Schitul Closca- Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul

A fost Canonul Cel Mare! Canonul Sfantului Andrei Criteanul!Canonul pe care eu il ascult de multe ori in timpul anului, dar pe care il astept sa-l aud cantat in biserica in Postul Mare.

 Dumnezeu mi-a  mai daruit un an  in care uite, traiesc deja Postul Mare si inca multe prilejuri de pocainta.Sper insa sa nu le fi ratat pe toate!

Si tot Dumnezeu mi-a daruit sa pot ajunge in acesta saptamana la Schitul Closca pentru Liturghia darurilor inainte sfintite si pentru Canonul cel Mare.Desigur drumul nu a fost lipsit de ispite, dar acum inteleg ca aceste lucruri fac parte din normalitatea Postului Mare si le primesc ceva mai bine decat acum , sa zicem, un an!

Am trait o dupa- amiaza linistita, calma, un timp de rugaciune si de privire adanca spre sufletul meu.

Schitul e asezat la marginea satului si desi destul de aproape sunt case, niciodata nu vad nimic dincolo de zidurile schitului.Batea vantul cand s-a terminat Sfanta Liturghie si drumul spre chilii si spre trapeza chiar mi-s-a parut lung, poate si pentru ca drumul e marcat acum de crucile la care poposesc...Am mancat, am spalat vase, am strans  masa... am facut pavecernita si miezonoptica...Si m-am intors in biserica pentru Canonul cel Mare. 

Nu cred ca este cantare a Bisericii, exceptand Psaltirea lui David, in care mai mult ca in acesta, pacatele mele sa fie stiute, dezvaluite si planse...

O emotie adanca m-a cuprins cand maicile i-au asezat analogul Parintelui,si acesta a iesit din sfantul altar tinand in maini cartea si  lumanarea aprinsa...Avea sa inceapa Canonul  Cel Mare!

"Ajutor si acoperitor S-a facut mie spre mantuire. Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul parintelui meu si-L voi inalta pe El, caci cu slava S-a preaslavit 

 Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma! 

De unde voi incepe a plange faptele vietii mele celei ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, acestei tanguiri de acum? Ci ca un milostiv, da-mi iertare gresealelor.

Vino, ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, de te marturiseste la Ziditorul tuturor. Si indeparteaza-te de acum de nebunia cea mai dinainte si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta.

Ravnind neascultarii lui Adam celui intai-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu, si de imparatia cea pururea fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele.

Vai, ticaloase suflete! Pentru ce te-ai asemanat Evei celei dintai? Ca ai cazut rau si te-ai ranit amar; ca te-ai atins de pom si ai gustat cu indrazneala mancarea cea nechibzuita."

“Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule.

''Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.

Pr. Alexander Schmemann,in cartea “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998) spune ca "atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formal incalcari formale ale unor reguli formale, ori impartaseste “problemele” sale cu duhovnicul – asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si “in randuiala”.

In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu:

“Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“

Si ma gandesc, de cate ori spovedindu-mi pacatele nu am fost omul "modern"care isi insiruieste pacatele si astepta ca formula de iertare a preotului sa-l scape de ele? Si lipsa pocaintei mele, faptul ca ma indreptatesc pentru caderile mele, acesta face ca eu sa repet pacatul, sa revin la el precum cainele la varsatura lui...

"Gresit-am, Doamne, gresit-am Tie! Milostiveste-Te spre mine. Ca nu este cineva intre oameni, din cei ce au gresit, pe care sa nu-l fi intrecut eu cu gresealele."

"Dis-de-dimineata, Iubitorule de oameni, ma rog lumineaza-ma si ma indrepteaza la poruncile Tale, si ma invata, Mantuitorule, sa fac voia Ta"
250 de tropare! Intreaga istorie a umanitatii, intrega istorie a pacatelor noastre...Si totul cantat de Parinte, la lumina lumanarilor...noi, stransi parca unii in altii, in picioare, zdrobiti de regrete spunand Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!Si devenind parca, poate, mai toleranti unii cu altii, mai ingaduitori...Dumnezeu sa lucreze in inimile noastre pocainta pentru pacatele noastre si iubirea pentru aproapele noastru!

PREDICA PARINTELUI  LA CANONUL MARE-2 APRILIE 2014 

Poemul Sfântului Andrei Criteanul

Ce este, iubiţii mei, Canonul Mare, pe care-l cântă astăzi Biserica noastră? Este un buchet din nemuritoarele flori ale Sfântului Duh, flori ale poeziei bisericeşti ale vremurilor noastre bizantine. Fiecare canon este o culegere de tropare. Dar canonul de astăzi se numeşte Canon Mare. De ce? Pentru că e diferit de celelalte canoane în ceea ce priveşte numărul troparelor. În timp ce celelalte canoane ajung la 30 de tropare, acesta are 250 de tropare! 

În ceea ce priveşte conţinutul, Canonul Mare este o tânguire. A cui tânguire? A unui păcătos. Cine a scris această tânguire? Un sfânt. Cum aşa? Sfânt şi păcătos? – veţi zice. Cu cât înaintează cineva în sfinţenie cu atât mai mult îşi simte păcătoşenia sa. Şi cu cât înaintează cineva în răutate cu atât capătă o inconştienţă, o indiferenţă, o nesimţire. Poet al Canonului Mare este Sfântul Andrei, care a slujit la Ierusalim şi a ajuns diacon la Constantinopol. De acolo, Biserica - pentru virtutea şi erudiţia sa - l-a făcut episcop în Creta. De aceea, se numeşte Andrei Criteanul.

***

Aşadar, se tânguieşte. Şi începe şi zice: „De unde voi începe să plâng faptele vieţii mele ticăloase?”. De unde voi începe? – zice. Păcatele mele sunt nenumărate. Şi-aşa cum în casă avem oglindă şi ne privim chipul, aşa şi sfântul se privea pe sine într-o altă oglindă. Iar oglinda aceasta este Sfânta Scriptură.

În Sfânta Scriptură, Sfântul Andrei îşi privea sufletul zi de zi. Acolo vedea sfinţi, vedea exemplele lor. Sfânta Scriptură - Vechiul şi Noul Testament - are multe exemple. Exemple de păcătoşi şi exemple de sfinţi. Exemple pe care trebuie să le evităm şi exemple pe care trebuie să le imităm.

Dar cum îi priveşte pe păcătoşi? Îi priveşte diferit faţă de noi. Îi priveşte cu compătimire. Cum se face una ca asta? Pentru că era smerit. Cunoştea neputinţa firii omeneşti, decăderea morală a lui Adam. O istorie spune că odată, un împărat ieşise afară şi se plimba printr-o pădure. Acolo a auzit pe cineva spunând cu indignare:

- Anatema rău-făcătoarei!...

S-a dus aproape. Cine era? Era un bătrân. Se duse în pădure să taie lemne. S-a încărcat cu lemnele, ca să se ducă acasă şi a obosit. S-a oprit să se odihnească şi a început să spună „Anatema...”. 

Împăratul s-a apropiat şi l-a întrebat:

- Pe cine dai anatema? 

- Pe Eva!, răspunde bătrânul.

- Pe Eva?

- Da, ea e cauza. Dacă Eva nu făcea păcatul, eu n-aş fi ajuns un bătrân care acum suferă.

Împăratul îi zice: 

- Vino cu mine. Ai soţie?

- Am.

- Adu-o şi pe soţia ta. 

Când a adus-o şi pe bătrâna lui femeie, le zice regele:

- Vă voi da un palat, care va avea în el toate bunătăţile.

- Asemenea lucru nu l-am fi aşteptat niciodată. Îţi mulţumim mult. Slavă Ţie, Dumnezeule!

Aşadar, a fost instalat într-un palat. Nu le lipsea nimic. Dar împăratul le-a spus: 

- Vă voi cere doar un lucru. Îl veţi respecta?

- Cu siguranţă. Tu atâta bine ne-ai făcut.

Deasupra patului era atârnată o cutiuţă.

- Vedeţi, zice, acea cutiuţă? Să n-o deschideţi, pentru că va fi vai de voi.

- Bine, împărate. Lucrul acesta nu e greu.

A trecut o seară, două seri. Baba nu se liniştea. Curiozitatea îi zice femeii: 

- Ce să aibă asta înăuntru?

- Bre, femeie, stai cuminte!, zice bătrânul.

- În cealaltă seară, la fel. În cealaltă, la fel. În cealaltă, iarăşi la fel. La sfârşit, a biruit ispita şi au deschis cutia. Imediat, a zburat dinăuntru o pasăre. 

Împăratul aştepta şi i-a prins.

- Acum, zice, afară din palat! Du-te din nou să aduni lemne şi să te osteneşti. Şi-apoi învaţă-te să n-o mai blestemi pe Eva. Pentru că şi tu aceleaşi ai fi făcut. Aceleaşi ai făcut!

Aşa suntem. Şi aşa îi priveşte pe păcătoşi Sfântul Andrei. Are o profundă conştiinţă. Despre Eva ce zice? A cedat ispitei, l-a tras după ea şi pe Adam. Dar oare nu şi noi ascultăm de o altă Evă? Care este cealaltă Evă? Este „gândul cel pătimaş”, orice gând păcătos, care-ţi spune: să furi, să desfrânezi, să huleşti… Şi noi cedăm. Mai răi suntem noi. Adam a călcat o singură poruncă. Noi „încălcăm pururea” poruncile lui Dumnezeu. Iată filosofia Canonului Mare.

Mai departe se duce spre Cain. Cain l-a ucis pe fratele său Abel. Dar a făcut şi un alt păcat. În timp ce Abel a ales tot ce-avea mai bun şi i-a adus jertfă lui Dumnezeu, Cain s-a dus şi a adus ca jertfă cele de care el nu avea nevoie. Dumnezeu n-a primit jertfa lui. De aceea, în acest caz, o asemenea jertfă este neprimită, condamnabilă sau vrednică de osândă, este un păcat. Zice Sfântul Andrei: Îl osândim pe Cain, dar şi noi aducem lui Dumnezeu astfel de jertfe. Prescurile, de pildă, pe care le aducem la biserică, acum le frământă mâini păcătoase. Lumânarea? Altădată era curată, de la albine; acum o amestecă cu grăsime animală sau parafină. Întinată este şi tămâia. Miroase urât, pentru că este amestecată cu alte impurităţi. E deja comerţ…

Condamnabilă este jertfa lui Cain, dar condamnabile sunt şi darurile noastre. Nu se fac aşa cum vrea Dumnezeu. Vedeţi? Şi un singur cuvânt din Canonul Mare ce învăţături ascunde?

Iată deci ce zice: Sunt mai rău decât Eva, mai rău şi decât Cain. Cain a ucis o singură dată, dar eu ucid în fiecare zi. Când în interiorul tău urăşti pe cineva… „Cine urăşte pe fratele său ucigaş de oameni este” (I Ioan 3,15). Eu - mai zice - am făcut o crimă şi mai rea: „M-am făcut ucigaş al sufletului cu bună ştiinţă”. Sunt un criminal, căci mi-am ucis conştiinţa şi s-a făcut conştiinţă învârtoşată.

Vedeţi cum priveşte lucrurile? Astfel înaintează cu exemple din Vechiul Testament şi din Noul Testament. Acestea le zice pentru sine însuşi: că este mai păcătos „decât tot omul”, mai mult decât orice om care a trăit pe planetă.

Auziţi? Unde mai există acum această conştiinţă? În public îşi spune păcatele! Iată spovedanie publică! Care dintre noi face spovedanie publică? Acum îl prinzi pe unul asupra faptului, în flagrant delict, şi-ţi zice: N-am făcut nimic. Suflete nesimţite, indiferente, învârtoşate. 

Însă nu numai să evităm cele rele, ci şi să imităm cele bune. Canonul Mare are şi exemple bune. Nu sunt doar Eve şi Cain. Sunt şi David şi alţii, foarte mari, care s-au pocăit. Răul să-l evităm, iar binele să-l imităm. Voi aduce încă un exemplu şi voi încheia. Este exemplul lui Iacov. Zice Canonul: „Urmează lui Iacov, o, suflete”. Ce a făcut Iacov? A avut o vedenie. A văzut acolo unde dormea o scară, începând de la pământ şi ajungând până la cer, iar pe ea, urcând şi coborând, îngeri. Şi s-a minunat şi a spus Iacov: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Acesta nu este altceva decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului” (Facere 28, 17). Urmează-l, zice. Construieşte şi tu o altă scară mai înaltă. Care este această scară? Este pocăinţa şi nevoinţa noastră. Trepte sunt virtuţile. Înainte! Curaj! Urcaţi! Nu rămâne pe primele trepte. Să nu fii nedesăvârşit, cu defecte, ci să înaintezi continuu, să creşti în credinţă, în nădejde, în dragoste, să tinzi către desăvârşire. 

* * *

Aceste 250 de tropare sunt 250 de exemple. Unele sunt bune, iar altele sunt rele. Să evităm răul şi să facem binele. „Fereşte-te de rău şi fă binele” (Psalmul 33, 13).

Toate picură miere, dulceaţă, înţelesuri mari. Încheiem cu cel mai frumos din toate. Şi acesta este troparul care zice: 
"Suflete al meu,
Suflete al meu,
Scoala-te, pentru ce dormi?
Sfarsitul se apropie
Si te vei tulbura.
Ci te desteapta
Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,
Care pretutindenea este
Si toate le plineste...”

Era deja ziua de 3 aprilie cand am plecat spre casa!La noi canonul atat a durat. De la ora 19 la ...aproape 24!Dar noi am fost bucurosi ca am avut parte de o astfel de traire a canonului.
Desi  Parintele a facut totul iar "slujirea" noastra  a fost doar  litania "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!, nadajduiesc ca pentru trairea si truda Parintelui, Dumnezeul nostru Cel Milostiv a mai sters ceva din multimea pacatelor mele!

De aici:
https://www.wetransfer.com/downloads/0b17b0825a607e1f4d401bebf7a9070820140403055021/1715c7d49604fa198cf68c94819e0a8e20140403055021/373f8d

 puteti descarca Denia Canonului celui Mare si predica de la Schitul Sfantul Gheorghe, Closca (2 aprilie 2014)
 Linkul este activ doar 10 zile