Departarile

 Am fost pana departe, pana chiar foarte departe!

Eram copil si eu nu plecam nicaieri in vacanta si imi doream sa plec, ca la inceputul anului scolar, sa pot scrie cu bucurie compunerea totdeauna obligatorie "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" si sa povestesc cum a fost orasul in care am fost,oamenii pe care i-am cunoscut... Dar eu nu plecam nicaieri, pentru ca satul parintilor mei era foarte departe si nu mergeam decat la foarte multi ani sa ne vizitam neamurile.Dar imi doream sa calatoresc. Sa merg pana foarte departe... sa merg cu trenul, cu autobuzul, sa vad campurile si dealurile, sa vad muntii si apele, sa cunosc oameni pe drum si sa nu ma despart de nimeni niciodata...

Si cred ca Dumnezeu a implinit toate dorintele mele, dar le-a implinit atunci cand  dorurile mele trebuiau implinite.Am vazut mari si oceane, am vazut orase si sate, am strabatut mult din lumea aceasta in ultimii 20 de ani si am cunoscut multi oameni. Si chiar nu m-am despartit de nimeni! Pana acum s-a implinit aceasta dorinta de a nu ma desparti de nimeni, pentru ca atata timp cat inima ta nu te desparte de cineva, el este cu tine! Si  ii eu port in inima mea pe toti cei pe care imi amintesc ca i-am intalnit fie si numai odata... 

Am fost plecata departe... pana la  tara in care traiesc sfintii!

Am zburat cu avionul amintindu-mi anii in care pentru mine avioanele erau niste puncte care se miscau pe cerul indepartat si in care stiam ca totusi sunt oameni, dar oameni importanti si bogati asa cum eu nu aveam sa fiu niciodata!Dar Dumnezeu a implinit si visul acesta de a fi si eu un om intr-un avion deloc mare care sa zboare pe cerul indepartat al copilariei mele, acum insa, cer accesibil multora, inclusiv mie,desi nu sunt un om bogat.Urechile mele sunt inca bolnave si am strabatut dificil distanta de la Bucuresti la Londra, dar nu atat de dificil cat credeam ca va fi...sau eu m-am obisnuit cu disconfortul si cu faptul ca nu trebuie sa ma plang,stiind deja  ca in afara lui Dumnezeu nu-i treaba nimanui durerea mea. In durere sta totdeauna Dumnezeu si a nu accepta durerea inseamna a-L izgoni pe Dumnezeu...Asa ca am tacut, am mestecat guma de mestecat, am baut cu inghitituri mici apa plata si am parcurs distanta de trei ore de zbor cu avionul pana la Londra...si Londra nu a fost decat un punct de trecere spre Eseex...

Nu stiu cand am aflat prima data de parintele Sofronie, probabil prin 2009 sau 2010... citisem scrisorile parintelui Sofronie catre Balfour si ma impresionase blandetea parintelui Sofronie, dragostea lui...spunea undeva ca  "dragostea după Dumnezeu naşte în suflet dorinţa de a se smeri înaintea fratelui".Si eu asta simteam la parintele Sofronie: dragostea dupa Dumnezeu dar si dragostea pentru noi, ceilalti,simteam dragostea parintelui desi logic, pe mine nici nu avea cum sa ma stie. Nu stiam ca cei care Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu nu vor sa-L supere neiubindu-si aproapele si tanjeam dupa o dragostea ca aceasta.Imi doream in viata mea un om ca parintele Sofronie. Asa cum el insusi marturisea:"De-ai ştii cât de mult a trebuit să sufăr pentru faptul că nu am avut un  povăţuitor, adică unul care să-mi fi împlinit căutările mele, ale sufletului şi ale minţii, fie şi într’o oarecare măsură. De câte ori nu m’am poticnit, şi până acum mă poticnesc, iar uneori aproape mortal. Dorirea mea era ca, într’o măsură, măcar la începutul căii matale, să te feresc de acele lucruri ce m’au vătămat, poate în chip de neîndreptat. Merg printre oameni şi adesea am aerul vesel, dar sufletul meu se mâhneşte aproape până la moarte. Aş vrea să plâng căzând la pământ şi să nu mă mai ridic până-n ziua Judecăţii, dar sufletul se istoveşte până la neputinţă. Multe cuvinte ţi-aş putea spune drept dovadă netăgăduită a adevărului, însă cândva trebuie să pun capăt nebuniei mele: adică a vorbi despre sinemi."

Nu stiu de la cine am primit o mica fotografie a parintelui Sofronie si ani de zile am asezat-o pe biroul meu ca si fotografiile sf Iosif Isihastru, si a cuviosului Serafim Rose, langa Biblie...am cumparat cred ca toate cartile pe care le-am vazut pe site-uri si in librarii despre sfantul Siluan, parintele Sofronie si desi nu intelegeam tot, cu pixul in mana le-am citit!Acesta a fost inceputul. Apoi bucuria de a sti ca lumeste este canonizat, desi...ce nevoie avea parintele Sofronie de asta?

Mi-as fi dorit sa vad manastirea Sf Ioan Botezatorul din Eseex, dar am cerut tarziu aceasta si nici macar nu i-am cerut sfantului, ci oamenilor pe care i-am cunoscut!

-Haideti, sa mergem la Eseex!

Si am mers!

Era sa fie in viata mea ca eu sa locuiesc acolo, asa cum in Rusia am locuit la Diveevo si in America am locuit la Sfantul Antonie cel Mare in Arizona si chiar daca lumeste acum  au fost 5 zile, ele sunt cat 50 de ani de viata! Si stiu ca la Judecata acesti sfanti vor sta langa mine si vor da marturie ca mi-am dorit sa fiu un al om...Nu stiu cum voi trai! Doar harul lui Dumnezeu sa ma tina sa nu cad, intr-o lume care mi-e draga dar pe care nu o inteleg.

Acum e ora 14... acum acolo e ora 12, miezul zilei.In curand Oana va pleca cu clopotelul in mana sunand pentru masa de pranz in toata manastirea...

 Stiu cum cade lumina soarelui pe cladirile frumoase si simple si peste iarba curata a curtii manastirii... pe alei nu trec decat cei care chiar au treaba intr-un loc sau altul, in aer se roteste rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma"totul este deschis peste tot, dar nimeni nu intra fara rost, in pangar lucrurile sunt pe rafturi, fiecare ia ce doreste si pune banii in cutii metalice...intr-un cort cativa tineri impreuna cu o maica taie tamaia, in trapeza altii pregatesc masa de pranz...si peste tot e rugaciune si dragoste, trandafirii sunt imensi peste tot si lumea este intr-o lumina pe care nu am vazut-o nicaieri si stiu ca nu aceasta este lumina taborica, ca nu-s eu vrednica sa o vad, dar Dumnezeu pentru rugaciunile sfintilor Siluan si Sofronie ingaduie ca doua- trei particule din ea sa se amestece in lumina soarelui,sa coboare si-n sufletele noastre si noi sa degustam un pic din pronaosul Raiului, ca sa stim deja ce putem pierde...

Atat despre asta...chiar nu mai este nimic de povestit si e o nebunie ca eu sa cred ca pot povesti despre sfinti, sau ca ar trebui sa povestesc ceva despre mine...Atat, numai atat...