Fericirea a sasea

Fericirea a sasea

“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Inima omului este forul intern sau centrul vital al gandurilor, sentimentelor si dorintelor care stau la baza cuvintelor si faptelor noastre. O inima curata este podoaba vietii noastre duhovnicesti, palat pretios in care domneste Hristos (cf. In. 14, 23). De aceea, in aprecierea morala a activitatii crestinului, Mantuitorul a subliniat insemnatatea celor dinlauntrul inimii. El a oprit nu numai omorul, interzis in Legea Veche, ci si mania pentru ca “din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19). De asemenea, a mai spus: “Omul bun, din visteria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din visteria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Caci din prinosul inimii graieste gura lui” (Lc. 6, 45). Intr-adevar, poftele si gandurile rele sunt semintele din care rasar pacatele, dar, in acelasi timp, ele insele constituie pacate grele, atunci cand le-am dat consimtamantul.

Mantuitorul nostru, Care a cunoscut adancul tainic al fiintei umane, pretuieste foarte mult curatia inimii si fericeste pe cei neprihaniti. Cei curati cu inima sunt in primul rand cei nevinovati, lipsiti de viclesug, ca Natanael (In. 1, 47) si ca pruncii (Mt. 18, 3-4). Apoi poseda curatia inimii aceia care, prin eforturi staruitoare, au smuls radacinile pacatului din fiinta lor cultivand, in locul acestora, ganduri si sentimente frumoase. Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in general si cu deosebire a pacatului desfranarii. De multe ori gandurile lumesti si ingrijorarile excesive, necazurile si preocuparile impiedica inima noastra sa vada lumina poruncilor dumnezeiesti. Fara aceasta lumina viata noastra devine tot mai nefericita incat simtim nevoia sa ne rugam cu psalmistul David: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele” (Ps. 50, 11).

Asemanand inima cu ochiul, Iisus spune: “Luminatorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat” (Mt. 6, 22-23). Ochiul este organul vederii pamantesti, iar inima este organul contemplarii lui Dumnezeu. Dupa cum numai ochiul sanatos si curat poete vedea limpede, tot asa numai cel cu o inima curata, neacoperita de ceata gandurilor si a poftelor rele, poate oglindi stralucirea chipului lui Dumnezeu. Cand ochiul sufletului e intunecat de pacat, lumina lui nu mai poate fi o calauza buna vietii pe calea mantuirii. Curatind ochiul launtric al inimii de bezna patimilor, vom putea creste de la chip spre asemanarea cu Dumnezeu, cel mai inalt ideal imbiat vreodata omului.

Spre acest tel al sfinteniei au tins adevaratii credinciosi, facand inima lor locasul lui Hristos, asemenea Sfantului Ignatie Teoforul (m. 107). Acesta a trait pe vremea imparatului Traian si a fost episcop in Antiohia Siriei. Se spune ca el este acel copil pe care Iisus, luandu-l in brate, a spus: “De nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor” (Mt. 18, 3). Pentru credinta sa in Hristos a fost dus la Roma spre a fi aruncat la fiarele din circ. In drumul sau spre moarte, el avea mereu numele lui Iisus pe buzele sale. Intrebandu-l paganii de ce isi aminteste de acest nume, el le-a raspuns ca-L marturisea cu gura pe Acela pe Care totdeauna L-a purtat in inima sa. De aceea Ignatie dorea moartea cu caldura, o astepta ca pe un moment de culminanta fericire in care sa se uneasca deplin cu Domnul. “Lasati-ma sa fiu mancat de dintii fiarelor – zicea el – ca sa ma fac paine neprihanita lui Hristos”. Sosind in amfiteatrul de la Roma, a fost sfasiat de leii din arena, ramanand din trupul sau doar cateva oase mari si inima pe care scria numele lui Hristos. Pentru marea lui dragoste din inima fata de Domnul i se spune Teoforul, adica “purtatorul de Dumnezeu”. De aici se vede maretia omului neprihanit. Bine spunea Sfantul Efrem Sirul: “Pamantul nu poate purta pasii lui Dumnezeu, dar o inima curata Il poarta in ea”.

Unde lipseste curatia inimii apare razboiul launtric, coruptia, domina pornirilor dobitocesti asupra duhului, destrabalarea, divorturile, criminalitatea, violenta si razboiul. De aceea, inteleptul biblic indeamna: “Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Proverbe 4, 23). Curatia inimii este conditia principala a unei fapte cu adevarat crestine, caci din sufletul omenesc imbunatatit odraslesc atatea lucruri bune: castitatea trupeasca, evlavia roditoare, eficienta in munca si generozitatea iubitoare. Inima curata e impodobita prin excelenta cu dragostea de Dumnezeu si de aproapele, care constituie izvorul bogat si curat al tuturor faptelor bune. Puritatea este, totodata, o sursa binecuvantata de sanatate si intelepciune, de integritate spirituala si morala. Oamenii frumosi, cu privirile senine, cu fetele frumoase si sangele curat sunt cei care traiesc potrivit Legii dumnezeiesti, mentinandu-si mintea libera de orice patima rea si inima straina de orice pofta dezordonata si pacatoasa.

Rasplata celor neprihaniti este vederea lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate sa-L vada cu ochii sa-i pe Dumnezeu in fiinta sau esenta Sa, pentru ca “pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (In. 1, 18). Dar Cel nevazut prin fire se face vazut in fapturile Sale (cf. Rom. 1, 20), intocmai ca mesterul care isi intipareste in constiinta, in inima, dupa cuvantul lui Iisus Care zice: “Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (In. 14, 23). Dupa cum metalul curatit de rugina straluceste la soare si trimite raze si scanteieri, tot asa se intampla si cu omul dinauntru. In inima curata se oglindeste lumina cereasca a dumnezeirii (cf. Lc. 17, 21). Insa vederea lui Dumnezeu in viata prezenta nu este deplina fiindca “acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13,12). Proorocia Mantuitorului cu privire la plata celor curati cu inima se va realiza deplin in imparatia lumii de dincolo. In cartea Apocalipsei citim ca dreptii, invrednicindu-se a petrece cu Cel Preainalt, “Ii vor sluji Lui si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi pe fruntile lor” (Apoc. 22, 3-4).