Fericirea a patra

Fericirea a patra

“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura”

Dreptatea sociala este o virtute morala prin care se da fiecarui om ceea ce i se cuvine, cum arata Fericitul Augustin. Traind in societate, oamenii sunt datori sa respecte cele ce apartin semenilor lor: numele lor bun, demnitatea lor personala, averea si viata lor. De asemenea, oamenii sunt datori sa respecte legile si bunurile statelor, sa se supuna autoritatilor, sa plateasca impozitul datorat, sa cinsteasca pe dregatori. O astfel de dreptate este temelia ordinii intr-o societate. Proorocul Isaia spunea: “Roada dreptatii va fi linistea si nadejdea” (Is. 32, 17). Dreptatea este placuta lui Dumnezeu, “ca drept este Domnul si dreptatea a iubit si fata Lui spre cel drept priveste” (Ps. 10, 7). Cuvantul “dreptate” poate fi interpretat, deci, ca o virtute sociala pentru care crestinul trebuie sa ravneasca si sa lupte. Cand este implinitorul dreptatii in lume, el poate fi fericit.

Totusi, in Fericirea a patra Mantuitorul nu se refera la dreptatea sociala, ci la sfintenie, sau la desavarsirea sufleteasca, care se dobandeste prin implinirea datoriilor fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Aici Domnul ii declara binecuvantati pe acei credinciosi care au atata ravna de a implini voia lui Dumnezeu, incat dorinta desavarsirii ii chinuieste ca o foame si sete arzatoare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt tosi aceia care doresc cu multa ardoare si staruinta sa realizeze si sa se realizeze binele in toate formele lui. Caci cuvantul “dreptate” are sensul din Vechiul Testament, insemnand cucernicia, virtutea in general, pe scurt, desavarsirea morala crestina. Dorinta dupa realizarea binelui trebuie sa fie fireasca si continua, ca o nevoie vitala, cum sunt foamea si setea de hrana trupeasca.

Modelul sublim si vesnic al desavarsirii noastre este Hristos in Care ne-am imbracat prin Botez si al Carui nume il purtam. El ne-a aratat ca omul nu poate fi pe deplin multumit atunci cand i se implinesc numai dorintele trupesti. Cand a fost ispitit de diavol in pustiul Carantaniei si i-a cerut sa prefaca pietrele in paini, Iisus i-a raspuns acestuia: “Nu numai cu paine va trai omul” (Mt. 4, 4). In alta imprejurare, Mantuitorul a spus: “Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe mine si sa savarsesc lucrul Lui” (In. 4, 34). Daca mancarea Domnului este implinirea voii Tatalui, iar voia Tatalui este mantuirea noastra, mancarea Domnului este mantuirea noastra. Aceasta mantuire se realizeaza vietuind in Hristos, prin Care viata noastra se sustine si sporeste.

Niciodata nu trebuie sa fim multumiti de noi insine, ci sa tindem a face mai mult, caci starea pe loc in viata crestina inseamna regres. Cine se socoteste drept si bun, acela intepeneste pe drum, se pietrifica precum s-a facut stalp de sare femeia lui Lot care a privit inapoi (Fac. 19, 26). Sfantul Apostol Pavel zicea: “Nu socotesc ca am si dobandit indreptarea, ori ca sunt desavarsit, ci o urmaresc ca doar o voi cuceri” (Filip. 3, 12). Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma: “Noi trebuie sa flamanzim de mantuirea noastra, sa insetam de voia dumnezeiasca. Iar a inseta de mantuirea noastra inseamna a cauta unirea lui Hristos, prin predarea noastra lui, din iubire”. Numai in Hristos Care s-a intrupat pentru noi avem hrana nesfarsita care ne ridica din toate neputintele si ne umple de viata fara de sfarsit. Sufletul nostru, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nazuieste dupa Izvorul si Ziditorul Sau: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Ps. 41, 1-2). Un astfel de dor irezistibil dupa cer l-a avut Sfantul roman Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul). Dornic de o viata mai desavarsita, a plecat in anul 1936 de la Manastirea Neamtu in Tara Sfanta. Stabilindu-se la Manastirea “Sfantul Sava”, a trait ca un inger in trup de muritor, biruind ispitele care veneau de la oameni si de la diavoli. Ajuns egumen la schitul romanesc de la Iordan, virtutile lui au inflorit in intreaga lor stralucire. Nemultumit de sine si dornic de a stabili o intimitate vitala cu Hristos, se retrage la pestera “Sfanta Ana” din pustia Hozeva unde, prin osteneli aspre, post indelungat, rugaciune neincetata si priveghere atinge nepatimirea si culmea desavarsirii. Stiind dinainte data mortii, moare la 5 august 1960, in varsta de 47 de ani, iar moastele sale izvorasc mireasma, daruri si binecuvantari. El, care a facut din dorul de pustie dor de patria cereasca, ne indeamna: “Precum alearga caprioara/ Grabindu-se catre izvor/ Asa sa alergam spre Domnul/ Inaripati cu sfantul dor”.

Rasplata fagaduita de Mantuitorul celor ce-L cauta cu iubire mistuitoare, adica celor ce cauta “Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui” (Mt. 6, 33) este saturarea. Aceasta saturare promisa trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor dupa desavarsire si sfintenie, in viata aceasta numai partial, iar in viata viitoare in mod deplin (cf. Mt. 19, 29). Daca placerile legate de bunurile materiale nu satisfac desavarsit, implinirea voii lui Dumnezeu da o satisfactie neincetata, cum spunea Iisus, la fantana lui Iacob, catre femeia samarineanca: “Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac” (In. 4, 14). Aceasta inseamna ca cel ce se infrupta din darurile Duhului Sfant, “Vistierul bunatatilor”, are multumire multa aici pe pamant, iar in vesnicie se vor bucura deplin. Acolo, vazandu-L pe Domnul fata catre fata, “nu vor mai flamanzi, nici nu vor mai inseta, caci Mielul, Cel ce sta la mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii” (Apoc. 7, 16-17).