Zambetul meu

 

Cateva zile ne despart de Postul cel Mare.Deja ne pregatim trupurile si sufletele de cateva saptamani. Niciodata, in toti acesti ani de dupa moartea lui Grig, niciodata cand incepe Postul Mare, nu-mi imaginez  altceva decat ca probabil va fi ultimul. Asa ca mereu m-am straduit ca ceea ce fac, sa fie cat mai aproape de ceea ce spun sfintii parinti ca trebuie sa fie!Ma straduiesc... dar si lupta cu duhurile este peste masura straduintei mele.

Anul acesta,din pricina problemelor de sanatate, nu voi pleca departe de casa, nu voi auzi, decat de pe balconul casei mele, clopotele batand si voi asculta Canonul cel Mare in biserici diferite, poate in unele seri, la cate o manastire din preajma.

Inainte vreme ma suparam, dar acum inteleg ca timpul vietii mele e timp primit in dar, timp al rascumpararii si trebuie trait acolo unde Domnul pune picioarele mele si odihneste inima mea.

Traiesc ingropata deja in carti. Ii spuneam azi fiicei mele ca adorm citind si cand ma trezesc, cu ochii inca lipiti reiau cititul...pe perna de alaturi sunt carti,pe bratul fotoliului pe care stau cel mai adesea sunt carti. De o viata citesc, cred ca asta am facut cel mai mult in viata mea :am citit si am iubit!Da, iubesc linistea casei mele, dar si daca ar fi numai o chiliuta in stanca, cu Biblia alaturi, tot rai ar fi...

Prea mult am plans.Dar a trebui  sa treaca viata ca plansul meu sa fie ceea ce ar fi trebui.

Astazi aleg sa zambesc.

 Sa le zambesc copiilor mei, sa nu-i mai cert cand nu le reusesc toate asa cum ar vrea. Sa ii ajut numai daca imi cer ajutorul sau daca imi povestesc despre problemele lor.Le zambesc deja nepotilor mei de cand s-au nascut. Zambetul meu ii insoteste in toate clipele in care le sunt alaturi. Ei singur fac socoteala zambetelor si spun:"Mami si tati tipa la noi, bunica si chiar si bunicul tipa la noi, numai bunica Elena nu ridica niciodata vocea...nu am auzit-o niciodata tipand"Desigur stiu sa le spun mai apasat"nu, nu, nu!'pentru ca avem obligatia de a-i creste invatandu-i corect sa traiasca.

 Vreau sa le  zambesc prietenilor mei si sa nu mai fiu critica cand nici lor nu le reusesc toate cum ar vrea.

Vreau sa zambesc oamenilor cu care lucrez si cat mai rar sa-i moralizez desi, unii sunt tineri si le vad alunecarile in indiferenta fata de frumusetile adevarate ale vietii si prea multa aplecare spre bani si goana spre castigarea lor.Dar ma gandesc ca asa este omenirea dupa caderea din Rai si ca nici eu nu am fost departe de inchinarea la toti acesti dumnezei: bani, faima,putere.

Vreau sa le zambesc oamenilor cu care ma intalnesc pe strazi. Privesc uneori strada si vad oameni care trec incruntati. Ma atrag mult persoanele in varsta si caut in chipurile lor chipuri pe care le-am cunoscut. Multi, chiar multi, dintre oamenii pe care i-am cunoscut in tineretea mea, au plecat deja la Domnul! Nu mai sunt nici multi din cei din generatia mea. Si simt o tristetea mare cand ma gandesc la ei. Cred ca nu le-am spus toate cele pe care ar fi trebuit sa le spun, desigur pe cele bune! Cred ca nu le-am zambit cat trebuia, nu i-am imbratisat cat trebuia, si viata lor a trecut fara sa stie... si  nici eu nu am stiu pana i-am pierdut.Ieri a plecat la Domnul ultimul varstnic al familiei mele: soacra surorii mele . Avea 93 de ani si a fost toata viata dansei invatatoare. Imi dau seama cate generatii a invatat sa scrie si sa citeasca. poate parea cu adevarat batrana pentru cat traiesc oamenii acum, dar eu am plans-o ...pentru ca era mama si bunica si despartirea doare si pentru ca deja constientizez si mai mult ca dupa generatia ei urmam noi si nu stiu cat de pregatiti suntem sa spunem " Destul! Noapte buna, Lume"

Vreau sa fiu un om senin si sa zambesc pentru ca zambetul poate vindeca si pe cel care zambeste si pe cel caruia ii daruiesti fara bani, zambetul tau. Si am nevoie de" terapia" aceasta care sa ma vindece de ceea ce poate fi indiferenta, nepasare.

Acum o ora eram in biserica la liturghie. Inainte de  epicleza o doamna inalta, destul de matura, imbracata in blugi, s-a indreptat foarte hotarata spre sfantul altar hotarasca sa vorbeasca cu singurul preot slujitor si pentru asta sa intre prin usile imparatesti.Biserica toata atenta la ea a amutit  Cand mai avea un pas si ar fi intrat,i- am strigat"Nu! Nu pe acolo!" si s-a oprit. Parintele a auzit si a venit repede in intampinarea ei si a adus-o la usa diaconeasa.Si asa s-a evitat un lucru neplacut. Inca marcata de intamplare am intors capul spre cei de langa mine si abia atunci am vazut o tanara care a prins curaj sa ma intrebe cand e momentul impartasaniei. Bineinteles ca am preluat copila si am sfatuit-o ca o mamica. Pentru ca Dumnezeu asta mi-a dat astazi:un copil care avea nevoie de o mama sa-l duca cu zambet la Hristos... Atata bucurie am primit, incat am sentimentul ca si eu m-am impartasit cu ea...Cristina...Am plecat impreuna la finalul liturghiei, am aprins lumanari la lumanarar,am schimbat   numerele de telefon si la despartire dupa cuvinte calde m-a imbratisat!Si am zambit amandoua privindu-ne si am si ramas in zambet.

Pentru ca zambetul sa fie autentic si nu formal, trebuie sa plece dintr-o inima hotararta sa-l primesca pe celalalt fara sa-l judece,fara sa-l moralizeze, fara sa caute sa-l indrepte dupa propriu lui tipar. Singurul tipar pe care putem sa-L aratam este Hristos, Prietenul tuturor!

Incepem Postul cu iertarea.Chiar vreau sa iert toate cele care m-au intristat.

Si voi iertati-ma ca nu v-am iubit cat trebuia! Nu v-am daruit cat puteam.

Nu v-am fost adapost cand erati pe drumuri inghetate sau in ploaie sau in soare toropitor, toate aceste nefiind fenomene ale naturii, ci stari sufletesti.

Nu v-am daruit timpul meu cat ar fi trebuit.

Nu am scris cat ati asteptat si ati deschis blogul cautand prezenta mea.

Nu m-am rugat pentru voi cat ar fi trebuit .

Sora mea, fratele meu, de prea multe ori am pus tristetea mea, durerea inimii mele, inaintea tristetii si inimii tale! Sa ma ierti si sa ma pomenesti ca Domnul sa ma intelepteasca cat sa pricep ca a trai evanghelic inseamna mai mult decat traiesc.

Nu-ti pot promite nimic.Traiesc, asa cum am scris mai inainte, un timp primit in dar si caut sa-l dramuiesc ca el sa nu fie tot timp pierdut. Deci nu-ti pot promite decat ca iti voi zambi mereu, chiar si cu lacrimi in ochi,chiar si cat tu ma vei rani, iti voi zambi si ma voi ruga ca vorbele mele pentru tine sa nu fie vorbe desarte si ca si tu sa te mantuiesti!

Te imbratisez oriunde ai fi! 

Cu zambet  si dragoste !

Asa sa ne ajute Dumnezeu!