenilor care nu m-au recunoscut pe strada...dar nu stiam ca socul poate fi atat de mare incat o persoana foarte, foarte civilizata sa intrebe de trei ori la rand:

-De ce asa?

Chiar, de ce asa? Pentru ca acesta e sufletul meu, un suflet in care atata culoare e cand e vorba de mine! Altfel sunt un om vesel,un om pozitiv.Iubesc campurile pline de rapita si abia astept macii si lavanda. Iubesc albastru cerurilor si verdele garaului primavara,iubesc albastru marii, iubesc imbracamintea colorata a tinerilor si chiar si rozul doamnelor in varsta cu care ma intersectez uneori...dar nu pot purta eu aceste culori! Chiar nu pot! Am incercat dar nici ele nu stau pe mine din cap pana la degetele  picioarelor.Nu vreau sa demonstrez nimic. Nici ca as fi mai plina de credinta si pocainta si nici ca as fi tanara... Sunt ceea ce sunt: o femeie care nu mai numara anii, o femeie al carui timp are o alta dimensiune" si a fost seara si a fost dimineata", ziua a doua, a treia, a saptea !Iubesc timpul acesta al odihnei inca active. Plec dimineata devreme la biserica mea, adica la manastire, traiesc cum pot liturghia, apoi vin la birou, lucrez cateva ore si astept ora la care deja ma intorc acasa la lecturile mele, la icoanele mele, la locul meu de rasfat duhovnicesc... mananc, beau ceai, vorbesc la telefon, ies pe balcon si privesc orasul. Se aprind si se sting luminile in blocurile de peste drum, masini tot mai putine strabat orasul care este de cateva luni un santier, coboara seara peste noi, noaptea se strecoara tiptil  si gata incepe iar"si a fost seara si a fost dimineata" Pana cand? Pana cand , Doamne?

Quo vadis? 

Da, o sa plec!Am sa incerc sa pasesc pe alte continente...am sa-mi implinesc dorinte vechi din anii adolescentei de a strabate alte tari... sa vad asfintitul de soare al altor munti... sa vad culoarea mea preferata, cea a rasaritului, peste alte locuri decat cele pe care le stiu mult prea bine...Nu pentru ca asta ar rezolva setea mea de Dumnezeu, ci pentru ca simt ca Dumnezeu, El insusi, vrea sa implineasca acestea si sigur imi va descoperi atunci care este scopul  pentru care trebuie sa ajung acolo.

Dar pentru toate voi lua in bagajul meu de urgenta Dragostea si Recunostinta pentru ca rugaciunea unor oameni fac posibile toate aceste lucruri... 

1 martie

Este 1 martie si a treia zi din Postul Mare al anului 2023 .

Ar putea fi o pagina de jurnal, dar nu va fi! Este doar o pagina despre ce insemna pentru mine ziua aceasta.

Am petrecut primele zile de post straduindu-ma sa traiesc in randuiala pe care acum 14 ani mi-a predat-o duhovnicul meu si din care nu am iesit indiferent unde m-am aflat.Desigur de foarte multe ori am fost departe cu trupul de obstea unde slujeste, dar niciodata nu poti fi despartit de duhovnic, daca vezi si auzi in cuvintele lui pe Hristos si daca rugaciunea unuia pentru altul nu se sfarseste!Pentru ca dupa Hristos ma tin ca si femeile mironosite, ca ele sunt si pe lungile carari ale vietii si purtand crucile pe care le primesc si langa Sfantul Potir care imi vesteste mereu Invierea. Da, am nadejde in Inviere. Nu pentru ca fac ceva ...orice as face, stiu ca fac numai ce se cuvine si chiar si asa, putinul pe care reusesc sa-l fac, e numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Deci...m-am zavorat.Chiar si fiind in lume,m-am zavorat!Si mi-a placut atat de mult, ca as fi ramas acolo fara dor de ceva...Pentru ca am strabatut prin evanghelii tot ce s-a vestit si se vesteste lumii de la 8 ani de dupa Inaltarea la cer a Mantuitorului. Stiati ca sfantul Teofilact al Bulgarie spune ca prima evanghelie, cea dupa Matei a fost scrisa dupa 8 ani de la Inaltare,Evanghelia dupa Marcu la 12 ani, iar cea dupa Ioan la 32 de ani? De doua mii de ani ni se spune, biserica ne spune aproape zi de zi in liturghie si tot nu intelegem...

Deci, zavorata fiind, am strabatut mintal, dar si sufleteste toata viata Mantuitorului. Faptul ca am fost in Israel pe urmele Domnului de foarte multe ori, m-a ajutat sa simt cumva altfel totul...bucuria Nasterii si chipul minunat al Maicii Domnului- copila tinandu-L in bratele ei pe Dumnezeu Copil,magii si pastorii in Casa Painii- Bethleem, aducerea la Templu, bucuria lui Simeon si Anei, dar si sabia din inima Maicii Domnului,plecarea in Egipt  pe asin la numai cateva luni de la nastere,intoarcerea din Egipt la Nazareth, ramanerea in templu a copilandrului de 12 ani, supunerea lui fata de parinti in Nazareth-ul natal  si apoi, la varsta maturitatii lumesti, la 30 de ani, iesirea la propavaduire...3 ani de minuni. 3 ani de invataturi,pilde dar si invataturi directe, altfel decat vorbeau invatatii lumii aceleia. 3 ani de vindecari si "pescuirii", de la pescari nestiutori de carte pana la invatatii vremii, ca doar ce altceva a fost Iosif din Arimateea ?femei si barbati, copii care se adunau sa fie binecuvantati"lasati copiii sa vina la Mine!" pana la copiii care aruncau flori si cantau Osana! Osana! O lume intreaga, aproape o lume intreaga...Si totusi o lume care L-a parasit!O lume care nu a facut nimic ca sa-L apere...dar o lume cu oameni care au plans...pana si cei care se uitau la rastignirea Lui si ziceau"Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!...Iată, îl strigă pe Ilie... Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare."si acestia au plans vazand ca soarele s-a intunecat si catapeteasma templului s-a sfasiat, au plans cu amar. Ne spune sfantul evanghelist Luca in cap 23. " Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul."Firea omului schimbatoare! De la "Rastigneste-L" la plans e numai un pas pe care uneori il facem intr-o clipa.

Acest timp de doua zile, a fost si pentru mine un timp al linistii trupesti si a aplecarii spre sfintele carti. In linistea si tihna caminului meu, am parcurs aceste zile, dorindu-mi nespus de mult sa ajung la lumina zilei de miercuri, la prima Liturghie a Darurilor mai inainte  sfintite.

In noapte am visat-o pe mama intr-un loc in care graul era copt...spice aurii de aproape un metru, erau in calea ei, in calea noastra...si undeva, in dreapta, drumul se termina intr-un ocean de apa! Atat de frumos! Raiul mamei este asa cum si l-ar fi dorit, pentru ca mama iubea campurile pline de roade lor.Ultima boieroaica a neamului nostru, mama, fata lui Iancu Dinu, era foarte preocupata de recolta pamantului ei pe care ni l-a lasat mostenire ...iubea graul mai mult decat orice roada a campului! Si am vazut-o pasind prin el fericita!Mamica mea cea harnica si credincioasa! I-am povestit in vis despre Andrei si m-am trezit in mirosul de vara bogata, miros de grau copt ...Si ea ma asculta tacuta!

  La prima ora am fost in biserica in care ma simt atat de bine, biserica sfintei manastiri a Sfintilor Arhangheli.Dimineata devreme.Nu-mi tremurau picioarele. Simteam doar o mare bucurie ca sunt acolo, la cativa pasi de sfantul altar!La strana monahii cei tineri se intreceau in a sluji, in altar un ieromonah tacut si bland. In biserica oameni care in mod cert ma iubesc si pe care eu ii iubesc pana la cer si inapoi.A fost sublim! Impreuna cu ei am mai urcat o treapta spre cer, fiecare tinandu-L de mana pe Dumnezeu!Am acesta convingere ca si impartasiti, dar si cei care nu s-au impartasit, dar au fost cu noi in sfanta biserica, de mana lui Dumnezeu au fost. Simpla  deschidere spre Dumnezeu in viata noastra insemnand  a mai urca o trepta pe scara duhovniceasca a mantuirii.

Si acesta a fost martisorul meu! 

Slava si multumire lui Dumnezeu pentru el!

Au fost doua zile, aproape 3...E abia martie, intaia zi a primaverii si eu ma simt de parca deja au inflorit castanii!

Zambetul meu

 

Cateva zile ne despart de Postul cel Mare.Deja ne pregatim trupurile si sufletele de cateva saptamani. Niciodata, in toti acesti ani de dupa moartea lui Grig, niciodata cand incepe Postul Mare, nu-mi imaginez  altceva decat ca probabil va fi ultimul. Asa ca mereu m-am straduit ca ceea ce fac, sa fie cat mai aproape de ceea ce spun sfintii parinti ca trebuie sa fie!Ma straduiesc... dar si lupta cu duhurile este peste masura straduintei mele.

Anul acesta,din pricina problemelor de sanatate, nu voi pleca departe de casa, nu voi auzi, decat de pe balconul casei mele, clopotele batand si voi asculta Canonul cel Mare in biserici diferite, poate in unele seri, la cate o manastire din preajma.

Inainte vreme ma suparam, dar acum inteleg ca timpul vietii mele e timp primit in dar, timp al rascumpararii si trebuie trait acolo unde Domnul pune picioarele mele si odihneste inima mea.

Traiesc ingropata deja in carti. Ii spuneam azi fiicei mele ca adorm citind si cand ma trezesc, cu ochii inca lipiti reiau cititul...pe perna de alaturi sunt carti,pe bratul fotoliului pe care stau cel mai adesea sunt carti. De o viata citesc, cred ca asta am facut cel mai mult in viata mea :am citit si am iubit!Da, iubesc linistea casei mele, dar si daca ar fi numai o chiliuta in stanca, cu Biblia alaturi, tot rai ar fi...

Prea mult am plans.Dar a trebui  sa treaca viata ca plansul meu sa fie ceea ce ar fi trebui.

Astazi aleg sa zambesc.

 Sa le zambesc copiilor mei, sa nu-i mai cert cand nu le reusesc toate asa cum ar vrea. Sa ii ajut numai daca imi cer ajutorul sau daca imi povestesc despre problemele lor.Le zambesc deja nepotilor mei de cand s-au nascut. Zambetul meu ii insoteste in toate clipele in care le sunt alaturi. Ei singur fac socoteala zambetelor si spun:"Mami si tati tipa la noi, bunica si chiar si bunicul tipa la noi, numai bunica Elena nu ridica niciodata vocea...nu am auzit-o niciodata tipand"Desigur stiu sa le spun mai apasat"nu, nu, nu!'pentru ca avem obligatia de a-i creste invatandu-i corect sa traiasca.

 Vreau sa le  zambesc prietenilor mei si sa nu mai fiu critica cand nici lor nu le reusesc toate cum ar vrea.

Vreau sa zambesc oamenilor cu care lucrez si cat mai rar sa-i moralizez desi, unii sunt tineri si le vad alunecarile in indiferenta fata de frumusetile adevarate ale vietii si prea multa aplecare spre bani si goana spre castigarea lor.Dar ma gandesc ca asa este omenirea dupa caderea din Rai si ca nici eu nu am fost departe de inchinarea la toti acesti dumnezei: bani, faima,putere.

Vreau sa le zambesc oamenilor cu care ma intalnesc pe strazi. Privesc uneori strada si vad oameni care trec incruntati. Ma atrag mult persoanele in varsta si caut in chipurile lor chipuri pe care le-am cunoscut. Multi, chiar multi, dintre oamenii pe care i-am cunoscut in tineretea mea, au plecat deja la Domnul! Nu mai sunt nici multi din cei din generatia mea. Si simt o tristetea mare cand ma gandesc la ei. Cred ca nu le-am spus toate cele pe care ar fi trebuit sa le spun, desigur pe cele bune! Cred ca nu le-am zambit cat trebuia, nu i-am imbratisat cat trebuia, si viata lor a trecut fara sa stie... si  nici eu nu am stiu pana i-am pierdut.Ieri a plecat la Domnul ultimul varstnic al familiei mele: soacra surorii mele . Avea 93 de ani si a fost toata viata dansei invatatoare. Imi dau seama cate generatii a invatat sa scrie si sa citeasca. poate parea cu adevarat batrana pentru cat traiesc oamenii acum, dar eu am plans-o ...pentru ca era mama si bunica si despartirea doare si pentru ca deja constientizez si mai mult ca dupa generatia ei urmam noi si nu stiu cat de pregatiti suntem sa spunem " Destul! Noapte buna, Lume"

Vreau sa fiu un om senin si sa zambesc pentru ca zambetul poate vindeca si pe cel care zambeste si pe cel caruia ii daruiesti fara bani, zambetul tau. Si am nevoie de" terapia" aceasta care sa ma vindece de ceea ce poate fi indiferenta, nepasare.

Acum o ora eram in biserica la liturghie. Inainte de  epicleza o doamna inalta, destul de matura, imbracata in blugi, s-a indreptat foarte hotarata spre sfantul altar hotarasca sa vorbeasca cu singurul preot slujitor si pentru asta sa intre prin usile imparatesti.Biserica toata atenta la ea a amutit  Cand mai avea un pas si ar fi intrat,i- am strigat"Nu! Nu pe acolo!" si s-a oprit. Parintele a auzit si a venit repede in intampinarea ei si a adus-o la usa diaconeasa.Si asa s-a evitat un lucru neplacut. Inca marcata de intamplare am intors capul spre cei de langa mine si abia atunci am vazut o tanara care a prins curaj sa ma intrebe cand e momentul impartasaniei. Bineinteles ca am preluat copila si am sfatuit-o ca o mamica. Pentru ca Dumnezeu asta mi-a dat astazi:un copil care avea nevoie de o mama sa-l duca cu zambet la Hristos... Atata bucurie am primit, incat am sentimentul ca si eu m-am impartasit cu ea...Cristina...Am plecat impreuna la finalul liturghiei, am aprins lumanari la lumanarar,am schimbat   numerele de telefon si la despartire dupa cuvinte calde m-a imbratisat!Si am zambit amandoua privindu-ne si am si ramas in zambet.

Pentru ca zambetul sa fie autentic si nu formal, trebuie sa plece dintr-o inima hotararta sa-l primesca pe celalalt fara sa-l judece,fara sa-l moralizeze, fara sa caute sa-l indrepte dupa propriu lui tipar. Singurul tipar pe care putem sa-L aratam este Hristos, Prietenul tuturor!

Incepem Postul cu iertarea.Chiar vreau sa iert toate cele care m-au intristat.

Si voi iertati-ma ca nu v-am iubit cat trebuia! Nu v-am daruit cat puteam.

Nu v-am fost adapost cand erati pe drumuri inghetate sau in ploaie sau in soare toropitor, toate aceste nefiind fenomene ale naturii, ci stari sufletesti.

Nu v-am daruit timpul meu cat ar fi trebuit.

Nu am scris cat ati asteptat si ati deschis blogul cautand prezenta mea.

Nu m-am rugat pentru voi cat ar fi trebuit .

Sora mea, fratele meu, de prea multe ori am pus tristetea mea, durerea inimii mele, inaintea tristetii si inimii tale! Sa ma ierti si sa ma pomenesti ca Domnul sa ma intelepteasca cat sa pricep ca a trai evanghelic inseamna mai mult decat traiesc.

Nu-ti pot promite nimic.Traiesc, asa cum am scris mai inainte, un timp primit in dar si caut sa-l dramuiesc ca el sa nu fie tot timp pierdut. Deci nu-ti pot promite decat ca iti voi zambi mereu, chiar si cu lacrimi in ochi,chiar si cat tu ma vei rani, iti voi zambi si ma voi ruga ca vorbele mele pentru tine sa nu fie vorbe desarte si ca si tu sa te mantuiesti!

Te imbratisez oriunde ai fi! 

Cu zambet  si dragoste !

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Pomenire

In zile de pomenire a celor adormiti, sunt in mine, adanc infipte, in gandurile si faptele mele, in visele mele dar si in gesturi, femeile neamului meu asa cum mi le descria mama... Nu fac prescuri, dar adun si impart zile intregi! Oricat imi propun sa fac mai putin, nu reusesc.

Anul acesta pentru ca nu am putere sa gatesc, am apelat la ajutor profesionist si la ora aceasta deja ceea ce voi imparti maine  e  deja ambalat, iar pe raftul de jos al frigiderului coliva asteapta numai sa primeasca maine in zori, impodobirea de final, ca in toti anii...

Ieri dimineata in drumul meu spre un spital am trecut pe langa cimitirul in care trupul lui Grig asteapta  Invierea si am vazut ca acolo rasarea soarele...O lumina frumoasa, un pic rosiatica, un pic trandafirie lumina cerul. Si mi-a placut mult! Ajung rar la cimitir! Imi e tot mai greu sa urc podul si inca nu am deprinderea de a merge cu taxi, asa ca altcineva simuleaza ca ingrijeste mormantul si eu am regretul si vina ca nu fac lucrul acesta. Poate de aceia Dumnezeu ii da bucuria de a vedea el primul rasaritul! Grig era un om care iubea cerul,iubea florile si copacii, iubea marea si toate apele pe langa care treceam... un pic singuratic...un pic stingher intr-o lume care ia oferit greu ceea ce merita, dar un om integru si elegant ca tinuta nu numai a trupului, ci si a sufletului...Chiarnu cred ca l-am meritat!Port sentimentul vinovatiei ca poate nu am fost femeia pe care o cauta si prea putin sprijin i-am adus. Port mult regret pentru lucruri care nu pot fi reparate desi am renuntat la a face sau a nu face acele lucruri. Recunosc,regret,repar, renunt! Cei patru R despre care vorbeste dr Virgil Stroescu.Inca sangerez launtric, mai ales ca nu pot face decat aceste lucruri pe care aproape constant le fac...pomeniri... foarte multe pomeniri,in diverse moduri, dar ceea ce ma salveaza, este faptul ca inca am entuziasmul de a le face! Nu am obosit, pentru ca eu cred in mila lui Dumnezeu care primeste jertfa femeilor care fac colaci,coliva, impart mancare, lumanari si prosoape  pentru cei adormiti.Si mai ales cred ca Dumnezeu te ajuta sa poti face atatea, ceea ce intr-o alta situatie nu ai putea face!

 Cred in rugaciunile preotilor pentru ei...

Cred in puterea rugaciunilor femeilor si a oricarui suflet indurerat 'Pomeneste,Doamne, pe cei ce in nadejdea Invierii si a vietii celei ce va sa fie, au adormit"...

 Cred in mila lui Dumnezeu si cred ca Maica Domnului plange cand noi plangem...

Astept insa ziua in care si sufletul meu sa simta ca este destul, dar cred ca aceasta nu va fi decat cand ma  voi reintalni cu ei, cu draga mea mama, cu tatal meu, cu iubita mea sora, Georgiana si blandul ei sot, George,cu socrii mei,nasii mei,cu prietenii mei si cu cel mai iubit dintre pamanteni,si-i voi vedea mantuiti, altfel si in iad de-as fi(fereasca Dumnezeu!)ma voi ruga pentru ei ...

Este tarziu si inca nu ma pot desprinde de cele pregatite...Citesc ceva spus de parintele Paisie Aghioritul.“Cei adormiți au mai multă nevoie de rugăciune de­cât cei vii, deoarece pentru cei vii există nădejdea po­căinței. Iar Dumnezeu vrea să existe oameni care să-L roage să-i ajute pe cei adormiți, de vreme ce încă nu s-a făcut Judecata din urmă”Si ma gandesc ca poate acesta e rostul  acestei franturi din viata mea...iar dupa mine copiii acestia mici acum ai neamului meu, Filip si George, vor continua rugaciunea pentru neamul nostru. Acum, in zilele in care ei participa la pomenirile dragilor nostri adormiti, ii invat cu seninatate sa ridice coliva, sa imparta cu mine,sa vada cum se tamaiaza mormantul si se aprind lumanarile...Ruxandra rade de cum mananca coliva si colacii langa morminte, iar eu ii vreau senini in astfel de momente,pentru ca este o mare binecuvantare sa faci toate aceste lucruri. (Fotografie cu Filip langa mormantul bunicului Grig)

  Astept cu nerabdare ziua de maine, liturghia si pomenirea celor adormiti.Plec capul  si inalt inima, citind poate cea mai frumoasa rugaciune: 

"Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi , Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!"

Ganduri...

 Este un timp lung de cand  nici macar nu deschid blogul.Ma simt datoare sa scriu, dar  zabovesc parca nedorind  sa impart viata mea cu lumea intreaga. Nu ma intelegeti gresit! Imi sunteti dragi si as vrea sa va spun despre mine totul, exact ca la spovedanie...uneori as vrea sa construiesc un alt blog si sa va mut acolo, cu parola, ca doar voi sa cititi. Pentru ca un ochi care ma priveste iscoditoar si critic, cu ura si  invidie a patruns aici si totul mi se pare intinat... Apoi imi spun ca este normala starea aceasta a lumii, pentru ca si eu, deschid uneori link-uri care duc in vietile unor oameni cu care nu rezonez si e normal sa platesc cu a -mi lasa usile vietii mele larg deschise, desi curentul rautatii nu-mi face deloc bine.

As vrea sa va povestesc despre lumea in care am fost...Despre Israelul in care ma simt ca in a doua mea casa...despre strazile cu pavaj vechi si lucios ale Ierusalimului pe care nu-mi aluneca picioarele  pentru ca si pietrele ma cunosc...Despre marea Tiberiada in care imi privesc chipul, marea atata de albastra ca pana si inima mea are culoarea cerului  care se rasfrange in ea ... Despre noptile lungi in care imi lipesc palmele de piatra Sfantului Mormant si sunt Acasa, pentru ca Acasa esti acolo unde te asteapta cineva si pe mine in anii acestia din urma, Cineva m-a adus si m-a odihnit Acolo ... Am sa va spun ceva: mi-a facut un set lung de analize si ele mi-au aratat ca intr-un timp pe care nu-l stiu a-l localiza in intamplarile vietii mele, am fost infectata cu virusul hepatic B, probabil urmare a unei transfuzii de  sange la una din interventiile chirurgicale. Si nu am stiut! M-am simtit rau, erau zile in care daca ma urcam in pat nu mai puteam sa ma cobor si seri in care imi era greu sa-mi rup in doua o tableta a unui medicament. Si nu stiam de ce, dar nici la medic nu am fost. Nu am tinut regim alimentar. Nu am luat nici macar o vitamina...Mi-am vazut de viata mea tarandu-ma ca un vierme prin toata gloata acestei vieti...Si Domnul m-a vindecat! Suferinta a trecut si astazi gasim in sangele meu semne a bolii care a fost si  anticorpi multi, tare multi...Si rad si privesc sagalnic spre Domnul! Doamne, Tu, toate le stii!

As vrea sa va povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut in lunile din urma...despre frumusetea lor sufleteasca si despre cum m-au invatat sa ma dau de o parte din iuruselul vietii si sa nu ma mai amestec cu cei care nu-mi seamana, sa stau cu cei ca mine...mai simpli, mai batrani, mai asa cum sunt eu. 

As vrea sa va povestesc despre diminetile devreme  in care in curtea Sfantului Mormant oamenii acestia isi uneau vocile dupa liturghie si timpul se transforma in timp al Invierii, al Pastelui celebrat o singura data pe an, dar ce altceva este liturghia, decat  Pastele cel Mic?

As vrea sa va povestesc despre cartile pe care le citesc. Despre parintele Petre Semen si talcuirile la Psalmi, despre predicile la pericopele evanghelice si despre cum am invata sa caut in mine greseli dar si modul de a indrepta raul facut poate in primul rand sufletului meu.

As vrea sa va povestesc despre micutii mei nepoti si cum ne iubim noi desi ne vedem rar, dar clipele noastre sunt clipe de mare bucurie!Si despre bucuria revederii cu ei, dar  si despre cum plange George si cum tace Filip cand plec!

As vrea sa va povestesc despre durerea  de a fi despartita de copiii mei, Ruxandra si Lucian sunt departe de mine si nici telefoanele nu suna prea des, pentru ca nu vreau sa strivesc viata nimanui si nici sa fiu povara, dar in durere  am si bucuria  de a sti ca lor le este bine si distanta dintre noi este de numai 5 ore cu masina si 40 de minute cu avionul.

As vrea sa va povestesc despre serile mele, toate atat de asemenea, in casa mea mic burgheza plina de icoane si carti , despre cum cade lumina lustrei de cristal pe paginile cartilor pe care uneori citesc ca intr-un abecedar...nimic nu stiu...nimic sunt...dar sunt, asa cum zice Regele David, o faptura atat de minunata, pentru ca Il simt pe Dumnezeu in tot ce ma inconjoara si inchid uneori ochii pentru ca nu-s vrednica  sa-L simt...un rug aprins as vrea sa fiu si sunt numai un brat de frunze uscate... anii mei gramada de gunoi.

Simt ca viata s-a scurs, ca totul e o clepsidra cu nisip auriu intr-o sticla albastra, pusa pe raftul cu carti. Cine o va intoarce si cand? Da, voi muri intr-o zi...dar cum spune Inaltul Bartolomeu Anania , cata splendoare va fi cand voi trece Dincolo de usi. Scot uneori din dulap carpa cumparata cu parintele L din manastirea de la Iordan pe care mi-o vor pune pe ochii inchisi si o privesc cu drag...Ea ma va imbratisa ultima data ...Da si viata si moartea sunt etape ale devenirii noastre in ceea ce Domnul asteapta sa fim. Am numai teama ca nu am reusit sa pun decat un vag inceput si pana si ziua aceasta a trecut... Privesc cerul de iarna al acestui colt de lume si este cer inalt, cer indepartat...Cred ca mai este...mai este timp de povesti...si cred ca mai am a va povesti cate ceva!