Doi ani

Nu ma pot aduna! Chiar nu ma pot aduna! De cateva ore simt imboldul de a o suna sa-i spun cum a fost! Sa-i povestesc parastasul facut pentru ei doi! Si apoi imi dau seama ca nu pot face lucru acesta. Si durerea se cuibareste in mijlocul pieptului meu ca un pumnal ce urmeaza a fi rasucit!

A fost parastasul pentru ei amandoi:pentru George de trei ani de la adormire si pentru Georgiana doi ani! Un timp in care poate ei si-au castigat mantuirea, desi ceva imi da nadejde sa sper ca au fost mantuiti,prin mila lui Dumnezeu, imediat dupa judecata de la 40 de zile. Citeam in talcuirile la psalmi a parintelui Petre Semen ca a nu avea nadejde in mila lui Dumnezeu in mantuire in urma parastaselor randuite pana la 7 ani este un pacat! Si cuvantul mi-a dat speranta !

Dar tot e greu!

Moartea unui frate sau sora este un lucru greu de dus!E greu de trait dupa moartea cuiva atat de apropiat. Nu exista zi in care sa nu traiesti ceva ce trebui "impartit" cu fratele tau!Il priveam astazi pe micutul George. L-am dus sa-l impartaseasca la liturghia la care erau pomeniti si dragii mei.Si a stat rabdator sarutand icoanele si aratandu-mi sfintii de pe peretii bisericii.A primit cu bucurie Trupul si Sangele Domnului,el singur isi amintise ca acum un an l-a impartasit parintele in acel loc si a fost"foarte bun", apoi a luat anafura...alt dar minunat si uluit a fost ca dascalul i-a dat doua napolitane mici...Si a venit la Filip sa le imparta cu el, nu dandu-i una intreaga, ci impartindu-le pe fiecare in doua, pentru ca erau putin diferite!Asta fac fratii! Impart uneori egal, alteori inegal, dar impart si binele si greul... si asa am facut si noi! Copii crescuti in anii grei ai comunismului, cu imbracaminte putina, cu incaltaminte purtata pana la rupt fara a putea fi reparata,cu hrana putina, cu caiete din care nu se rupeau file sa se faca avioane sau barci...Sora mea mijlocie! Cea de la care am invatat sa scriu si poate sa citesc, perfectionista familiei, cea care imi scria temele pentru ca ea scria mai frumos decat mine si sa fie sigura ca primesc nota 10...cea care a fost insotitor al vietii mele in toate etapele... mi-a cusut buchetele cu flori si perlele pe rochia de mireasa, mi-a luat in brate primul copil, mi l-a botezat pe al doilea, mi l-a crescut pe primul, mi-a fost alaturi la inmormantrea lui Grig, la nuntile copiilor...atat cat a putut...uneori poate prea critica, alteori poate prea tacuta...dar atat de diferita a fost viata mea de ceea ce isi imagina ea ca ar trebui sa fie, incat acum, cand ea nu mai este,pot intelege si criticile si tacerile ei...Mi-e greu fara ea! Moartea ei a spulberat orice gand al meu ca in viata ar trebui sa aduni ceva material...pentru ca am vazut lucrurile ei imprastiate in lume, chiar rugandu-ne ca cineva sa le ia...Si nu a ramas decat dragostea pe care ne-a purtat-o si nemultumirea pe care evident a avut-o fata de unele lucruri...

Doi ani fara ea! Doi ani in care noi am trait. Si fac un scurt bilant al anilor: cateva zeci de colive si colaci...cateva oceane de lacrimi...cateva drumuri in Israel si Grecia...Putna si Closca...Bucuresti si Slobozia...Nu am obtinut nimic! N-am folosit nimic! Ceva mai mult simt ca am pierdut din putina tihna duhovniceasca pe care o aveam...As fi vrut sa schimb clipa mortii ei cu viata mea. Chiar si pe a lui George, barbatul ei!Lor impreuna  le era bine...pe cand pentru mine zilele sunt la fel ca o asteptare a finalului... Nu mai gasesc scopul zilei! Chiar nu-l mai gasesc si de aceia ma bucur rar de dimineti si ma intristeaza serile...Poate e numai o stare a acestor zile inca in suferinta fizica si in dor dupa oameni care nu pot fi gasiti decat in amintire... Poate voi reusi sa ma scutur ca de o raie de aceste sentimente, dar pana atunci le traiesc band pana  la fund paharul suferintei...

Nu ma simt despartita de ei! Niciun pic. Chiar daca nu-i pot gasi decat in amintire, pentru ca au facut atat de mult parte din viata mea,simt ca nimic, nici macar moartea lor, nu ne desparte! De aceia as vrea sa le vorbesc! Sa le povestesc cate ceva... cum am gasit cu o zi inainte cateva batistute albe de la parastasul de anul trecut. Erau legate inclusiv cu lumanari si funde negre si erau exact cati au fost anul acesta la slujba la biserica...Sa le povestesc emotia slujbei si cat de frumoasa este catedrala in care stiu sigur ca mama este unul din ctitorii care au participat cu bani la pictarea ei...sa le spun ca ne intalnim in biserica in fiecare an cu un domn in varsta si artagos care face si el parastas sotie sale... sa le spun ca am mers la cimitir ducandu-le florile lor preferate jerbera si trandafiri...Doamne si era atat de cald , atat de vara! Si ei sub lespede de marmura, sub picioarele noastre... in bratele parintilor nostri... si am ramas singura in cimitir si am putut sa plang si sa-i strig sa ma auda ... dar nu au raspuns...nici macar vantul nu a adiat peste candelele ramase sa arda cateva zile daca nu le vor fi furat altii... Si am plecat pe langa cruci care vazute de atatea ori nu-mi par straine, undeva langa gard pe o cruce din marmura alba  scria Elena Baban, frumoasa si cumintica mea colega din clasele primare, adormita de foarte tanara...si mi-am amintit-o perfect cu bentita lata pe cap si uniforma pepit impecabil apretata, dar si versurile lui Adrian Paunescu...

"E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?"