Craciun 2020

 Pentru ca Cineva, care a fost candva Prunc Sfant, ne iubeste netarmurit de mult,Craciunul este ziua in care ne gandim cel mai mult la ceea ce iubim si la ceea ce am iubit...

M-am pregatit cel putin o saptamana sa-i primesc pe copii. Vin rar acasa, in primavara, de Pasti, nu au venit pentru ca toata tara era in stare de urgenta, deci  impreuna nu au fost in casa noastra de un an, de la Nasterea Domnului din 2019...

Ruxandra a venit din Ajun...a pus cadourile, impecabil impachetate, langa pian si am stat pana tarziu de vorba.

Atata pace aduce in inima mea copilul acesta! Asa a fost de cand am luat-o in brate primadata ! Indiferent prin cate furtuni trece, reuseste sa inoate la mal si sa iasa daruind tuturor ...

Dimineata am tamaiat si pregatit vasele cu mancarea pe care am impartit-o.Am impartit intai, dupa datina femeilor din neamul meu, chemand mila lui Dumnezeu pentru adormitii mei si apoi am plecat la biserica singura. Ruxandra imi spusese ca nu merge de frica virusului si am inteles ca nu trebuie sa insist, ceva mai mult sa primesc cu pace hotararea fiecaruia...

A fost o liturghie foarte frumoasa,ca de Nasterea Domnului...Liturghia sfantului Vasile cel Mare. Langa mine nu era nimeni dintre prieteni, nici macar unul nu era in biserica mea, fiecare risipit dupa planul familiei sau al duhovnicilor.Si, la final, am iesit senina tinand in mana lumanarea cu care ma impartasisem. Am privit cumva reflex spre poarta si am vazut o fata frumoasa imbracat in negru, cu chipul acoperit de masca si mi s-a parut ca este Ruxandra. Inima mi s-a incalzit automat, asa o mare bucurie...o secunda! Am mers sa pun lumanarea arzand la vii spunandu-mi:

-Cand voi trece pe langa fata asta frumoasa ii voi spune"Domnisoara semanati asa mult cu fiica mea incat mult m-am bucurat vazandu-va, crezand ca sunteti ea. Chiar va multumesc pentru bucuria pe care, fara sa stiti, mi-ati facut-o!".Am pus lumanarea in nisip si m-am apropiat de poarta si...apropiindu-ma am vazut ca fata frumoasa este Ruxandra! Am imbratisat-o razand, darul meu de Craciun! Traisem liturghia impreuna, cum impreuna suntem mereu... 

Am petrecut prima zi, dupa liturghia de Craciun, impreuna...bandu-ne cafeaua ... mancand putin ...pregatind masa de pranz si asteptandu-i pe copii... Din cand in cand, mesaje ne anuntau la ce kilometru pe autostrada sunt, pentru ca si ei erau nerabdatori sa ajunga...

Suntem fericiti de sarbatori, mai fericiti ca in alte zile. Ne iertam usor micile sau marile greseli, ne imbratisam cu ochii, cu bratele, cu sufletele ...Copiii mici au urcat alergand in casa, s-au descaltat rapid si au fugit in casa pe care acum o cunosteau mai bine... Filip cu masinutele pe care mi le lasase pe hol,in manute, direct la bateria externa a telefonului, sa vada cat este de incarcata...Casa lor...lucrurile lor...casa bunicii- casa de turta dulce, leagan al dragostei fara masura, fara julituri, dragoste netarmurita, mai mare decat oceanele lumii!

Am petrecut impreuna multe ore de bucurie... Ne-am dat cadourile.Unii au plans putin fie de bucurie, fie de mahnire ca altii desfac cutii mari...mereu avizi de dragoste si de atentie...

Am facut intai poza de grup, amintirea familiei si apoi ne-am dat cadourile dupa traditia familiei, fiecare mai fericit de a da decat de a primi... 

Un suc mic" cu paiul" poate fi mai important decat un avion

Si tot, dupa traditie, am facut chinuit poza mea cu baietii Dumitru in dormitor...

S-au catarat toti odata in bratele mele...bunica lui Filip trebuie sa fie si bunicuta lui George! Este extraodinar cum fiecare a cautat propria lui formula de adresare: Filip spunandu-mi "bunica Elena'', iar George "bunicuta Elena."

Baietii mici au" cantat" la pian si pentru prima data dupa moartea lui Grig, am auzit din bucatarie Fur Elise... La al 14 lea Craciun fara el ...abia acum , Ruxandra, pentru Filip si George,sau poate pentru Grig, canta la pian... semn al vindecarii si al neuitarii! 

Am mancat impreuna, adica noi, adultii, pentru ca i-am lasat pe copii sa manance doar ce vor si cand vor... Craciunul este o zi a tolerantei depline, am inteles asta de cand Andrei avea patru ani si chiar si in ziua de Craciun nu a vrut decat "un ceai si un sandvici". Am pregatit pentru cei mari, felurile de mancare preferate si i-am rasfatat atat cat am putut si cat m-am priceput. Am ras ...am zambit si mai mult... 

Cand George a mers impreuna cu parintii lui sa doarma, noi am ramas cu Filip si am petrecut timp pretios pe balconul nou amenajat pentru ei...am privit strada, norii, cerul senin al zilei calduroase de decembrie... am mers in living si am explicat icoana de Nasterea Domnului explicandu-i minunea nasterii Domnului si cum El s-a lasat asezat intre animale ca sa ne fie Hrana pentru mantuire... Si Pruncul ne-a zambit fericit !

L-am tinut in brate si l-am sarutat cat am vrut pentru ca este inca la varsta cand permite sa-l strangi langa pieptul tau, langa inima care il cuprinde dinainte de nasterea lui si il va purta si cand va inceta sa bata pe acest pamant!

Apoi s-a trezit George si a venit vesel, lipaind piciorusele mici si desculte, pe parchetul cald...

si mi-a cantat colinde...langa sfinti...

Sigur Pruncul a primit darurile magilor, depun marturie si eu, bunicuta Elena !

Cand deja era spre noapte, au plecat carand la masina, cu totii, multimi de cadouri...iar George scancea"Nu veau sa pecam"...

Dar au plecat! Viata lor se desfasoara pe coordonate apropiate si cu toate acestea altele! 

Nu l-am uitat pe Grig niciun moment.Baietii Dumitru, baietii mei cei mici-Dumitru, cum le spune mama lor, sunt si ai lui, iar ei il cunosc din doar cateva cuvinte!El este bunicul Grig si ei sunt ramurile noastre inflorite precum salcamii in mai...plin de mireasma copilariei si a sfinteniei! Ajuta-i, Pruncule nascut in Casa Painii, sa creasca stiindu-Te, iubindu-Te ,chemandu-te pe Tine Rasaritul Cel de sus! 

Ragaz

Ma simt ca intr-o pauza! Pauza de viata! Nu se mai intampla nimic bun...suntem prinsi intre boala si negarea ei. In jurul meu oamenii se imbolnavesc,simt ca si cand un cerc se strange in jurul meu...aproape in fiecare zi aud de cate cineva aflat pozitiv la testul covid si pana la confirmare, oamenii cred ca nu au nimic, doar o" viroza banala, ca tot e timpul virozelor"si se plimba prin lume imbolnavind, facand rau si  altora.

Sunt de cativa ani inscrisa pe niste grupuri de rugaciune...Cluj...Iasi... sute de oameni care pomenesc necazurile altora si uneori, desi ei pot parea doar nume,uneori simt ca nu mai pot duce atata suferinta, atata moarte ...

Mereu caut telefonul care anunta mesaje noi...

De cateva saptamani petrec noaptea cu mortii mei! Grig a devenit o prezenta constanta a noptilor si mama si George... Acum cateva nopti alergam sa obtin viza sa plec in Tara Sfanta si am obtinut-o! Urma sa plec!

Dar nu plec nicaieri!Nici nu pot, dar nici nu mai doresc ca odinioara!

Vreau sa traiesc acest moment prezent! Aici! Acum!

Pot alege sa fiu un om multumit cu ceea ce am, sau permanet in cautarea a altceva si vesnic nemultumit!

Sincer, nu mai caut chilipiruri!Si nici drumuri care sa ma duca undeva. Parca Dumnezeu a inchis usile ca sa ma odihnesc scapand de ispita de a merge peste tot si a nu gasi nici locul, nici calea...

Simt ca am terminat cu jocul! De acum totul se strange in jurul meu si zilele se numara!

Caut,fara a reusi, sa ma bucur de sfarsitul de toamna si dau slava lui Dumnezeu pentru darul de oameni proniatori din viata mea...

Nu vreau sa ma mai ascund sub farduri! De ani de zile nu o mai fac...intai pentru ca asa mi s-a spus ca ar trebui, apoi pentru ca nu mi-a mai pasat de cum ma vad altii, am vrut sa fiu doar cum sunt eu...un  om purtand nenumarate cicatrice!Si de aici, de la rani, sa incep vindecarea sau acceptarea a ceea ce sunt!

 Candva,am invatat de la mama, ca perfectiune inseamna sa nu fii ciobit! Sa fii curat! Sa fii spalat si lustruit,asezat pe un "mileu" apretat impecabil! Asa a fost lumea mamei mele si lumea in care am crescut!Orice alunita,dinte stramb sau julitura, insemna un minus la frumusete si chiar anula frumusetea, adica erai urat! Si am crescut asa, stiind din pricina multelor mele imperfectiuni, ca nu sunt frumoasa...si nici nu  am confirmat ca sunt  suficient de desteapta... Abia dupa ce m-am maritat,  in ochii lui Grig am vazut frumusetea mea!Pentru ca ea, chiar daca nu exista pe mine sau in mine, era in ochii lui! 

Asa si sufletul...

Dupa moartea lui Grig, tocmai pentru mantuirea sufletului lui, am inceput sa-mi vad si eu sufletul...tot intunecat ...cautand, nu pentru aplauzele lumii, ci pentru Dumnezeu, sa spal chiobul prin care ma priveam... 

Incerc acum prin  kintsugi sa-mi repar sufletul, sa-mi repar viata! Tin in maini un filon de aur...  propria mea respiratie, bucuria clipei acestea,noapte de sfarsit de noiembrie,in cateva clipe deja incepe decembrie,amintirea acestui ceas in care ma simt ceva mai bine ca sanatate si pun pe inima si aplic!Si,cand reusesc,in inima mea, ca intr-un cuib, se asaza o pasare maiastra!Dar nu reusesc totdeauna! Si bate uneori un vant urat, un crivat al esecurilor mele care ma scutura si ma lasa fara vlaga.

Pe hol, in fata icoanei Maicii Domnului Ierusalimita si fotografia Sfantului Mormant, de luni de zile stau doua masinute lasate special pentru mine de Filip cand a venit intr-o scurta vizita...spunand ca mi le lasa ca eu,vazandu-le, sa nu-l uit!Fricile lui Filip cel mult sensibil! Inca nu stie ca dragostea adevarata nu are nevoie de prezenta alaturi, nu are nevoie sa te vezi, sa te auzi, este suficient sa te fi cunoscut candva, sa fi strabatut impreuna o clipa egala cu eternitatea... Dar Filip e mic si sufera de teama ca eu il voi uita, sau ca el ma va uita, si uitandu-ne, vom pierde dragostea care ne leaga...Si daca nu as fi bunica lui, daca el nu ar fi sange din sangele meu si inima din inima mea, chiar ar fi posibil sa ne uitam unul pe altul...

Dar Filip e altceva in viata mea,el e  prelungirea mea in eternitate...

Si in acest moment al vietii mele, dragostea lui Filip si dragostea altor cativa oameni, reprezinta  filonul de aur care repara sufletul meu  ciobit...dragostea care toate le poate, toate le intelege, toate le crede...Si desi ii am pe ei, simt ca lipseste ceva vietii mele...

Cred  ca toate cele lumesti sunt pasagere...Am pierdut pe drum multi din oamenii pe care i-am cunoscut si care mi-au fost aproape...Despre foarte multi nici macar nu-mi mai amintesc mare lucru...si nici ei, sigur nu-s amintesc despre mine mare lucru...Trecem prin viata grabiti...din mii de oameni pe care ii cunoastem intr-o viata, abia raman langa noi cativa ...iubim usor si uitam repede...Si facem atat de putin  bine ! Si pierdem timpul cu atatea nimicuri, desi acest timp e irepetabil...

Traiesc un ragaz in care simt ca pierd mult! Simt ca eu insami nu sunt cum ar trebui ... si sunt foarte trista! 

Am adormit cu o cantare si m-am trezit cu ea...am mari neputinte! Pe unele le stiu, pe altele le banuiesc, pe altele nici nu le visez...dar dincolo de toate cioburile inimii mele, filonul acesta al indurarii singuratatii mele,al neuitarii celor care intr-un mod sau altul, ma inlatura din calea lor, transforma cioburile inimii mele intr-un caleidoscop. Si ma gandesc ca Dumnezeu privind prin caleidoscopul meu  stie fiecare julitura, fiecare ciob, fiecare rana...fiecare semn al trecerii mele prin viata!Si cantarea din vis curge mai departe vestind  pentru altii,nu pentru mine,nasterea unui Prunc ... 

Da, peste 25 de zile fi-va Nasterea Domnului!

Nu vreau decat ca aceasta cale pe care sunt sa ma duca la iesle...si aplecandu-ma acolo, peste patutul mic, inima mea sa se transforme in iesle...Si Maica Domnului sa ma izbaveasca de durerea de a trai ca acum, cu sufletul pustiit in viscolul cainesc al vietii mele...Incepe decembrie si pentru mine nu-i usor sa traiesc in decembrie ...

Moartea ca o binecuvantare

Am trecut peste  inca o despartire. O femeie tanara, inca tanara, a plecat la Domnul, desi se parea ca isi gasise scopul vietii, in ceea ce traia.A murit tanara, stiind ca moare spre Inviere!

Mereu ne despartim! Viata mea este  marcata de multe despartiri ...unul cate unul,prin alegere proprie sau prin moarte,au plecat de langa mine prieteni,colegi,membrii ai familiei, cunoscuti...Ma inspaimanta despartirile, cand oamenii aleg sa se desparta in aceasta viata! Despartirile sunt pentru mine ca o moarte care nu este spre Inviere!

Si cu toate acestea si eu am parasit in viata mea destul de mult!Desi am tras de toate "relatiile" facandu-ma ca nu vad nimic in neregula sau cand vedeam, gaseam scuze, motive pentru rautate si neiubire, din dorinta ca lucrurile sa continuie. Pentru ca nu-mi plac despartirile. Mi-e greu sa duc durerea sfarsitului! Si de aceia trag, trag ca lucrurile sa mearga cumva...Poate nu numai de teama durerii, ci si pentru ca ma stiu, ca de cele mai multe ori, atunci cand plec, nu ma mai intorc! Desi mi-e dor! Dar si dorul, cand sunt inecata de dezamagiri, trece!Cand beau paharul durerii pana la capat, vine uitarea! Da,mie Dumnezeu imi trimite uitarea si nu-mi mai este dor, pentru ca uit! Dar pana la uitare...pana la uitare, totdeauna am trecut prin iadul despartirilor!

Zile trecute povesteam cuiva despre barbatul care m-a parasit la 20 si ceva de ani!Si am constatat ca, desi imi aminteam cate ceva din povestea aceia,lucrurile frumoase nu mi le aminteam decat estompat...in schimb imi aminteam cum omul acela m-a facut sa ma simt! Ingrozitor de trist! Iar peste ani avea sa spuna ca nimic in viata lui nu a contat cat mine! Si atunci... de ce oare ne place sa ne ranim, sa ne pedepsim pentru ca celalalt nu este  asa cum ne avantajeaza  pe noi? Nu am reusit sa inteleg!

Am strabatut lumea si am ramas cu multe din aceasta lume! Sunt amintiri pe care nimeni nu mi le poate lua, nici macar cei care locuiesc aceasta lume si acum imi refuza accesul la ea! Amintirile nu vor muri nici macar odata cu mine, nu vor muri in mine toate cantarile, toata bucuria pe care am trait-o acolo, nici macar  durerea nu va muri, iar rugaciunea pe care candva am spus-o, ma va insoti ...

Lumea...oamenii... fiecare cu neputintele lui si eu cu ale mele...

Vom muri intr-o zi ! Cu totii vom muri si eu poate prima dintre toti! Si ce vom lua cu noi? Ce voi lua eu cu mine? Cu ce ma voi prezenta la Judecata? Doar dragostea! Doar iubirea pe care o am pentru toti, fie ca m-au bucurat si m-au iubit, fie ca m-au ranit si m-au urat! Am bucuria aceasta ca acum, in acest timp al vietii mele, nimic nu ma desparte sufleteste de nimeni, chiar daca unii se despart de mine! Si le respect hotararea!Daca as putea si eu as face-o!M-as desparti de mine! M-as lasa un pic departe, pana as invata ca viata e mai mult decat a darui bucati din viata ta, bucati din inima ta, crezand ca dand, oamenii te vor accepta!Unor oameni poti sa le dai tot ce ai: inima ta, viata ta   ! Poti sa dai oricat si nu poti obtine nimic,doar un rastimp pana cand oamenii aceia te vor arunca!Un an sau doi sau noua, sau doisprezece... dar te vor arunca!Dar asta nu inseamna ca ai justificare ca tu sa nu iubesti chiar si pe acela sau pe altul si sa nu-l respecti. Iubirea  adevarata a aproapelui tau incepe cand nu mai astepti nimic! 

Darurile de la Dumnezeu sunt multe, trebuie insa sa ai rabdare sa le intelegi...

Grig m-a iubit inainte ca eu sa-l iubesc...Atat cat a putut inima lui! Nici un gram mai mult sau mai putin! Ma scula din somn sa-mi arate luna, pentru ca a iubit luna mai mult decat pe mine! Luna pe care se odihneste asteptand ca eu sa ma alatur lui...

Eu l-am iubit total abia cand l-am pierdut,cand el nu-mi mai putea da nimic! Si iubirea aceasta m-a ajutat sa traiesc asa cum am facut-o si o fac! Intr-un univers in care eu am fost si sunt fara niciun machiaj, un om simplu care nu mai are asteptari de la altii!

Trecem prin ispite si suparari, prin despartiri si goniri ca sa ne lepadam de noi insine si sa ne punem nadejdea doar in Dumnezeu. Golindu-ne de iubirile pamantesti, lumesti, vremelnice, ne umplem de prezenta lui Dumnezeu si a celor pe care cu adevarat ii iubim, tocmai pentru ca nu asteptam nimic de la ei!

Privesc cerul acestei zile! Si pentru prima data in viata mea, de la fereastra biroului meu, cerul este asemenea cu toate cerurile pe care le-am privit vreodata! Si nu-mi mai este dor nici de Arizona, nici de Diveevo si nici de Closca. Nici macar de cerul copilariei mele sub care, mama la soba de tara, incalzea laptele pe care il mancam cu paine din farfurie adanca!Lumea toata pe care am strabatut-o este in mine si toate aceste ceruri se oglindesc in ochii mei cu dragoste, fara lacrimi si fara regret!

Da,daca suntem pregatiti sa Inviem, moartea este o binecuvantare! Dar cata durere si cat de greu sa parcurgi acest drum la capatul caruia este atata splendoare...Sub pasii tot mai greoi, glod si pietris, calcaiele imi sunt lovite de urzici... e frig si e tarziu...pe drum e o singura umbra, a mea... Dar stiu ca Cineva in ciuda acestor blesteme, ma iarta pentru ca sunt vinovata fara vina...Si mai stiu ca Dumnezeu nu e om!

 

    

Spune-mi ceva

 "Mi-e dor de ei ca nimanui/ca unui vechi nomad de drumul lui...  "

Mi-e tare dor si exact cum spune poetul, port rani adanci in ochi si-n trup...

Deseori vad in drumurile mele oameni care le seamana... Uite, o doamna eleganta, usor rubiconda, purtand palarie! Si mersul frumos, cu pasi marunti, dar trupul ferm, cu umeri drepti, a cate unei femei mi-o aduce in minte, ca pe un fulger, pe Ina...Sau camasa alba a unui barbat mi-l aminteste pe Grig, asa cum o batista cu marginea din dantela crosetata, mi-o pune in fata ochilor pe mama...Rani sunt amintirile mele! Si Tudor ...Tudor de la moartea caruia se implinesc curand 7 ani si...altii  si altii...  

Mi-e dor de o femeie pe care nu am cunoscut-o, dar ea era sora mea si o chema exact ca pe mine, Elena...jumatate din numele meu, sau pentru ca ea era mai mare,  jumatate din numele meu este numele ei...! Si de un prunc care avea abia 5 luni cand a plecat sa fie inger pentru neamul nostru ...fratele meu pe care il chema George...Cumva totul imi pare ciclic...eu/ei...altii mai buni, mai frumosi decat noi, dar poate nu atat de romantici cum am fost noi.

E firesc dorul... e normal, e omeneste, e dovada iubirilor mele, a coplesitoarelor mele iubiri!Asa stiu eu sa iubesc ...pana dincolo de moarte ...iertand ceea ce nu ne-a iesit, asa cum am sperat sa fi fost!

A fost duminica iubirii vrajmasilor! Si ma gandesc ca, slava lui Dumnezeu, nu am vrajmasi!Nu pot sa cred ca cineva m-ar putea ura! Si asta pentru ca nu cred ca mai sunt un om pe care cineva sa merite sa piarda timpul vietii lui judecandu-l si dusmanindu-l...Nu am nimic ce poate fi invidiat! Sunt un om singur,fara averi, fara valori si fara valoare!Nu fac nici bine nimanui, dar  nici rau...ma straduiesc sa traiesc cenusiu pentru lume, bucurandu-ma uneori,putin si  tainic ... O, da ! Cata bucurie sa te trezesti dimineata si sa stii ca poti iesi din casa privind cerul, copacii pe care nu tu i-ai pus, dar care te umbresc si te bucura, oamenii cu care te intersectezi...uneori doamna Marinela cu catelusul ...alteori o tanara eleganta, alteori o eleva grabita spre scoala, sau un maturator  plictisit de matura lui si gunoaiele orasului...Dar pe mine ma bucura toate , ma fac sa nu ma simt singura, ci parte a unui scenariu pe care Dumnezeu il urmareste cu mare atentie...

Nu, nu urasc pe nimeni!Nu am timp de pierdut...simt ca timpul e tot mai scurt si tot mai greu e sa rascumpar ceea ce am pierdut deja...

Va rog, nu va pierdeti timpul cu mine! Nu merita! Nu merita sa pierdeti timpul in a judeca pe altul, in a-l ura...Vom da seama pentru fiecare sentiment de nepasare, dar pentru ura! 

Primiti in viata voastra totul ca pe un dar...stie Dumnezeu de ce il aduce la voi! Cred ca ceea ce le facem celorlalti, noua ne ajuta, nu numai lor! ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31)Acesta sa fie deviza vietii noastre!Si largirea inimilor noastre, pentru ca doar iubind vom reusi!

Uneori,in unele zile,si astazi este o astfel de zi, simt puternic si clar ca sunt singura pe pamant!Despartita de toti cei care au fost importanti in viata mea...unii adormiti....altii atat de departe prin ingaduinta lui Dumnezeu,

Si traiesc despartirile acestea ca intr-o noapte de toamna zgribulita, in ploi, in vant care rascoleste tot...Si desi nimic din inima mea nu ma desparte de nimeni, totusi traiesc o  prelungita noapte pustie, despartita de lume, ca un refuz al oamenilor de a ma primi mai aproape de inima lor...Si am doar o bucurie ca cei care m-au iubit sau ar fi putut sa ma iubeasca, nu vor trai  prin mine sentimentul singuratatii!Si bate un vant de toamna ... si de multi ani toamna imi canta Tatiana Stepa pe versuri de Adrian Paunescu rascolind amintiri, regrete nu pentru ce a fost ci pentru ce ar fi putut fi... Dumnezeu sa-i odihneasca cu dreptii in Raiul pe care si eu mi-l doresc, poate si pentru ca prea mult iad si neiubire am trait... Ascult vantul suierand pe langa geam...nu-i nimeni... doar vantul, doar toamna...In lumina candelei mele  se vede doar Hristos, Cel care stiu sigur ca ma asteapta la capatul drumului. Singura constanta a vietii mele.

"Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mi ceva...

Si de atata viscol vestitor
Nu ochii mei ci ochii tai ma dor
Ce tineri am intrat si cu ce rost
Si ce batrani iesim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot
E numai despartire peste tot
Si se aude ca va fi mai greu

Decat vom fi departe tu si eu."

Un nou anotimp

 Traiesc un nou anotimp.Un anotimp al nehotararii! Asa simt!Asa ma zbat intre Aici si Acolo si mai ales ca nu-mi este clar unde este Acolo...

Astazi este 1 octombrie, o zi sub acoperamantul Maicii Domnului, o zi sub ploaie de amintiri...Azi Grig a implinit 63 de ani...in mod neinteles el s-a oprit la 50 de ani  si inca il vad  tanar, frumos cum nu am cunoscut un alt barbat,imbracat impecabil, zambind, tinand intre degete tigara  arzand... desi a murit acum 13 ani...Da, azi il vad zambind!Zambind si asteptandu-ma ca si cand impreuna trebuie sa plecam spre...undeva!Omul cu care am pornit la drum in urma cu 36 de ani crezand ca el imi va supravietui, ca vom fi batrani cand vom muri unul dupa altul...unul dupa altul...Nu stiu cum vedea el batranetea, atat de preocupat era de timpul prezent pe care il traia. Dar nu am reusit sa patrund niciodata in mintea lui. Abia ma furisasem in inima care intr-o zi si-a sectionat aorta si a ramas sa bata doar in vesnicie...

-Tati ne-a iubit si a fost mandru de noi!-avea sa spuna Andrei dupa inmormantare, unele din putinele cuvinte rostite de singurul lui baiat...

Si noi l-am iubit si am fost mandri de el...Am ramas insa in urma lui, sa parcurgem anotimpuri peste anotimpuri, sa traim viata care este si a lui...Si el in acesti 13 ani a dobandit o fiica, pe Andreea si un fiu, pe Lucian.A trait admiterea la facultate a Ruxandrei si aruncarea jobenelor la absolvire de catre copii...apoi nuntile lor...apoi nasterea acestor doi copii minunati care ii seamana atat de mult incat par a fi ai lui si ai mei...Ii si incurc in vis, ii strig cu numele lui Andrei, ii vad in bratele lui si-i crestem din rugaciunea noastra, ingerasi plini de candoare si sfintenie ...

Am ramas sa pieptan,fara sa privesc oglinda, parul alb lung...prea lung...In fuste lungi si negre, purtand, peste par, basmale negre ...Stiu exact cum ar fi fost sa fi trait acest timp...Si stiu ca ar fi fost total diferit si  nu ar fi fost bine!Asa ca ma invesmantez in fiecare zi  in Acoperamantul Maicii Domnului, plec genunchii sub cel mai ponosit epitrahil din acest loc al lumii, cu singura dorinta ca rugaciunea mea sa fie curata si auzita de Dumnezeu.. Si stiu  ca el ma va astepta intr-un loc ales de Dumnezeu pentru noi si acolo, intr-un alt anotimp, vom continua povestea noastra inceputa intr-o alta toamna aurie si blanda, toamna cum nu a mai fost niciodata in vietiile noastre, toamna a inceputului dragostei noastre...

 

Momente

 Buna ziua, dragilor!Sau buna seara... sau buna sa va fie inima, inima in care trebuie sa incapem toti.

Poate sunteti suparati ca nu scriu prea des si nici asa mult cat scriam candva. Simt insa  ca in acest moment al vietii mele nu-i mai important sa scriu, cat sa traiesc in tacere si rugaciune acest ceas.Sufar un atac al cerului si sigur al adancului ...ingeri, sfinti, sfinte si demoni rascolind totul in jurul meu...unii incercand sa ma apere si sa ma linisteasca, altii trudind din greu sa ma arunce in genune...Asta traim cu totii, dar nu constientizam de frica sau ne mintim ca noi nu avem nicio problema.Preferam sa credem ca suntem asezati si stabili pe drumul spre sfintenie si noi suntem frunze desprinse de vantul turbat... Cel mai bine insa este sa recunoastem ca suntem in plina furtuna si doar Dumnezeu ne poate scoate din ea, daca ne este de folos!Daca nu-i de folos, ramanem aici pana cand tot Domnul ne scoate, mai puternici, mai luminosi!

Eu imi cunosc aceasta etapa...Nu este singulara in viata mea! A fost un timp chiar mai rau de atat, acum ma retrag in casa mea, in convorbiri putine, in mai multa lectura, mai multa apropiere de sfintii de pe peretii casei mele, in spovedanie mai amanuntita si cand mi-se dezleaga pacatele, in apropiere de Sfanta Impartasanie! E tot ce pot face! Vreau sa ma vad pe mine, nu pe altii! Nu sunt un inger!M-a afectat sufleteste mult!Am suferit! Desigur nu ca atunci cand aveam 25 de ani si barbatul iubit m-a parasit inainte de nunta! Ce stiam eu atunci despre viata? Ce stiam eu atunci despre luptele fiecaruia cu lumea, cu demonii? Nu-L cunosteam pe Dumnezeu! Si am lasat durerea sa ma strapunga pana la nebunie...nebunia de a dori moartea ca singura salvare din durere! Ii inteleg pe sinucigasi pentru ca eu insami in anii tineretii am dus dureri sufletesti mari ...Acest om eram! Oameni traind preocupati de ei, doar de ei, fara sa stie cum a trait Hristos si ce a trait!Sigur, de aceia, Dumnezeu a lungit viata mea, mi l-a adus pe Grig, mi-a daruit copii si a asteptat cu rabdare ca eu sa ma nasc din nou... Si m-am nascut la 50 de ani! Omul, femeia de acum! Ii sunt datoare sa fac ceea ce spune"  Dar Eu vă spun: iubiți‑vă dușmanii, binecuvântați‑i pe cei ce vă blestemă, faceți‑le bine celor ce vă urăsc și rugați‑vă pentru cei ce vă asupresc și vă persecută, ca să fiți astfel fii ai Tatălui vostru Care este în ceruri! Căci El face să răsară soarele Lui peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți."-Evanghelia dupa Matei cap 5 /44,45

Desi uneori "cineva" imi sopteste, nu te mai ruga pentru acestia, vezi de ale tale si ai tai... si vreau sa-i uit si imi da gandul  ca daca nu m-as mai ruga, as putea uita mai usor! Dar nu cad prada acestei ispite si ii pomenesc, asa cum pot, cu rugaciune murdara, dar inca cu durere si lacrimi, ca Dumnezeu sa nu le  socoteasca pacatul acesta si sa vada doar ca eu le-am fost piatra de poticnire! Si sa le sfinteasca viata! Pentru ca mie imi sunt tare dragi... si sper asa, dragi sa-mi fie pana la moarte si Hristos  sa ne aduca impreuna in Vesnicie.     

 Am crezut in prietenie. Inca cred. Iisus Hristos i-a avut prieteni pe cei pe care i-a ales sa -i fie ucenici si le-a spus "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc./ De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute."-Ev dupa Ioan cap 15

Aceasta am crezut si eu despre oameni, ca imi sunt prieteni, pentru ca toti cei cu care ma vedeam erau oameni cu care impreuna Il cunoasteam pe Hristos! Si inca mai cred in prietenia lor si-n gandul bun, si-n inimile iubitoare ... Dar daca cineva nu te iubeste cat astepti tu, nu inseamna ca nu o face, ca nu te iubeste atat cat poate el!Si daca cineva te blesteama azi, nu inseamna ca nu te binecuvinteaza maine! Suntem firi schimbatoare pentru ca fiecare duce propria lui lupta si uneori cade, alteori reuseste sa castige. Ziua de azi nu seamana cu cea de maine si nici cu cea de ieri!

Trebuia insa ca in fiecare moment sa-l avem in inima noastra pe Dumnezeu si iubind -L pe El sa iubim toata creatia si mai ales omul,singura faptura pe care Dumnezeu cu mana Lui a plamadit-o din lut barbat si din coasta barbatului, femeie, singura-singura faptura...

Apoi, este clar ca niciodata Dumnezeu nu-ti ia tot! Atata splendoare este in viata mea! Atata frumusete in ceasul acesta de tihna, in ziua care se scurge spre seara ... atata frumusete in trecutul pe care l-am trait  cu cei care azi, din pricini binecuvantate, aleg sa se desparta de mine...

 

   

Cronica unei aniversari

 Scriam, intr-o postare inca nefinalizata, cat de mult iubesc toamna, anotimpul in care cocorii m-au adus intr-o casa taraneasca cu prispa, casa bunicilor mei paterni.Ador zilele cu dimineti in care e racoare si nu poti iesi din casa fara un puloveras pe umeri. Ador aerul rece al inceputului de zi. Ador ca sunt nascuta in septembrie imediat dupa ziua praznuirii lui Moise si a prorocului Zaharia si Elisabeta, in ziua minunii din Colose  a Arhanghelul Mihail. Nici ca putea, pentru mine, sa fie o zi mai frumoasa in tot anul ca ziua nasterii mele, adica ca ziua de 6 septembrie!Nu-mi placea inainte ziua mea de nastere! Imi dadea o stare de disconfort total ca se apropia aniversarea mea...niciodata nu aveam ceea ce mi-ar fi trebuit ca sa fiu fericita.Parca totdeauna lipsea ceva!Dupa Diveevo nu mi-a mai lipsit nimic ca sa fiu impacata cu acesta zi!Ca dar de la Dumnezeu iau viata.Si asta si este!

Cronica unei aniversari...cea de ieri.A fost o zi lunga...cu liturghie intr-o biserica de cartier, dar care m-a primit cu bucurie,langa icoana Maicii Domnului,apoi am mers la cimitir la Grig si mai apoi   intalnirea copiilor mei... A fost asa o surpriza ca aproape nu i-am recunoscut ...ii priveam prin ei ca printr-un geam cautand ceva dincolo...Erau acolo asa cum ii stiam: copiii, cei mici, veseli,bucurosi sa ma vada, George sa sarute ecranul telefonului meu unde este sfantul Luca, Filip sa mangaie trandafirii in cosul cu flori pe care mi l-au adus, Andrei putin absent, Andreea zambitoare, Lucian senin si in sfarsit bucuros sa ne imbratisam...Ruxandra senina si foarte atenta cu toti... 

Am mancat impreuna cu ei la o terasa si am tinut in brate doi baieti minunati,baietii Dumitru,nepotii mei...Dupa cateva ore au plecat...Filip aproape a plans sa ramana la mine! 

Apoi,singura in casa mea,am citit si raspuns la sute de mesaje de felicitari... 

Aproape de miezul noptii,am tras greu dopul din lemn. intepenit in gatul unei sticle de vin, pe fundul careia era un pic de vin primit de pomana acum vreo doua luni... 

-Doamne,vreau sa stau de vorba cu Tine la sfarsitul acestei zile de aniversare si sa beau cu Tine un pahar de vin ! 

Si am baut un pahar de vin,nu singura, ci cu Cel Ce Este,Cel care nu m-a parasit niciodata!Si am vorbit putin...In casa era frumos...curat...mutasem icoanele de pe pian ca baietii sa poate sa cante si casa parea mai putin incarcata, dar sfintii toti erau acolo/aici, martori ai vietii mele! Si Maica Domnului care ma ocroteste! 

Am simtit bucuria apropierii de lumea aceasta reala, dar pe care trebuie sa o simti, mai mult decat sa o vezi...'Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma, Doamne!". Totdeauna m-a auzit si toate le-a implinit!A urmat o noapte senina cu somn odihnitor si bun... Paharul de vin baut cu Domnul a fost tot ce trebuia ca ziua sa continuie lin  spre...anul care deja a inceput! Astazi...64 de ani si o zi din restul de viata!

Dimineti de august

Diminetile,de regula, sunt usor de trait... Deja e tot mai racoare si aerul diminetii fluturand perdelele albe simt ca imi este prieten...

Am in urma cateva nopti in care dorm greu,ma trezesc de multe ori, privesc camera in care ajunge lumina candelei din bucatarie si adorm asteptand ca ceva bun sa se intample...Si se intampla ca vine Dimineata! Si prima intalnire a zilei...

Strabat partea de nord a orasului meu, doar cateva strazi, strada centrala a orasului si cateva alei, pana in poarta manastirii. Aici am botezat-o pe Ruxandra-Maria,pe Maria-Daria si Robert-Gabriel.Aici l-am privegheat si prohodit pe Grig...aici am facut multe din parastasele pentru iertarea pacatelor lui si tot aici, zi de zi, sunt pomeniti toti adormitii mei...Desigur ei sunt pomeniti in mai multe locuri, dar aici, prin mila lui Dumnezeu, stau eu la pomenire!

Cum as putea sa nu iubesc acest loc...Iubirea vine de multe ori din iubire! Eu simt ca aceasta biserica ma iubeste si in pandemie a facut dovara iubirii...aici am reusit sa ma strecor pana la icoane si sa-i spun Maicii Domnului durerea mea...Am cunoscut multi preoti care au slujit aici si multe maici care au sters icoanele aici si au aprins candelele... si pentru vecie,ei au ceva ce vine si nu se pierde, din nobletea si sfintenia acestui loc...

Azi, dupa liturghie,am ramas la pomenirea celor adormiti! Pe masele lungi erau multimi de colive cu colaci mari, sticle de vin si pomelnic cu numele celor care erau pomeniti...Undeva mai la usa stateau stingheri cei care platisera pomenirea...De regula cei care vin sambata la biserica, exact cum zicea mama, sunt cei care fac pomenire pentru adormitii lor, persoane care vin mai rar la manastire  sau poate nici macar nu vin aici, ci in bisericile de cartier. Manastirea,desi calda, trezeste in atitudinea oamenilor,o teama de a nu gresi tipicul slujbelor si atunci oamenii stau rezervati. Am vazut ca multe din colive nu aveau lumanari si atunci am cumparat un manunchi de lumanari si am pus in toate colivele, citind pomelnicele...Apoi am supravegheat arderea lor... Si gestul meu nu a trecut neobservat de oameni. Imbracata in negru si cu basmaua pe cap au crezut iar ca sunt una din maicile de aici si se departau sfiosi ca eu sa sting lumanarile... asa ca multe din colive mi-au "ramas" mie! Azi... cineva care se numea Ionel, avea pomenirea de 40 de zile! Si Simona -Alina pe cea de 9 luni! Si inca 6 colive,cu liste de cateva persoane, au ramas neridicate de nimeni la vesnica pomenire...Nu i-am cunoascut! Dar azi i-am plans si azi m-am plans pe mine"Cine ne va ridica piatra de deasupra mormantului?"

E trist! E tare trist! Ca nimeni sa nu inalte, stiindu-te, o rugaciune la coliva ta, la parastasul de 40 de zile, inainte de Judecata particulara!

Nu vreau sa ma planga nimeni...dar vreau, pentru pacatele mele,cineva sa Il roage pe Dumnezeu sa aibe mila pentru sufletul meu, in ceasul judecatii mele!

E singura dorinta...nici macar o lumanare la locul unde va fi trupul meu! Doar o lacrima undeva la o icoana-poarta spre Cer... doar citirea cu lacrimi a unui acatist pentru cei adormiti sau Paraclisul Maicii Domnului ...

Mi-e dor de ei...

Parca s-au mutat toti Dincolo!

Azi George,la manastirea Sinaia, a avut pomenirea de 3 luni... Peste o saptamana ne intalnim sa o pomenim pe Ina... cinci ani de la ultima aniversare.Peste o luna mama va avea pomenirea  de sase ani...in noiembrie Tudor pe cea de sapte ani  si in decembrie, Grig pe cea de 13 ani! 

Atata iubire pierduta si castigata pentru vesnicie!

13 ani fara Grig!

13 ani de cand,  rar si prigonit, cineva sa-mi fi luat apararea intr-o disputa despre mine, si Doamne cate or fi fost! Si cand cineva m-a aparat cate  uragane s-au starnit!

13 ani de cand nimeni nu mi-a intins un leu gandindu-se ca poate nici eu nu am... foarte rar cate cineva un covrig sau o floare... Ruxandra,Carmen,Mioara,Amalia, Sultana, Ioana si cata bucurie a fost in inima mea pentru iubirea lor raspuns la iubirea mea...

13 ani de cand imi doresc sa-mi beau dimineata cafeaua cu cineva drag care sa ma asculte cand vorbesc si sa ma priveasca cu ingaduinta lui Grig. Poate nu m-a iubit cat as fi vrut, cat as fi asteptat! Dar a avut atata ingaduinta pentru mine, atata rabdare... 

13 ani in care am dus, ca fiecare,si boala si moartea si operatii si teama de cancer sau boli si mai grave,cel mai adesea singura prin hotararea mea si uneori cu delicata mea fata impietrita in fata incercarilor  vietii mele...

13 ani de cand am hotarat sa traiesc altfel, nu dupa lume, nu dupa gustul familiei,nu dupa gura lumii, ci dupa inima mea in care nu am vrut decat sa-L pot aseza pe Hristos!

Intamplarile acestei veri imi arata ca nu am reusit, ca inca sunt departe,departe...Dar desi sunt departe, Maica Domnului, certandu-ma, ma ocroteste ! 

Asez tristetea in fata mea ca o dovada a greselii si a pacatelor mele, ma scutur de trecut pentru a ramane in acest prezent toropitor,greu de definit, dar sigur si el, o treapta prin suferinta, un sfert de pas, cu mila lui Dumnezeu, spre mantuire...Vine curand, in cateva ore,o vecernie cu Lumina Lina si peste noapte  o alta Liturghie. Slava sfintei Invierii Tale, Doamne! 

 

 

 

Leprosul

"Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit."

 Evanghelia dupa Luca 17;11-19

Prin iubirea lui Dumnezeu aveam sa traiesc  aceasta pericopa evanghelica, eu fiind "leprosul" Urmeaza povestea acestui timp prezent! 

M-am izolat in casa mea in martie. Saptamani intregi am stat singura in marele meu apartament de la etajul 4 privind de sus orasul! Am vazut cum infloreau pomii, apoi cum au disparut florile de castani, chiar si teii au pierdut ciorchinele aurii si eu eram cocotata in casa mea si zavorata ca un melc in cochilie...

 Am trait Saptamana Mare in casa, Joia Mare si Vinerea Mare, chiar si noaptea de Inviere, singura ,denumind camerele" paraclise", dupa numele sfintilor din icoane...Am supravietuit tristetii de a sparge pe masa oul de Pasti, pentru ca nu aveam cu cine sa-l ciocnesc.

Am simtit Lumina Invierii chiar daca am fost singura, pentru ca  Hristos mi-a daruit sa pot simti si trai Iubirea Sa...

Apoi am iesit din casa... zilele de final de viata ale cumnatului meu, inmormantarea lui...

Am incercat sa-mi continui viata adaptandu-ma la dezinfectarea mainilor si purtarea mastii.

Nu numai aparent,ci temeinic, facand totul dupa randuiala lumii. Si totusi experienta vietii mele avea sa se imbogateasca enorm!

Unde puteam fi eu si pericolul contaminarii cu virusul sars cov-2 putea fi trait?Evident in biserica!

Prima data la un parastas. 

Socul de a sti ca biserica aceia frumoasa s-a inchis pe motiv de focar de covid, exact dupa parastasul la care participasem, a fost destul de mare!

Aveam din luna martie un rucsac in care aveam puse cateva lucruri pentru spital.Am privit rucsacul...sfintii din icoane, l-am anuntat pe directorul general al societatii si am stabilit ca cel mai bine raman in casa.Si asa am revenit la slujbele de la Trinitas si Closca si la convorbirile zilnice cu duhovnicul meu. De luni de zile ma duce in insasi inima sa...Seara ma suna Ioana, in timpul zilei Amalia si Mioara... si Ruxandra, uneori Andrei... Andreea imi punea parca mai rar filmulete cu baietii cei mici, deja lumea s-a obisnuit cu mine sa fiu izolata si sa ma descurc cumva... Dar cat de greu poate fi!

Dupa 14 zile am iesit ametita din casa si am incercat sa traiesc in normalitatea acestui timp.

Dar simteam ca imi e foarte greu. Si atunci mi-am zis:

- Plec la o manastire sa ma izolez si sa- mi revin! 

Si am plecat! 

Abia am ajuns acolo, intr-o mare manastire din Moldova, abia am avut timp sa vad Codrii si am aflat ca maicile sunt bolnave, evident de covid...Prietena la care stateam se trata homeopat de"raceala" si avea febra 38.Dar se simtea binisor.Nu ii eram de niciun folos sa fiu acolo. Si pentru ea era mai bine, ca daca incep la mine simptomele bolii, sa fiu plecata.Asa am gandit ca e mai bine!

In geana diminetii,am imbratisat-o intr-o parcare, langa o statie de combustibil... era atat de trista si de amarata incat nu mi-a pasat de niciun virus, doar de inima ei  si am imbratisat-o strans-strans , ca la marile despartiri... am plecat de acolo, rugandu-ma sa ajung acasa la mine si spunandu-mi ca sunt sanse minime  sa scap neatinsa!Aveam la mine paracetamol si vitamina C si doamna Ana imi spunea

-Luati  cate doua, doamna Doina si vorbim cand ajungeti acasa!

Stiti cum e sa te cobori pe harta din nord in sud si sa porti cea mai performanta masca? E greu!Afara erau 41 de grade... in autocar era putina lume si eu oricum stateam tocmai in spatele autocarului de frica sa nu-i contaminez... Cumplit lucru...

Spre seara am ajuns acasa ! Am intrat intai  in cada sa spal "microbii", apoi am completat bagajul din rucsac cu cana si  lingura... sa fie pentru spital!

Ce sanse erau ca eu sa nu fi fost deja contaminata? Poate cel mult 1%! Deja... preotul si doua maici erau la reanimare si alte 20 de maici asteptau rezultatul testului...prietena la care fusesem era la finalul "racelii"

Leprosii.

Asta am fost!

Am pasit in Samaria ! In caldura cuptorului acesta de vara- 2020! Deja ma durea in gat, in amigdala stanga si capul meu era, in sfarsit, un cap mare!Eram subfebrila 

Am rasturnat pe masa medicamentele cumparate sau primite de la Ioana in martie cu gand sa fie! Acum erau necesare! 

Ecaterina, draga mea prietena din Chisinau, mi-a prezentat-o pe Veronica, o doctorita din Chisinau care trateaza acolo pe cei bolnavi de covid, m-a intrebat ce simptome am si ea mi-a scris schema de tratament. Era aceiasi cu cea comunicata de doamna Ana.Am inceput tratamentul.

Am adormit greu si m-am trezit in rauri de apa... pana la ziua am schimbat si perna... dar ramaneam subfebrila. Doar ca durerea din gat era deja pe amandoua amigdalele si capul tot mai mare... Ziua urmatoare nu mai suportam lumina de afara...

Nu stiu ce a fost!Nu stiu daca am luat microbul acesta atat de perfid.Dar nu puteam proceda altfel decat am facut-o! 

Stiu ca am ramas in casa doar cu telefonul si putina mancare! Doar fusesem plecata cu gand sa raman la manastire catva timp...

Le-am dat mesaj parintilor mei care stiu ca ma poarta in rugaciune, sa stie...cu inimile m-au preluat, dragii de ei...De peste tot au venit cuvinte calde de incurajare .  

In doua zile a trebuit sa-i spun Ruxandrei pentru ca am auzit-o ca e pe drum spre Bucuresti si putea trece pe acasa.Asa ca i-am spus si ea cu Lucian a venit pe seara, mi-a lasat la usa o sacosa cu cumparaturi, un bax de apa si eu am putut deschide usa abia cand ei erau la multi metri, in capul scarilor!

Pentru primadata in viata ei, eu nu am putut s-o imbratisez!

Nu stiu cum i-a fost ei, dar mie mi-a fost foarte greu!Si inima mea cred ca abia atunci s-a imbolnavit!

Am privit pe geam cum pleca departe...tot mai departe...dar am vazut ca nu distanta fizica conteaza, ci aceste bariere de virusi aproape mortali.

 Repet:nu stiu ce a fost!Nu stiu daca am luat microbul acesta atat de perfid. Stiu insa ca multa lume s-a rugat sa fiu sanatoasa. Si mai ales nimeni nu se imbolnaveste daca  Dumnezeu nu ingaduie si nici nu se vindeca nimeni, fara  voia lui Dumnezeu. 

Am continuat tratamentul si fiecare zi a fost mai bine,tot mai bine.
Ioana mi-a trimis printr-o persoana niste medicamente si le-a lasat pe presul de la usa.
Mioara mi-a cumparat iar cateva lucruri si mi le-a trimis la fel pe presul din fata usii.
Anca mi-a adus o sticla cu ulei, tot pe presul de la usa ...apoi intr-o zi Andrei a aflat, ca asa e la noi in familie, desi sunt secrete, tot se afla!Si a facut un efort urias, a venit, m-a luat de acasa, de langa bloc...m-am urcat in spate in masina , in diagonala cu el... el purta masca...eu purtam masca ...tacuti... si m-a dus la un laborator de analize si m-am testat sa vedem cum sunt...La miezul noptii m-a adus inapoi, in izolare.Si el, la randul lui, a mers acasa si s-a izolat pana la aflarea rezultatului analizei mele.

Dupa 40 de ore de asteptare, pe emailul meu era rezultatul, Negativ! 

Si am reluat cumva viata de la ...intrarea in cada cand venisem de la manastire... M-am spalat de boala si ...am iesit din casa imbracata cu rochia pe care o pusesem pe umeras sa o am la indemana daca trebuia sa plec intr-o clipa la spital...

Dar nu am iesit din Samaria!Mai aveam de trait in ea, in arsita...

 Imi doream sa multumesc lui Dumnezeu intr-o biserica!

Ieri am plecat spre o manastire impreuna cu o prietena. Un om minunat. Un om cum imi doresc sa fiu si stiu ca nu sunt! O femeie delicata ca un lujer de iris...chiar asa era imbracat, cu o fusta lunga albastra...un om care respira credinta si  iubire...care nu ar jigni si supara pe nimeni nici macar in gandul tainic...

M-am asezat in masina ei, in spate, purtand masca mea performanta, tot cu grija ca nu cumva sa fac rau cuiva...

Si din vorba in vorba, m-am trezit, ca intre prieteni, sa-i povestesc despre ultima izolare...

-Daca stiam-mi-a spus, nu mergeam cu tine!

Si atunci am privit-o din spate, atat cat puteam sa o vad!

Era ingrozita! Mainile i se albisera pe volanul negru al masinii. Cu gesturi delicate a luat o masca si a pus-o pe chip...chipul ei atat de drag mie.

-Iti repet, sunt perfect sanatoasa! Am un buletin de analiza de trei zile, facut la o clinica in Bucuresti, cu cel mai mare pret din Romania, in care  scrie ca sunt negativ!

-Nu-mi pasa de mine! Eu pot muri! Dar sotul meu are probleme cu credinta, daca il imbolnavesc nu ma voi ierta niciodata! Si ...saptamana aceasta vine acasa si fata!

-Vrei sa intoarcem? Hai sa ne intoarcem, te rog!

-Nu, nu ne intoarcem!

Am amutit...

Simteam doua lucruri distincte.

In primul rand simteam cum este ca lumea sa te creada, sa te vada, sa te simta lepros!Sentimentul este de fuga de tine. Imediat se uita ca te-a iubit. Imediat nu mai exista trecutul pe care il ai impreuna! Esti doar un focar de boala. Nu mai ai chipul frumos dinainte! Nu-ti atarna de pleoape nicio lacrima... Esti doar un chip cu solzi plini de puroi, cu rani scarboase, greu de vazut si urat mirositoare.Si mai mult de atat: esti un pericol, pentru ca asa ca tine, poate fi cel care iti sta aproape.

Dar simteam si durerea si spaima ei,le simteam  pana in strafundurile inimii  mele care nu a mai fost imbratisata demult... din parcarea in care asteptam autocarul care trebuia sa coboare din Moldova sfantului Stefan. Acolo o imbratisasem pe prietena mea, desi ea era stinghera, considerandu-se vinovata ca un lepros... Si mi-am amintit si imbratisarea dar si sentimentul ca o consideram vinovata ca nu-mi spusese ca ei /ele sunt bolnave.Traim, prin pedagocia perfecta a lui Dumnezeu, aceiasi fuga a omului de langa tine!Asa cum si eu fugisem si ea voia sa fuga de mine! Desi ii spusesem ca nu sunt bolnava,lucru demonstrat nu numai de starea sanatatii mele, ci si de un  rezultat medical, negativ

Orice cuvinte as fi incercat sa spun, ele nu ar fi ajuns  la mintea prietenei mele. Nu putea sa inteleaga! Tocmai ii trimisese o prietena comuna un filmulet despre covidul la acea manastire. Nu stia ca prietena comuna ma vizitase deja  si petrecusem ore bune impreuna...Doar un pic mai lipsea si facea exact ce am facut eu! O lua la fuga spre casa sa se izoleze asteptand sa apara sau nu simptomele!

Dar am ajuns in pustiul Baraganului si intrand in curtea manastirii a vazut lumea relaxata si fara masti...A urmat o liturghie pe care eu am pierdut-o! Pentru ca, asezata la doi metri de ea, nu am putut decat sa ma rog pentru linistirea  si pentru sanatatea ei. Atata tensiune si tristete am trait rar... Abia la sfarsitul liturghiei m-am linistit.

Am mers la parinte care stia totul despre incercarea mea. Eram singuri in trapeza, doar ochii mi se vedeau intre basma si masca si l-am intrebat:

-Parinte, va este frica de mine?

-Nu, sora! mi-a spus Parintele senin si foarte serios, ca in fata marilor incercari. Stiu ca nu poate fi decat ceea ce vrea Dumnezeu!Si stiu ca sunteti sanatoasa. Nici nu cred ca a fost altceva decat o raceala obisnuita.

In acest interval, ea a ascultat predica!Si in predica parintele staret vorbise despre cum trebuie sa abordam boala spunand ca esenta ca nimeni nu se imbolnaveste decat daca Dumnezeu ingaduie si nici nu se vindeca decat daca vrea Dumnezeu.Si a indemnat sa-i ingrijim pe cei bolnavi de covid!

Pentru ca alergand sa nu luam boala  pe cei bolnavi ii uitam pana la vindecare sau pana ni-i da morti in sicriu sigilat!Si uitam modelul evanghelic, il uitam pe Hristos care nu a fugit de cei bolnavi ci i-a tamaduit de orice boala ar fi avut!

Am regasit-o cum o stiam! Senina si blanda!Iubitoare si grabita sa-ti arate cat te respecta si cat te iubeste!Si am multumit Domnului pentru vindecarea noastra!

Drumul vindecarii este drumul recunostintei!Iar pe drumul recunostintei e bine sa fim impreuna cat mai multi "leprosi", pentru ca Hristos nu vindeca doar pe unii, ne vindeca pe toti, pe fiecare dupa boala lui...  

August si cautatorul de stele

Este foarte cald. Sau poate nu este atat de cald, dar m-am dezobisnuit sa traiesc in ceea ce spunem  "aer liber". In martie am intrat in casa si de atunci am iesit rar si foarte repede a trebuit sa ma refugiez intre peretii casei mele.Nu, nu am scris!

Si blogul este o ispita. Stiu cativa oamenii, unii foarte apropiati de mine, care desi nu ma plac, in inimile lor ma despretuiesc si imi gasesc sute de defecte, tocmai pentru as intari impresia proasta despre mine, cauta paginile mele! Si atunci am decis ca e mai bine sa fiu, ca melcul in cochilie! Iar ei sa-si hraneasca viata lor din propia lor traire.

Cui ii foloseste sa vada cum este celalalt? Doar celui intelept care cauta sa vada ca este pe calea cea buna! Cel care cauta stele!

Nu, nu sunt un om intelept duhovniceste!Vai, mie! Cat mi-as dori sa am siguranta ca in sfarsit sunt pe cale! Dar zabovesc zilnic pe site-uri de moda si accesorii, de mobila si case de tot felul! Ca si cand ceva de folos poate fi acolo!Doar risipesc viata in lucruri lumesti cu sclipiciuri ...

Sunt insa un om la varsta intelepciunii lumesti si am aflat prin experiente directe ca e greu sa gasesti oameni statornici in sentimente, poate pentru ca  iubim si respectam pe cei care ne sunt superiori, care ni se pare ca sunt perfecti si cand traim aproape de ei,vedem partea lumeasca, imperfecta, si ne  indepartam usor si repede!

Asa ca m-am strecurat in turnul meu de veghe si rasfoiesc paginile trecutului...

Acum doi ani eram la Diveevo la sfantul Serafim, exact in ziua praznuirii sfantului,praznuirea cea mare, de vara...Atata bucurie cat nu incapea in inima mea. Am stat in primul rand sub o umbrela a Nataliei venita de la Moscova pentru sarbatoare si tot cu ea m-am impartasit la finalul slujbei...Si apoi am mancat la trapeza pentru invitati, salate cu peste si peste prajit...

 si apoi m-am refugiat in biserica care era si avea sa fie pentru vesnicie"a mea".Cred ca ma vor prohodi in aceasta biserica! Chiar daca trupul meu va fi la mii de kilometri, inima mea a ramas aici si tot aici va asculta clopotul anuntand trecerea mea la Domnul!

 La umbra acestor arbori am dus rugaciunile mele ... 

  

si dragostea mea pentru toti ai mei, aici am pus-o...

 

 pe cararea pe care o strigam pe Maica Domnului!

 
 Peste cinci saptamani de la acest eveniment aveam sa revin in tara...pe bancheta unui autocar, langa prescuri de la Diveevo...

Mai am inca cateva... Cand sunt bolnava sau cand simt ca mi-e prea greu, pun cate una intr-o cescuta cu aghiazma si o las cat citesc cateva rugaciuni...o consum apoi ca pe ceva ceea ce si este,  hrana din cer!

 Ma vad astazi la doi ani de la acest moment care m-a marcat cel mai mult in intreaga mea viata! Moartea lui Grig si Diveevo. Asa s-a impartit viata mea in trei parti...Prima pana la moartea lui, urmatoarea pana la plecarea la Diveevo si acum ultima parte.Fiecare cu importanta ei...

Eram o femeie inca tanara la moartea lui Grig. Viata cu el ma eliberase de tot ceea ce nu mersese spre linistea si bucuria mea. A spune fericire era totusi prea mult! Mereu cautand si mai bine si mai mult, aveam sentimentul neimplinirii, pentru ca lipsea ceva ce nu puteam defini si nici macar intelege. Aveam un barbat bun, doi copii minunati, o cariera, o casa, chiar trei case, doua masini si niste bani in niste banci... dar vietii noastre lipsea ceva...

Am fost o femeie binecuvantata de Dumnezeu! Astazi, abia astazi, am auzit niste versuri ale unui poet al generatiei noastre,Grigore Vieru,pe aceste versuri, pentru o femeie, Eugen Doga a scris un cantec...Cantecul si versurile mi-se potrivesc si mie si multor femei.

"Ai spus că ochii-mi sunt flori dulci,

Şi eu nu pot să dorm de-atunci,

Şi de atunci tot cade rouă

Pe ochi, pe florile-amândouă.

O căprioară-ai spus că sunt,

Şi-aud în mine fremătând.

Aud cum freamătă în mine,

Pădurile de taină pline.

Orice femeie e frumoasă

Dacă iubită şi-i mireasă,

Orice femeie-i Cosânzeană

Dacă zâmbeşte, dacă iubeşte,

Dacă-i mireasă, dacă e mamă.

O trestioară-ai spus că sunt

Şi tot mă leagănă un vânt,

Şi tot mă leagănă subţire

Un dulce vânt numit iubire.

Ai spus că sunt lumina ta

Pe care-n veci o vei cânta

Şi de atunci tot ard fierbinte

Ca lumânarea ard, iubite.

Am fost lumina unui om.Intr-un parte mai mare decat jumatatea vietii mele! Viata cea lunga! Apoi el s-a stins chiar langa mine, eu auzind ultimele batai ale inimii lui...

A urmat etapa in care tocurile inalte ale pantofilor mei s-au taiat si fustele s-au lungit... si chipul s-a ascuns sub broboada...

Si dupa toate aceste transformari trupesti a urmat Diveevo...Diveevo despre care inca nu-s pregatita sa vorbesc sau sa scriu. Si poate nici nu am s-o fac niciodata.

Diveevo ar  trebui sa se vada in mine...
Cand esti iubit ranile se vindeca.Dar ele pot reaparea cand iubirea nu mai este ... Singurul lucru bun pe care poti sa-l faci, e sa iubesti tu! Acest lucru incerc sa-l fac!
Cred ca de aceia canta in mine melodia aceasta cu care m-am trezit " Ca un copil astept dimineata, /pana la lacrimi/ mi-e draga viata!" Versuri tot de Grigore Vieru! Dumnezeu sa-l odihneasca in raiul Sau cel frumos!
Ador sa fiu asa ! Sa nu ma simt ca un pui de bufnita pe acoperis...singur si speriat!
Iubirea, cea care ma face sa iert, nu ma separa de nimeni! De la Varatec si Vatra Dornei, de la Diveevo si Chisinau, de la Closca si Radu Negru, cuvintele zboara purtand in ele  dragoste si bucurie...
 Nu e Diveevo aproape, dar e langa mine sfantul Serafim si e speranta ca atat cat a fost, a fost suficient ca intr-o clipa,candva,cineva,dincolo de stele, un batiusca in alb, aplecat din umeri, purtand bocanci ponositi si mari, dar cu ochi stralucitori de iubire, ma va striga pe nume...nume pe care el  il stie!
Si pana atunci colind cautand stelele!Ca ele sa-mi arate Calea!

Iulie

Deja este vara. Traim un an in care  parca cineva ne fura anotimpurile.
Putine lucruri si trairi sunt pentru totdeauna.Cel mai adesea ne schimbam ca oameni si nu totdeauna in mai bine.Singurul care isi continua zbaterea e timpul...Vara aceasta nu a mai fost si nici nu va mai fi...

Sunt iarasi in casa...Mici probleme m-au bagat iarasi in casa mea...intre icoane si carti. Nici macar pe balcon nu merg.Mergeam mai mult  in prima perioada de stare de urgenta,desi nici nu aveam ce sa vad pe geam.Lumea parea ascunsa intre zidurile cenusii ale orasului. Acum orasul e aglomerat ca si cand lumea reintra in viata normala dinainte de pandemie. Eu insa simt ca nu s-a terminat incercarea aceasta.In forme pe care ne este greu sa le intelegem imediat, suntem incercati in rabdare, in dragoste, in credinta ...

Doresc insa sa ma scutur de lenea acestor zile, sa termin inghititul tabletelor de calciu si zinc si sa pornesc iarasi la cele ale mele...cu timpul acesta... cu acest inamic al nostru. Nu vreau ca acest timp sa devina "prea tarziu".Si asta nu numai pentru lucrurile curente...Toate cele ce le poti face astazi, singur, sunt extrem de valoroase... 

Nu,nu sunt un om intelept!Sunt insa unul din batranii acestui oras! Unul dintre batranii acestui timp...Oare daca cineva mi-ar cere sa las un cuvant celor mai tineri ce as lasa?Am eu"legitimitatea" de a sfatui pe altul,atat timp cat viata mea,asa cum spune Satre, este povestea unui esec?Cred ca nu as putea spune decat concluzia mare a vietii mele,ca singura constanta a vietii noastre,este Dumnezeu! El este singurul care nu te paraseste pana la ultima suflare, indiferent de pacatul pe care il faci, asteptand sa-ti revii. Simt asta plenar!
Restul?Oricare  om pe care il vei intalni te va rani.Chiar daca nu va dori asta! Intr-un mod sau altul, prin omisiune uneori, te va rani! Sau poate nu te va iubit cat tu sperai sa o faca, cat asteptai! Dar asta nu inseamna ca nu s-a straduit sau ca altcineva nu iti va da mai multa iubire!
Face cumva Hristos si ne aduce acea iubire care ne trebuie, care ni-se potriveste, care ne odihneste!
Cineva, astazi, dincolo de masca albastruie de pe chip, mi-a zambit!Aveam atat nevoie de un zambet! Am simtit zambetul ca fiind in ochii care nu ma priveau nepasatori...Si era un strain! Venise doar sa-mi aduca ceva...un mesager, dar un mesager care, fara sa stie,mi-L aducea pe Hristos! Prin el cineva implinea indemnul"purtati-va sarcinile unii altora"
Apoi cineva, poate din greseala, asa la gramada, mi-a trimis pe wathaap o inregistrare frumoasa, dar am gandit ca gestul a fost frumos, desi poate flutura doar un deget acuzator..."Pune gand bun!" m-a invatat candva cineva!
Apoi,fiul meu!Frumos baiat am! Inalt,svelt,dar puternic in tinuta, cu trasaturi dulci, frumoase...imbracat impecabil, mirosind a tinerete si dragoste...Nu a stat in holul casei noastre decat cateva minute, dar a plecat sarutandu-ma, desi suntem in plina pandemie...Il iubesc mult pe fiul meu! 
 In tot ce ne inconjoara Il putem vede pe Hristos.In lucrurile mari pe care le traim! Dar si in lucrurile micute! Principalul e sa-L cautam!Pentru ca, numai daca Il cautam, Il gasim! Altfel vom sta la poarta Raiului si nu vom intra, pentru ca nu vom sti ca acesta e Raiul...si acolo este Hristos! 
E vineri! Am inceput sa scriu acum cateva zile, abia intrasem in iulie si m-am lenevit in toropeala acestor zile de aproape boala! 
Da, vinerea nu ma simt tocmai bine! Era ziua in care ma strangeam acasa cu familia mea! Grig ramanea cu noi si mancam impreuna la pranz,apoi dormeam putin...copiii veneau si ei de la scoala si se relaxau un pic, leneveam in casa, povesteam toate cele ce ramasesera nespuse din saptamana care trecea duios, tare duios...Acum insa sunt singura intr-o casa pe care simt ca nu pot sa o duc cum ar merita...Doua ore imi ia stersul icoanelor si mult prea multe carti sunt ingramadite pe jumatatea de pat pe care dormeam candva...Atatea lucruri,care altora li se pot parea, inutile...Ce vor face cu ele cand eu voi muri?Pentru mine, unele dintre ele, inseamna atat de mult! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Ioan Maximovici! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Spiridon. In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Serafim de Sarov...Zeci de icoane ale Maicii Domnului!Si langa mine, acum cand scriu, sfantul Iona, Sfantul Antonie Cel mare,ingerul alb,sfantul Simeon,cuvioasele Melania si Pelaghia si sfantul Oleg pe care mi l-a daruit Liubov ...dar pe sfantul Oleg, copiii, nici macar Ruxandra, nu-l vor cunoaste!
Drumul meu, ca drumul fiecarui om, este un drum unic!

Chiar daca pe parcurs m-au insotit cativa oameni, fiecare a vazut altceva decat am vazut eu...Parintele L a postat  astazi, pe pagina sa, niste fotografii din Solovat.Am fost acolo de trei ori, cu cativa oameni...Nu stiu ce isi amintesc ei, poate unele lucruri sunt comune tuturor, dar cred ca primele amintiri ale fiecaruia, sunt tocmai amintirea  celor care  au bucurat sau ale celor care au durut cel mai mult!Asta ne amintim: cum ne-au simtit in anume momente.Si eu,totdeauna,la Solovat, m-a simtit singura,nefacand parte din niciun grup, nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca lumea nu ma voia in mod tainic, mai presus de intelegerea omeneasca, si  fiind in mare durere.

Nu,timpul nu vindeca mare lucru!Sunt rani cu care vom pleca de pe pamant! Sfantul Savatie...sfantul Gherman, sfantul Zosima, Sfantul Filip, cel la inima caruia eu il pun pe micutul Filip...atata durere... Dar si atata speranta ca Solovatul nu se termina acolo unde eu din neghiobie nu am ramas cand parintele G. a vrut sa ma opreasca, ci, poate tocmai pentru potrivirea durerii mele cu durerea Solovatului, se continua in Cerul Cel Inalt spre care, cu ochi tot mai orbi, privesc...