Fericirea a treia

Fericirea a treia

“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”

Traind in societate, semenii nostrii se pot opune uneori vointei noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate si de multe ori putem fi pagubiti si jigniti. In astfel de situatii, firea noastra pacatoasa ne indeamna sa ne maniem, sa ne infuriem, sa ne razbunam cu cruzime impotriva dusmanilor si chiar sa lovim. Hristos Domnul, Care a rabdat lipsa de credinta a celor din neamul sau, Care a fost indulgent cu slabiciunile si frica Apostolilor Sai si a primit moartea ca un Miel nevinovat, ne invata blandetea si ne spune: “Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mt. 11, 28). Blandetea a caracterizat pe Sfintii Apostoli, pe care Mantuitorul i-a trimis in lume ca pe niste oi in mijlocul lupilor (Mt. 10, 16). Ea trebuie sa fie principala virtute a oricarui crestin, caci Domnul numeste adesea pe credinciosi “oi” (In. 10, 1) si “miei” (In. 21, 15), animale recunoscute ca cele mai blande.

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si al iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara si a nu se supara de nimic. Ea este o putere a sufletului desavarsit prin care omul isi pastreaza calmul si seninatatea in mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii sai. Sfantul Marcu Ascetul arata ca “blandetea este temelia rabdarii, ajutatoarea fratietatii, frana impotriva enervarii, imitarea lui Hristos si pricina de bucurie”. Prin blandete se izoleaza raul, se curma galceava si scanteia razboiului nu ia foc. Cel bland nu carteste impotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-si bate joc, nu graieste de rau, nici nu osandeste pe semenii sai. El nu se manie si nu se razbuna cand este infruntat si jignit. De aceea, inteleptul Solomon graieste: “Cel incet la manie e mai de pret decat un viteaz, iar cel ce-si stapaneste duhul e mai de pret decat cuceritorul unei cetati” (Pilde 16, 32).

De blandete da dovada acel credincios care priveste ocara sau nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu in vederea unui bine ce-l va primi mai tarziu (cf. II Regi 16, 12). Culmea blandetii sta in iubirea fata de cei ce ne pricinuiesc necazuri si suparari, poruncita de Mantuitorul prin cuvintele: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt. 5, 44). Sfantul Ioan Scararul defineste blandetea “pastrarea seninatatii interioare si a iubirii fata de cel ce ne supara cand este de fata”. Blandetea ne invata sa nu raspundem cu rau celor ce ne batjocoresc, sa ocolim orice prilej de vrajba. Cu asprime si cel bun se inaspreste, pe cand cu blandetea se face bun si cel rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Cand un om manios intalneste pe un om bland, este ca si cum s-ar scufunda in apa un fier care arde”. O minunata lectie de blandete ne da Sfantul Macarie cel Mare. Odata mergea cu un ucenic prin pustie. Inaintand mai repede, ucenicul a intalnit o raspantie de drum pe un preot pagan caruia s-a adresat cu manie: “Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului”. Preotul pagan, maniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tanar, care a cazut la pamant ametit. Plecand mai departe, preotul pagan il intalneste pe Macarie si ii zice: “Dumnezeu sa-ti ajute, iubite frate, si sa-ti lumineze calatoria”. Miscat de acest salut, popa idolesc ii zise: “Cum de ma numesti frate, ca doar sunt pagan si tocmai mai inainte ti-am trantit la pamant ucenicul”. Macarie ii raspunse: “Acum, cu atat mai mult, iti doresc drum bun, dupa ce ai apucat pe un drum rau, al razbunarii. Iar frate te numesc pentru ca toti avem un Tata, pe Dumnezeu”. Vorbirea binevoitoare a Sfantului Macarie l-a emotionat profund pe preotul pagan si, dupa o lunga convorbire, a cerut sa fie botezat si s-a increstinat. Iata cum blandetea cucereste inima si face bun pe cel rau.

Blandetea este echilibrul spiritual fata de sine si fata de semeni. Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poarta un titlu de mare noblete: “om bland”. Cei blanzi sunt scutiti de multe suparari si tulburari, capata o buna inraurire asupra celor din jur si pot sa stinga ura si mania indreptate impotriva lor. Fiind impacati cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, cei blanzi se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Innobilandu-se necontenit pe sine, omul bland emana din fiinta sa o mare putere de transformare a societatii. Pe calea blandetii, el patrunde in sufletele oamenilor si, prin puterea blandetii, el castiga simpatia si bunavointa oamenilor. Numai aceia care au inima blanda, plina de sentimente de ingaduinta si rabdare, pot afla cu adevarat “odihna sufletelor” (Mt. 11, 29).

Rasplata promisa celor blanzi este mostenirea pamantului. Aceasta fagaduinta poate fi interpretata si ca o proorocie pentru urmasii lui Hristos care, prin blandete, aveau sa stapaneasca sufleteste lumea, cucerind-o pentru viata crestina. Viata si atitudinea celui bland este tonica in domeniul aplanarii conflictelor dintre oameni. Prin forta spirituala a celui bland participam si noi la mostenirea scumpa crescuta din legea fratiei, a respectului si iubirii fata de om ca chip al lui Dumnezeu. Pamantul fagaduit celor blanzi este “pamantul celor vii” (Ps. 114, 9), unde moartea n-are loc de salasluire, iar viata este fara de sfarsit. Cei ce intrupeaza blandetea Mantuitorului traiesc cu nadejdea ca, pentru blandetea, rabdarea si smerenia lor, vor primi dincolo de taramul acestei vieti, ca mostenire vesnica, “pamantul cel nou” (II Pt. 3, 13; Apoc. 21, 1).