Ragaz

Ma simt ca intr-o pauza! Pauza de viata! Nu se mai intampla nimic bun...suntem prinsi intre boala si negarea ei. In jurul meu oamenii se imbolnavesc,simt ca si cand un cerc se strange in jurul meu...aproape in fiecare zi aud de cate cineva aflat pozitiv la testul covid si pana la confirmare, oamenii cred ca nu au nimic, doar o" viroza banala, ca tot e timpul virozelor"si se plimba prin lume imbolnavind, facand rau si  altora.

Sunt de cativa ani inscrisa pe niste grupuri de rugaciune...Cluj...Iasi... sute de oameni care pomenesc necazurile altora si uneori, desi ei pot parea doar nume,uneori simt ca nu mai pot duce atata suferinta, atata moarte ...

Mereu caut telefonul care anunta mesaje noi...

De cateva saptamani petrec noaptea cu mortii mei! Grig a devenit o prezenta constanta a noptilor si mama si George... Acum cateva nopti alergam sa obtin viza sa plec in Tara Sfanta si am obtinut-o! Urma sa plec!

Dar nu plec nicaieri!Nici nu pot, dar nici nu mai doresc ca odinioara!

Vreau sa traiesc acest moment prezent! Aici! Acum!

Pot alege sa fiu un om multumit cu ceea ce am, sau permanet in cautarea a altceva si vesnic nemultumit!

Sincer, nu mai caut chilipiruri!Si nici drumuri care sa ma duca undeva. Parca Dumnezeu a inchis usile ca sa ma odihnesc scapand de ispita de a merge peste tot si a nu gasi nici locul, nici calea...

Simt ca am terminat cu jocul! De acum totul se strange in jurul meu si zilele se numara!

Caut,fara a reusi, sa ma bucur de sfarsitul de toamna si dau slava lui Dumnezeu pentru darul de oameni proniatori din viata mea...

Nu vreau sa ma mai ascund sub farduri! De ani de zile nu o mai fac...intai pentru ca asa mi s-a spus ca ar trebui, apoi pentru ca nu mi-a mai pasat de cum ma vad altii, am vrut sa fiu doar cum sunt eu...un  om purtand nenumarate cicatrice!Si de aici, de la rani, sa incep vindecarea sau acceptarea a ceea ce sunt!

 Candva,am invatat de la mama, ca perfectiune inseamna sa nu fii ciobit! Sa fii curat! Sa fii spalat si lustruit,asezat pe un "mileu" apretat impecabil! Asa a fost lumea mamei mele si lumea in care am crescut!Orice alunita,dinte stramb sau julitura, insemna un minus la frumusete si chiar anula frumusetea, adica erai urat! Si am crescut asa, stiind din pricina multelor mele imperfectiuni, ca nu sunt frumoasa...si nici nu  am confirmat ca sunt  suficient de desteapta... Abia dupa ce m-am maritat,  in ochii lui Grig am vazut frumusetea mea!Pentru ca ea, chiar daca nu exista pe mine sau in mine, era in ochii lui! 

Asa si sufletul...

Dupa moartea lui Grig, tocmai pentru mantuirea sufletului lui, am inceput sa-mi vad si eu sufletul...tot intunecat ...cautand, nu pentru aplauzele lumii, ci pentru Dumnezeu, sa spal chiobul prin care ma priveam... 

Incerc acum prin  kintsugi sa-mi repar sufletul, sa-mi repar viata! Tin in maini un filon de aur...  propria mea respiratie, bucuria clipei acestea,noapte de sfarsit de noiembrie,in cateva clipe deja incepe decembrie,amintirea acestui ceas in care ma simt ceva mai bine ca sanatate si pun pe inima si aplic!Si,cand reusesc,in inima mea, ca intr-un cuib, se asaza o pasare maiastra!Dar nu reusesc totdeauna! Si bate uneori un vant urat, un crivat al esecurilor mele care ma scutura si ma lasa fara vlaga.

Pe hol, in fata icoanei Maicii Domnului Ierusalimita si fotografia Sfantului Mormant, de luni de zile stau doua masinute lasate special pentru mine de Filip cand a venit intr-o scurta vizita...spunand ca mi le lasa ca eu,vazandu-le, sa nu-l uit!Fricile lui Filip cel mult sensibil! Inca nu stie ca dragostea adevarata nu are nevoie de prezenta alaturi, nu are nevoie sa te vezi, sa te auzi, este suficient sa te fi cunoscut candva, sa fi strabatut impreuna o clipa egala cu eternitatea... Dar Filip e mic si sufera de teama ca eu il voi uita, sau ca el ma va uita, si uitandu-ne, vom pierde dragostea care ne leaga...Si daca nu as fi bunica lui, daca el nu ar fi sange din sangele meu si inima din inima mea, chiar ar fi posibil sa ne uitam unul pe altul...

Dar Filip e altceva in viata mea,el e  prelungirea mea in eternitate...

Si in acest moment al vietii mele, dragostea lui Filip si dragostea altor cativa oameni, reprezinta  filonul de aur care repara sufletul meu  ciobit...dragostea care toate le poate, toate le intelege, toate le crede...Si desi ii am pe ei, simt ca lipseste ceva vietii mele...

Cred  ca toate cele lumesti sunt pasagere...Am pierdut pe drum multi din oamenii pe care i-am cunoscut si care mi-au fost aproape...Despre foarte multi nici macar nu-mi mai amintesc mare lucru...si nici ei, sigur nu-s amintesc despre mine mare lucru...Trecem prin viata grabiti...din mii de oameni pe care ii cunoastem intr-o viata, abia raman langa noi cativa ...iubim usor si uitam repede...Si facem atat de putin  bine ! Si pierdem timpul cu atatea nimicuri, desi acest timp e irepetabil...

Traiesc un ragaz in care simt ca pierd mult! Simt ca eu insami nu sunt cum ar trebui ... si sunt foarte trista! 

Am adormit cu o cantare si m-am trezit cu ea...am mari neputinte! Pe unele le stiu, pe altele le banuiesc, pe altele nici nu le visez...dar dincolo de toate cioburile inimii mele, filonul acesta al indurarii singuratatii mele,al neuitarii celor care intr-un mod sau altul, ma inlatura din calea lor, transforma cioburile inimii mele intr-un caleidoscop. Si ma gandesc ca Dumnezeu privind prin caleidoscopul meu  stie fiecare julitura, fiecare ciob, fiecare rana...fiecare semn al trecerii mele prin viata!Si cantarea din vis curge mai departe vestind  pentru altii,nu pentru mine,nasterea unui Prunc ... 

Da, peste 25 de zile fi-va Nasterea Domnului!

Nu vreau decat ca aceasta cale pe care sunt sa ma duca la iesle...si aplecandu-ma acolo, peste patutul mic, inima mea sa se transforme in iesle...Si Maica Domnului sa ma izbaveasca de durerea de a trai ca acum, cu sufletul pustiit in viscolul cainesc al vietii mele...Incepe decembrie si pentru mine nu-i usor sa traiesc in decembrie ...