Am plecat ca si ziua din urma, dimineata, foarte de dimineata, la cimitir.Tamaie, carbune, candela si o sacose cu ceva pentru impartit...
Mi-e greu sa fac lucrul acesta. Prezenta mea ieri , acolo, la mormantul lui si la cei dragi a umplut ziua de multa amaraciune. Orice am facut, orice lucru placut intamplat, a avut gustul amar al mortii.
Mi-e greu fara Grig, iar faptul ca in ultimul an, eu chiar am fost mai rar la cimitir, a facut ca statul meu ieri, cateva ore acolo, langa capul lui, sa fie extrem de dureros.
Nu pot trai fara el .Nu pot, chiar nu pot! Si nu pot nu pentru ca e greu sa te descurci singur, ci pentru ca e greu sa nu impart cu el totul, sa nu-l privesc, sa nu-l aud, sa nu-l imbratisez odihnindu-ma pe umarul lui.
Faptul ca am ales in anul din urma ca imtalnirea mea cu el sa fie o intalnire in biserica , a facut sa-mi fie mai usor.Mai greu e sa stau asezata in genunchi langa crucea lui, stiind ca trupul lui e desfacut in cenusa sub mine.Mai greu, cumplit de greu...Si nu pot sa nu ma gandesc, iar ca in moartea lui e si vina mea.
Nu pot sa nu ma gandesc la copiii nostrii si la cat s-a schimbat viata noastra, cum nu a mai ramas nimic din acele lucruri bune pe care noi le construisem in 23 de ani de viata impreuna.
Toti prietenii nostrii, exceptand-o pe Lacramioara, traiesc, inca muncesc la inaltimea experientei profesionale, toti, si-au crescut impreuna copii, i-au vazut terminand scoli, insurandu-se, se pregatesc sa fie bunici, au strabatut pamantul impreuna...numai noi ne-am mutat in cimitir, locul in care spre deosebire de ei, aici, da, i-am depasit, am construit un monument funerar.
Si ma gandesc ca poate Dumnezeu asta a vrut "inchizand "bisericile pentru mine, ca eu sa revin in cimitir, locul din care Parintele m-a scos acum patru ani aducandu-ma la biserica.
Traversez orasul...trec varianta, urc podul despre Ialomita si la prima intersectie, ma intorc din drum si o iau pe prima straduta laterala. Am vazut acolo o biserica. E cartierul cel mai sarac, cartier de rromi.Intru in biserica. Este aproape ora 8, biserica e plina de femei cu cosuri cu coliva si"imparteala"(groaznic cuvant!). Le vad acolo pe trei doamne care veneau ca si mine la catedrala, il vad pe preot care atunci ajungea, dar nu vad nimic, aud in schimb muzica tare la casa de peste drum.
Nu, nu pot sta. Imi continui drumul spre cimitir, de departe se aude clopotul batand la catedrala si peste oras, sus spre cer vad turlele . Inima mi-se strange, dar acolo nu mai e locul meu. Nu stiu, dar , acolo chiar nu mai pot intra...
Ma asez ca si ieri langa Grig, tamaia miroase frumos, si candela arde vesel...Il plang putin, asa cum fac toate femeile din neamul meu la mormintele barbatilor lor. Deschid cartile si ma rog...Cu sfintii odihneaste Hristoase sufletele robilor Tai... si ii insir privind crucile din jur...of ce tanar e Radu, vecinul de mormant al lui Grig...il tamai si-i sarut crucea, ca si cand il invelesc ca o mama... gesturi..ganduri...iubire dureroasa...Citesc rugaciunile de dimineata, apoi utrenia...Gandul se intoarce la biserica in care am intrat. Ce-mi pasa mie de muzica vecinilor? Ce-mi pasa mie de cartierul lor sarac?Ce-mi pasa mie ca preot acolo este un rrom?Mi-l amintesc pe parintele Porfirie care a slujit intr-un cartier sarac si depravat, inconjurat de case de toleranta si mergea si sfintea locurile... Am citit chiar cum a invins problema zgomotului mare facut de un vanzator de placi de gramofon, care punea muzica tare in timpul slujbei. Si Parintele a postit 3 zile ca Dumnezeu sa-i trimita semn cum sa faca. Si Dumnezeu i-a trimis...In altar, unde Parintele Porfirie, asezat pe scaun astepta semn, privirea i-a cazut pe un caiet "uitat" de un student acolo si curios din fire,Parintele l-a deschis si a citit o lectie despre unde si cum undele mari le acopera pe cele mici si s-a gandit ca undele iubirii lui pentru Dumnezeu vor trebui sa le acopere pe celelalte si in felul acesta s-a concentrat pe liturghie fara sa mai auda nimic de afara.
Ma hotarasc sa ma intorc. Trec iar pe langa casa cu muzica...intru in curte , vad abia acum o troita superba, il sarut pe Iisus Hristos pe picioare si intru in biserica. Si acolo pasesc intr-o alta lume.
O liniste deplina. Femeile asezate langa colivele lor cu evlavie ascultau slujba. Mi-am gasit repede un loc langa perete, am privit-o pe Maica Domnului cu Pruncul Sfant si tot ce era lumesc a disparut. Acolo, in cea mai modesta biserica din oras, cu pictura in restaurare, acolo, am gasit, cred ca am gasit, locul in care sa vin sambata. Biserica de aproape de cimitir.Simt ca Dumnezeu mi-a vorbit, mi-a arata iar cum trebuie sa ma comport, ca trebuie sa pastrez calea de mijloc. sa merg la mormant, sa ma rog acolo, dar sa vin la rugaciune comuna in biserica. Parintele Nicolae slujeste deosebit de frumos, vocea sfintie sale e blanda, asa cum bland este si cantaretul de la strana. Se potrivesc pefect, intr-o armonie cum rar am vazut. Femeile sunt linistite, nici macar nu impart in timpul slubei, nimic, dar nimic, nu tulbura rugaciunea.
Simteam ca Cel nascut in iesle, ma priveste zambindu-mi si spunandu-mi: Daca eu am putut sa ma smeresc atat de mult incat sa ma nasc in ieslea animalelor, tu nu poti sa te smeresti si sa vii in biserica acesta atat de frumoasa, langa copii mei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu