10 Decembrie

 14 ani de neuitare! Nu stiu ce se intampla cu mine in zilele care premerg acestei date si nici in cele care ii urmeaza!

Traiesc cum pot, fara sa fac niciun efort sa fiu cum si-ar dori unii sa fiu!

 Uneori vreau sa dorm si sa uit si atunci imi pun pijamaua lui Grig si asezata in locul lui, in patul nostru, dorm ore lungi...zi sau noapte...  Dumnezeu, in astfel de zile, imi daruieste somnul in care inima mea se odihneste.

Alteori stau mult in  biserici, intre ziduri reci ca insasi trupul meu... greu ma incalzesc in decembrie...

Alteori  stau in cimitir, in frig, de cele mai multe ori ploua sau ninge, sau este cer inchis ca si cand si ingerii sunt posaci...

Alteori umblu pe strazi si caut cersatori ...pentru ca noi doi iubim cersatorii!

Si noi tot cersatori suntem, la mila lui Dumnezeu!

Port rani ...port rani pline de puroi, urate...

Singura  m-am ranit traind asa cum imi imaginam ca este bine si nu era...

Astazi, dupa o saptamana de impartit si stat in biserici, astazi am fost la cimitir si apoi m-am adapostit in casa noastra.In tacere. In multa tacere.

Abia acum spre seara, ca sa implinesc un canon, voi iesi.Desi simt ca nu vreau sa vad cerul sub care intr-un cimitir plin de noroi zace dragul meu... De 14 ani... oare cate zile au 14 ani? Le-am chelutuit oare ca ele sa-i fie lui de folos, de ajutor?Sau doar am crescut doi copii care oricum, cu ajutorul lui Dumnezeu cresteau la fel ? Ce am implinit eu in acesti ani?

Dumnezeu mi-a daruit alaturi cativa oameni, preoti, calugari cu viata sfanta,de la monahi si  ieromonahi,pana la arhimandriti si episcopi,pustnici si pusnice, chiar sfinti mi-a adus alaturi, sfinti in viata care mi-au luat capul in maini si mi-au iubit inima, pentru ca asa sunt sfintii, iubitori, necertareti , nejignitori...mi-a daruit mireni care m-au invatat tot ce stiau ca ii place lui Dumnezeu, desi poate nici ei saracii nu implineau tot!

Si ma intreb dupa atatea daruri primite:ce raspuns voi da eu la Judecata?

Ce voi face eu daca Judecata mea va fi acum?

Cate am implinit din cate erau de facut?

Am gasit, intr-o postare de acum un an, cateva cuvinte scrise exact la 13 ani de la moartea lui Grig.

"Te iert si te iubesc, dragul meu Voi sta înaintea lui Dumnezeu mărturisind iertarea ta, ca nimic din ceea ce s-a întâmplat între noi să nu-ţi stea în cale către împlinirea şi bucuria veşnică''

Ce altceva mai de folos as putea spune, gandi, trai?

E tot ce imi doresc si pentru  mine! Ca lumea sa ma ierte si nimic din ceea ce s-a intamplat in aceasta viata a mea, sa nu-mi stea in calea mantuirii si bucuriei vesnice!

Te iert si te iubesc, mama mult iubita!

Te iert si te iubesc, tata drag!

Te iert si te iubesc, sora mea draga!

Te iert si te iubesc,cumnatul meu drag!

Te iert si te iubesc, prieten plecat devreme!

Te iert si te iubesc, prietena scumpa!

Te iert si te iubesc,dragul meu, cel mai iubit dintre pamanteni!

Iert tot si vorba urata si scuipatul celor care m-au prigonit si inca ma prigonesc! Iert neiubirea si ura! Iert viscolul pe care il fac in preajma mea cei care, din pricini binecuvantate cred ei, ma lovesc cu cuvantul si cu privirea, crezand ca dispretul si nepasarea lor e lectie de smerenie! Nu este, dragilor! Dar eu va iert!

Si va iert, nu pentru ca eu sunt un om mai bun ca voi, ci pentru ca eu Il iubesc pe Hristos si stiu ca fara iertarea mea pentru voi , nu-L voi gasi, sau Il voi gasi , dar voi sta afara ca fecioarele neintelepte!

Cine imi va ridica mie placa de deasupra mormantului?

Poate vor fi si suflete care ma vor pomeni! Dar nu trebuie sa risc si sa las ceva nevindecat ...

Viata! Viata! Iubesc viata pentru ca e cel mai mare dar de la Dumnezeu!De aceia doare moartea lui atat de devreme traita!

Azi la mormantul lui am vazut ca micul lui copacel pus cu maica Varvara a inflorit...o floare, atat! Dar ea era aplecata spre mormantul lui, ca un sarut al mamei spre fruntea copilului...Si de bucuria minunii acestea, daca nu as plange, as canta...

"Merg pe pamant
Si sunt ca vioara.
Toate imi par ca sant
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!"

Da, maine va fi 11 decembrie... Dar inca e 10... Orice splendoare ma doare...ma doare... si aceasta zi ce maine nu va mai fi...

Decembrie in albastru

 Am vrut sa denumesc postarea ''decembrie dureros" dar astazi, Filip a schimbat ziua  cu totul! A completat golurile din inima mea,a colorat ziua, a aprins luminitele care ar trebui sa straluceasca pana dincolo de Craciun! Cum e posibil ca un copil, un baietel de numai 6 ani sa faca asta?

Este posibil!!! Este posibil pentru ca Dumnezeu care cunoaste toate tainele, stia ca totul in mine era ca un arc mult prea intins si orice bataie de vant m-ar fi rupt in mii de tandari! Si atunci Dumnezeu a trimis un copil!Si pe cine putea sa trimita Domnul daca nu pe copilul sufletului meu?Pe micul Filip!Stia de cateva zile ca astazi vor veni la mine si de atunci se tot pregateste...a adunat masinute pe care sa mi le aduca, a adunat toate fisele lui de la scoala,s-a trezit de cu noapte sa fie gata de plecare...si plecand de acasa a vazut ninsoarea!!!

La 120 de kilometri si eu faceam acelasi lucru! Priveam ninsoarea venita din senin si ma bucuram de ea, gandind ca eu sunt cu adevarat un om nebun: mie imi place orice anotimp, orice zi,ca e de primavara sau iarna, ca e toamna sau vara, ca e dimineata sau seara, ca e soare sau ceata, eu ma bucur de cum este acel moment in care privesc lumea! Si ma adaptez cu imbracaminte si incaltaminte! Asa si Filip... se oprise pe strada sa vada cum ninge:

-Hai, mai repede, ce stai nemiscat in mijlocul drumului? tipa nemultumit Andrei la el

-Stai sa vad cum ninge! Uite, un fulg mi s-a sezat pe o geana si unul pe cealalta geana!

-Si eu am gandit-spunea mama lui, ca acest copil chiar e al dumneavoastra! Parca v-am vazut in el! Sunteti singurele persoane care fac lucrurile acestea: privesc fascinati fulgii de nea, florile, copacii, oamenii...

Asa am facut si eu, probabil in acelasi ceas...cu coliva in cosul de rafie intr-o mana si punga cu restul lucrurilor in alta mana, priveam fascinata dansul deloc efemer al ninsorii...spre bucuria noastra ...Coliva lui impodobita anul acesta, fara sa premeditez cumva, cu albastru, desi pe masa am scos de seara multime de pungi cu ornamente... Am luat seama, totdeuna coliva lui Grig, cu ajutorul Maicii Domnului, are crucea perfecta! Si nu se strica nici dupa pomenirea din biserica.

Am ajuns devreme la biserica si m-am asezat in locul in care se face zilnic pomenirea celor adormiti.Dar mereu priveam spre usa pe care stiam ca vor intra ca totdeauna, intai Ruxandra cu Lucian, apoi  Andrei cu mica lui familiei.L-am vazut pe Filip de la primul pas in biserica si el a mers cu privirea exact unde eram si a venit alergand spre mine!

Am stat cu el si cu Ruxandra langa coliva lui Grig, dar cu el am schimbat lumanarile, cu el am supravegheat arderea lor.

Si-a  scos din buzunar o masinuta rosie si a pus-o langa coliva, apoi a constat ca e prea rosie si a scos din alt buzunar o mica motocicleta albastra si a asezat-o langa coliva.

-Uite, Filip, sunt 14 ani de la moartea bunicului tau, Grig, Am pus pe coliva lui pe margine, aici, 14 bombonele ca fulgii de nea! Tu cand imi vei face mie coliva sa-mi pui floricele!

-Si eu iti voi pune tie tot fulgi de nea, albastri,ca tie iti place albastru!-a zis cunoscator al tainelor mele...

         Albastru, asa de mult albastru este in mine...Cred ca daca le-as aduna in pumni si le-as privi, pana si lacrimile mele ar fi albastre...In transparenta lor, lumina suferintei mele ar dat lacrimilor mele culoarea albastra...Si Filip stie acest lucru, il simte cu acea inima mica in care bate inima mea...Dar iubesc albastru acesta ...

Am impartit  cu Filip si am ridicat coliva lui Grig impreuna...

-Vesnica lui pomenire!

Si pentru prima data in 14 ani nu mai m-a durut atat de mult. A fost ca si cand povara Ruxandrei, prin copilul acesta se va usura, pentru ca pomenirea noastra din neam in neam, inseamna ca cineva din neamul tau  sa te pomeneasca! Si Filip este din neamul meu!

Astazi pentru prima data copiii cei mici, Filip si George au mers la mormantul lui Grig. Era frig, frig... dar asa a fost la toate parastasele lui de an...Si foarte murdar! Un caine umblase peste tot pe marmura alba,peste noapte plouase, ninsese...noroiul cimitirului se mutase parca tot pe placa lui de mormant...Filip a pus varful bocancului pe placa  si a intrebat scurt:

-Aici este?

Exact acolo unde stiu sigur ca este capul lui...frumosul lui cap...

-Citeste-mi ce scrie pe cruce!

Si i-am citit uitand sa-i citesc si inscriptia de mai jos...Andrei si George erau deja in masina, doar noi inca mai zaboveam in crivatul cainesc al zilei acestea minunate a pomenirii lui Grig si a tatalui lui...Si am plecat cu sentimentul ca ceva ne insoteste ...La ora aceasta Filip este la el acasa, probabil doarme ca orice baietel de sase ani ...Inainte de plecare m-a privit prelung in ochi si mi-a spus: 

-Sa ne imaginam ca deja este Craciunul! Iti las deja o masinuta albastra!

Si masinuta lui albastra a ramas  cu alte doua masinute, pe hol si stiu ca, primul lucru pe care il va lua in manuta cand va reveni, va fi masinuta aceasta!Primul meu cadou de Craciun de anul acesta! Primit din dragostea unui baietel, un baietel in care sta asezat un  Mic Print...Nu-mi mai doresc nimic pamantesc...sa creasca mare, sa fie sanatos, sa sporeasca in credinta si fapte bune...sa daruiasca mereu  bucurie altora si astfel si sufletul lui sa se hraneasca cu bucurie...  

Egiptul

 Ce toamna! 

Se moare in jurul meu. 

E multa suferinta!

Ne tulburam unii pe altii impartiti intre intepati si prosti!Intepatii sunt cei care au facut vaccinul, prostii sunt cei care nu vor sa se vaccineze.Un virus mic,mititel,ne-a invrajbit si ne-a facut, ca fiecare, in gruparea lui, sa fie mai prietenos doar cu cei ca el!

Nu stiu ce va fi mai departe!

Eu nu m-am vaccinat!Pentru cateva motive care tin de mine, de cum sunt eu ca individ, ce opinii am si pe care nu vreau sa le dezbat singura pe blog,am ales sa nu ma vaccinez!

Am calatorit! Dupa aproapte doi ani de stat in tara, la sfarsitul lunii octombrie am plecat in Egipt. Egiptul fascinant pe care l-am parcurs in anul 2019, primavara -vara...Abia asteptam o plecare cu avionul, cu vami, cu controale si emotiile de a tine in mana pasaportul! Am cunoscut oameni noi. Poate nu voi tine legatura cu toti, sigur nu o sa fie asa, dar fiecare are un loc in viata mea, asa ca sigur legatura noastra va dainui cat va tine rugaciunea.Si rugaciunea imi doresc sa tina pana la final!

Am pasit ca un strain pe un pamant sfintit de pasii Sfintei Familii! M-am inchinat locurilor pe care Ei au trecut si am iubit pana si aerul pe care l-am respirat, ca si cand era acelasi de acum doua milenii. Egiptul mi s-a aratat iar in toata splendoarea lui: de la drumurile impecabile pe care a mers masina in care eram, pana la rasaritul soarelui pe Nil si asfintitul pe Sinai si luna cu stelele peste Nilul cel tacut! O,de-ar vorbi Nilul cate ar spune!Apoi manastiri ridicate peste grote in care Sfanta Familie s-a adapostit si au devenit casele Lor luni de zile. Nu m-am gandit pana la ajungerea noastra acolo, ca oamenii nu I-au primit totdeauna cu drag! In unele locuri,Maica Domnului- tanara mama si Pruncul ei Cel Sfant,Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,  au fost alungati... Nu le-au dat nici macar apa sa bea si atunci, in caldura desertului, Micutul Iisus a pus piciorusul pe stanca si stanca a izvorat apa!Am baut din apa aceia si eu ma simt alt om! Am privit vasul in care Maica Domnului a framantat paine si a fost ca si cand am gustat acea paine...Si am privit printre gratii locul in care au vietuit 6 luni si 11 zile, grota luminoasa, cea mai frumoasa incapere a lumii, acum manastire -loc de pelerinaj mondial...Acolo oamenii i-au primit cu dragoste si Maica Domnului revine, pentru ca acolo a fost casa Ei!

Cate frumuseti stranse in 9 zile!'Cum voi rasplati Domnului pentru cate mi-a dat mie?"

Am pasit pe locul manastirilor in care marii   sfinti  ai pustiei ne asteptau sa punem si la picioarele lor rugaciunea noastra...Eu cred ca ei stiau ca mergem de cand am pus gand sa trecem vamile...si cred ca au mijlocit sa o facem...Sunt multe de spus, dar am pe blog postarea din 2019 despre Egipt in lumina vesniciei si nu am acum destula putere sa povestesc zi de zi, minunile care s-au adaugat. Dar daca Dumnezeu o sa vrea sa nu fie taina, voi povesti intr-o zi!

Am adunat in inima mea totul! Si totul e inca in mine! M-as intoarce oricand! Indiferent de oboseala si costuri...Simt ca nu a fost suficient! Ca ceva a mai ramas de spus, de plans la sfantul Paisie cel Mare, cel  la care care ar trebui sa ducem in primul rand  rugaciunea pentru cei adormiti, la sfantul Macarie rugaciunile caruia le spunem dimineata si seara, la sfantul Pahomie, sfantul ocrotitor al surorii mele...mai e de plans, mai e de bucurat!

Mai sunt asfintituri de vazut chiar si din fuga masinii, Sahara e fascinanta.

Atatea locuri de vazut! Atata popor vesel si primitor. Fara masti! Fara teama de virus! Doar zambete desi multi, foarte multi sunt saraci!

Am urcat Sinaiul! A fost primadata in viata mea cand am vrut sa abandonez pentru ca inima mea pulsa in gat si nu mai puteam. Dar beduinul meu Misa nu m-a lasat! Imi arata varful muntelui si imi spunea ca "finish acolo e!" Muntele lui Moise in care nu crede, dar pentru ca eu cred, el, pasind pe margine de pietre, m-a dus de mana ! Si am vazut soarele asfintind...acelasi soare pe care il privea si Moise si undeva in el privirile ni s-au topit in bucurie! Eu si Moise privitori ai maretiei . Eu si inca 15 insi, colegii mei de pelerinaj!

Am sa mai povestesc...Desigur...am sa mai povestesc! Daca e scris in cartea vietii mele sa fiu cronicar , nu eu ascut pana!

Ma iertati si ma acceptati asa cum pot sa fiu...Sunt pe aici, sunt tot cu voi ...si cu Domnul, Cel ce a facut cerul acesta frumos si Pamantul pe care ca sa calc, ar trebui sa ma descalt!

   

Fara ea

 8 octombrie!

Acum sapte ani, ziua de 8 octombrie a fost o zi care nu anunta ceva anume...Dar  ea a devenit ziua mutarii mamei mele la Domnul.Astazi s-au implinit  7 ani.Port chipul ei, dupa ce o viata intreaga am fost mai degraba copia surorii mai mari,care nu i-a semanat deloc mamei. De cativa ani, dupa moartea ei, am inceput sa-i seman atat de mult incat o vad in oglinda in care ma privesc... Nu ii seman la vrednicie, nici la modul in care isi oranduia zilele batranetii ei, nici la indemanarea cu care facea treburile unei gospodine...ii seman la chip, chipul ei nu din tinerete, ci chipul ei din ultimii ani de viata! 

Mama a fost cel mai bun si cel mai atent profesor al meu. Si cel mai exigent! Mult din ceea ce am fost si sunt, i-am datorat mamei, parintilor, familiei!

Sapte ani fara mama!Ani lungi, ani cu bucurii,nunta Ruxandrei, nasterea lui Filip si a lui George,dar si cu tristeti mari: boala lui George, boala Georgianei, moartea lor... 

Nu sunt cu ei si-mi este dor...

E-n toi toamna. Ploua de cateva minute peste o lume stapanita de boala.Sunt atat de trista  de lipsa lor incat nu gasesc alinare, decat in gandul ca cel putin mama, nu a trebuit sa traiasca acestea,suferinta lor, moartea, viata aceasta de separare si invrajbire: vaccinati/ nevaccinati! Ploua...Oare cum arata acum mormintele lor?Dar sufletele lor?

Dupa adormire, se spune in slujba inmormantarii, trupul se da pamantului pentru ca el sa se desfaca in cele din care este facut, iar sufletul merge la Judecata ! Oare voi recunoaste sufletul mamei cand il voi reintalni? Voi recunoaste sufletul surorii mele? Dar pe al dragului meu ? Cat de bine ne-am cunoscut in aceasta viata ca sa ne recunoastem Dincolo?

O, da, o voi recunoaste pe mama  pentru ca pot uita multe, dar nu pot sa uit sufletul mamei indiferent de aspectul lui fizic...Trebuie sa fie luminos! Trebuia sa aibe in el lumina si bucuria mamei  din ziua in care eu am terminat facultatea si ea cu Marinela m-au dus la restaurantul unde sarbatoream sfarsitul acelei scoli! Atat de fericita am putut sa o fac! Sau din momentul in care ea l-a luat in brate pe baiatul meu, primul ei nepot! Sau cand eu am plecat la Parlamentul European si ea era atat de fericita incat i -se parea ca m-a vazut la stirile de la televizor! Da, m-a iubit mult cand am reusit in viata cate ceva ! Dar m-a si sustinut sa reusesc!S-a intristat mult pentru esecurile mele si m-a iertat greu, foarte greu, poate nu pentru ca era nemultumita cu adevarat, cat pentru ca mereu mama voia sa te impinga in fata, sa fii mai bun si credea ca aceasta e calea cea mai buna, exigenta! 

O voi recunoaste pe mama pentru ca va mirosi a prajituri si...muraturi asortate! A sarmale si salate! A rufe spalate si calcate impecabil! II voi recunoaste sufletul pentru ca el va dansa asa cum trupul ei o facea in serile copilariei, in care ne invata sa jucam! O voi recunoaste pentru ca sufletul unei mame e parte din sufletul unui copil si  desi eu sunt copilul ei mai mic, mama e parte a sufletului meu !Precum gemenii ne  vom cauta si ne vom recunoaste! La poarta Raiului e mama! Ma rog de sapte ani lungi la Dumnezeu ca mama sa ma astepte la poarta Raiului cu toti ai nostri, cu neamul nostru cel adormit, cu Grig tinand de mana o fetita...suflete mantuite, suflete purtand in ele lumina lui Hristos! Si cred in mila lui Dumnezeu si in faptul ca desi se bucura pentru fiecare suflet care paseste pe calea fericita a mantuirii, Dumnezeu are mila pentru suferinta noastra si dorul nostru de ei. Pentru ca, da, mi-e dor de ei!

Nu sunt cu ei si-mi este dor!

Si ma simt singura...Dar stiu ca acolo, la poarta Raiului,dragii mei  ma asteapta ...am doar un rastimp de trecut,inca un rau,inca un podet,inca un crampei de drum,si dincolo de toate dorurile si gandurile triste, cred in cuvintele acestea ca  fiind adevarate "Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută; cheamă‑mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte."

 

Taceri

"Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! "– Nichita Stănescu

Au trecut aproape sapte ani de la moartea mamei,si astazi sunt exact trei luni de la moartea Georgianei!

Ele doua sunt ingropate asa cum si-au dorit in acelasi cavou, impreuna cu tata si George si cu parintii lui George! Impreuna, fiecare intr-un loc randuit dupa momentul plecarii sufletelor lor. Acum cativa ani, asa ordonati cum erau ei doi, George si Georgiana, au pus inclusiv crucea pe care si- au  scris numele si data nasterii lor.Ca si cand locul acela ii astepta si l-au marcat ca amintirea lor sa ma dainuiasca pentru altii.

Ma doare atat de mult sa o stiu acolo!Doar pentru Grig si Ina am mai avut acest sentiment de durere sa stiu trupurile lor puse undeva unde nu pot ajunge...si mi-as dori maini lungi care sa coboare in gropile intunecoase si sa-i cuprinda in imbratisari...

Astazi a fost parastasul lor...al Georgianei pentru trei luni si al scumpei noastre mame pentru sapte ani! Si ne-am adunat iar familia noastra, atat cat suntem dintr-un neam in care cei mari s-au dus si prietenele, colegele de scoala ale Georgianei. Sunt asa de obosita! Desi munca pentru acest parastas s-a impartit intre noi toti, iar eu nu am avut prea multe de facut.Dar eu din toata familia pregatesc coliva pentru ei. Mi -se pare pur si simplu nefiresc la cat de pricepute sunt surorile mele la toate treburile casnice, ca eu sa fac coliva, ceva atat de complicat si de important! Dar ma ajuta Maica Domnului si duc mereu cele mai deosebite vase cu coliva din biserica. Astazi o doamna a venit in biserica sa se uite special la coliva si sa ma intrebe cum o ornez.Cu lacrimi, cu dragoste, cu durere, cu bucurie ca pot sa o fac, ca Dumnezeu ingaduie ca din casa mea sa plece spre pomenire tocmai coliva!

Parastasele sunt un mare consum de forta si inainte de savarsirea lor si in acea zi.Si eu niciodata nu am fost dupa un parastas deplin linistita ca am facut tot ce trebuia...totdeauna mi-am dorit sa tina mai mult timpul de rugaciune, liturghia, pomenirea la slujba parastasului, momentul ridicarii colivei...statul la mormantul lor...

Astazi slujba a fost deosebita pentru ca parintele a sfintit crucile,iar slujba pentru sapte ani de la moarte are rugaciuni speciale...Am impodobit mormantul cu o panza alba, cu flori, cu candele ...

Sub placa rece si impodobita, ei, acesti oameni atat de dragi noua, atat de importanti in viata noastra, dorm asteptand "viata veacului ce va sa vina". Ar trebui sa pasim pe varfurile picioarelor sa ne le tulburam somnul, ar trebui ca vorba noastra sa fie doar o litanie"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-i" ar trebui si mai mult sa realizam ca fiecare dintre noi va fi intr-o zi asemenea lor  si asta sa ne faca mai multumiti ca am trait dimineata, ca am vazut rasaritul soarelui, ca ne-am bucurat de clipe impreuna...

Am plecat ultima de la mormant...Nu stiu cum de am ramas ultima,Ruxandra era langa mine, dar m-am intors sa mai fac o poza, sa mai vad odata candelele arzand si  de flori de toamna...si daliile aduse de Carmen...

si am simtit cum se rupe ceva in inima mea  si vorbele Mantuitorului mi-am venit in minte:

-'Lazare, vino afara!'

Exact asa am vrut sa o strig pe vrednica si desteapta si iubita mea sora ...

-Georgiana, hai vino!

Si chiar am strigat-o incet, incet sa nu tulbur somnul mamei si-a tatei care o tin imbratisata ...Doar vantul a risipit usor frunzele pe aleile pe care sora noastra mai mare, sotul ei, sprijinul nostru constant, nepotii,  prietenele ei,cu totii mergeau tristi  in ziua aceasta  de toamna la  fel de frumoasa ca toate toamnele copilariei si tineretii noastre ...doar acum, acum este greu, desi stim...nici unul dintre noi nu va muri si doar vom adormi spre Inviere...

Si din senin mi-am amintit un moment in care l-am intrebat pe Parinte

-Parinte, de ce este atat de greu sa privesti moartea fara tristete ?

-Pentru ca viata este cel mai mare dar al lui Dumnezeu si de aceia suferim cand o pierdem-mi-a raspuns Parintele care stia toate raspunsurile la intrebarile mele.

Cred in cuvintele Parintelui, asa ca am ridicat privirea spre fiica mea si am grabit pasii sa o ajung din urma, sa-i simt apropierea mirosind frumos a tinerete!

George cel mic

Stiam ca il voi iubi!L-am si luat in brate din primul moment al vietii lui ca pe un odor scump, foarte pretuit! George-Gabriel!Nepotul meu cel mic,fratele lui Filip! Acesta va fi toata viata lui:fratele lui Filip si spre deosebire de toti fratii acestei lumi, el cred ca va fi totdeauna fericit ca este fratele lui Fi!

Acesti copii imi umplu viata cu ceva ce nu credeam ca voi mai avea:bucuria copilariei!  

Nu stiu daca cineva are un merit pentru  cum este George! Probabil si mama lui si tatal lui si fratele si bunicii si matusa si unchiul si finii  lor care le umplu casa atat de des incat sa fie o constanta in viata lor, sigur toti au contributia lor la educatia lui George! Dar el are meritul veseliei pe care o are! Un copil pozitiv, un copil fericit pentru ca asa simte inima lui : sa fie fericit, sa vada totdeauna paharul plin in fata lui !

Sunt multe de povestit despre el...cum rade in cascade,cum isi iubeste mama si declara ferm"iubec mama", cum ne asteapta razand fericit pe presul de la usa cand venim si cum ne conduce cu pupici cand plecam, cum primeste cadourile noastre declarand fericit:

-Aceasta e ceea ce imi doream! E pefelata mea!

despre somnul lui fericit langa mama lui si trezirea lenta cu multa tacere si gandacire langa bratul ei...despre alergarea lui prin casa si modul in care apare in usa camerei zicand:

-Bunicuta Elenuta, ce faci?

despre joaca de-a pomelo si modul in care imi vinde toate legumele pe bani putini, despre mersul cu el la biserica si sarutul icoanelor  si cum o saluta pe Maica Domnului:

-Salut mana, Maica Domnului!

Este un copil fericit, nascut intr-o familie care si-a dorit copii si a inteles ca a-i iubi inseamna a-i creste nu numai daruindu-le hrana si imbracaminte ci si a-le hrani inimile si mintile...

Traim o toamna frumoasa, dar pentru noi trista...Insemnam in calendar curand trei luni de la plecarea Georgianei si sapte ani de la plecarea mamei...Aproape nu e timp de alte reuniuni...George creste repede, deja merge la gradinita  cucerind lumea asa cum a facut-o de la prima secunda de viata, vorbeste aproape perfect, spune poezii, canta frumos si ne imbratiseaza larg plin de dragoste...Ne bucuram de fiecare progres pe care il face crescand si multumesc lui Dumnezeu pentru firescul vietii lui. Astazi a implinit 3 ani!

Este o mare binecuvantare, pentru mine,sa parcurgem impreuna acesti primi ani din viata, atat cat Dumnezeu imi ingaduie mie...Stiu, simt ca  si pentru el e important ca ma are si modul in care mi-a inventat diminutive cu care ma striga imi demonstreaza ca ma iubeste!

Il strang in brate cu aceiasi teama de la nasterea lui cand l-am luat in brate,  de a nu strivi corola de minuni pe care Domnul ne-a daruit-o intr-o zi de final de septembrie care trece usor, usor spre Acoperamantul Maicii Domnului.

La multi ani, pui mic!La multi ani, Georgica!

 

Reflectii la aniversare la 65 de ani

 Unde se duc anii cand se duc?

Pentru mine anii s-au dus in multe amintiri!

 Mama imi povestea,in fiecare an al vietii mele, ca in septembrie,intr-un an de demult,intr-o zi de joi,dupa asfintitul soarelui, un cocor a traversat satul de pe malul stang al Oltului in care traiau parintii mei cu cele doua fetite pe care le aveau si a lasat intr-un leagan ca o copaie din lemn, o fetita micuta, rozalie ca un bujor  si cuminte cum nu mai vazuse nimeni...

Deasupra cocorului fusese un arhanghel.Peste ani aveam sa-l vad intr-un vis!Frumos ca un inger dintr-o icoana,inalt, cu ochi luminosi si blanzi,cu aripi stranse pe langa corp, purtand in mana o sabie, ma privea patrunzator, dar plin de voiosie, dupa o lupta castigata cu intunericul!Biruitorul meu arhanghel Mihail !

El a stat langa ingerul meu pazitor, veghind copilaria mea frumoasa si tineretea cu lecturile ei, cu multe ore de invatat, cu visele mele pentru care am luptat ani si ani...La 18 ani ma vedeam  la maturitate, undeva intr-un tribunal, pe un scaun mare de judecator, purtand roba cu esarfa alba.La 25 de ani, ca si la 15 ani, ma vedeam mama de copii multi, macar 5, daca nu 7...fete si multi baieti.Totdeauna ma inchipuiam ca fiind o sotie eleganta si totusi priceputa la toate treburile casnice. Ma vedeam scriind carti autobiografice in care sa povestesc cum este viata, cum e sa iubesti, cum este sa fii fericit, dar si nefericit uneori! Pentru ca ce este viata decat o succesiune de impliniri si esecuri? Dar imi imaginam ca voi avea putere sa trec peste neimpliniri, ca voi putea dansa pe plaja pana la 70 de ani si voi putea bea sampanie pe varf de munte si la 80 de ani!

Am implinit cateva din cele visate si am depasit multe din visele pe care nu indrazneam sa le am!

Am invatat la o facultate de top intr-o promotie care a dat multi specialisti, ministrii, decani ai facultatilor de Drept,am legat timpuriu prietenii solide cu oameni care mi-au fost sprijin asa cum si eu le-am fost lor, dar desi am lucrat in aceasta profesie, nu am fost judecator pe un scaun inalt.Pentru ca nu mi-am mai dorit! Visul adolescentei mele fusese un vis care nu se potrivise cu firea mea.Ar fi trebuit poate sa lucrez undeva in invatamant sau intr-o redactie la o revista literara...

. Am iubit si nu am fost iubitaAm iubit si am fost iubita.Am iubit si am pierdut iubirea.

Am nascut copii, dar nu am nascut pe toti cei sapte pe care ii doream adolescenta...Dar i-am iubit si ii iubesc cu toata iubirea pe care as fi daruit-o la mii de copii! Am adoptat, de a lungul ultimilor ani cativa tineri si tinere care sunt copiii mei dupa suflet si am depasit numarul pe care il visasem adolescenta.

Am construit cateva case, am avut o pisica, un catel, un acvariu cu cativa pestisori...

Cam astea au fost "realizarile' mele ! Nu mare lucru! Ma vad acum la 65 de ani, o femeie care isi arata perfect varsta, cu genunchii mari, plini de boli, cu gleznele duble, cu inima fragila si tensiune oscilanta!

Pot muri oricand! Ca oricare din cei care cititi acum sau mai tarziu...Nu avem nicio garantie de nicaieri ca vom parcurge si dimineata, daca Dumnezeu a stabilit in cartea vietii noastre ca finalul e aproape!

E tarziu! Repede se face tarziu !Si inca nu stiu prea bine cine sunt eu!  Dar nu ma mai intreb decat daca eu, cea de acum, sunt pe placul Creatorului meu si al arhanghelului care m-a pazit si inca ma pazeste... 

Cad deseori...Desi nu-s judecator, uneori ma cred judecator si dau sentinte pe care le comunic ...Si stiu ca nu-i bine! Stiu ca trebuie sa-mi vad doar de calea mea, de pacatele mele, de neimplinirile mele...dar pentru ca ma loveste realitatea acestei vietii in care simt ca nu ma mai potrivesc, pentru ca inca am chef de conversatii,  vorbesc si vorbesc inca prea mult... 

 Cand suntem singuri suntem smeriti... lupta cu mandria incepe cand langa noi sta o alta persoana!

Sunt tot mai constienta de acesti doi vectori: timpul si singuratatea!Si cred ca amandoi, daca reusesc sa ma privesc obiectiv, chiar critic, imi pot fi prieteni si ajutor in lupta mea pentru mantuire!

Da, au trecut multi ani ! Desigur inca ma vad fetita cu genunchi juliti, inca simt mirosul sanului mamei, inca am nostalgia balciului, in care ma duceau  in acest anotimp parintii, cu surorile mele si verisorii mei, inca imi amintesc anii de scoala si estompat vad chipuri de copii care mi-au fost colegi... Inca imi amintesc caldura zilelor de septembrie in care incepeam cursurile scolare si motaiala din banci, la amiaza...Liceul si pe doamna diriginta Dimache Ludmila,pe Cristina si Adela, frumoasa noastra Fanica cu chipul senin si ochi verzi,pe Violeta si pe Angela, Rodica, Rica si iarasi Rica...Marian si Dorinel ...  Inca imi amintesc plaja pe malul Borcei unde mergeam vara!Toamnele in care plecam la facultate...Si dintre toate noptile imi amintesc noaptea de vara in care m-am plimbat pana la ziua pe strazi cu Iulian, frumosul meu vecin, cu care nu am vrut sa ma casatoresc, desi el ma iubea atat de mult! De cativa ani si Iulian si-a incheiat calatoria pamanteasca!

Imi amintesc ... multe imi amintesc... iubiri...lacrimi...impliniri...neimpliniri...sarcinile ...nasterea copiilor si apoi cresterea lor...

 Cred ca nu am fost nici un copil bun, nici o iubita buna, nici o sotie buna si nici macar mama buna nu am fost! Dar m-am straduit din toate puterile sa fiu asa cum isi doreau altii sa fiu...Gresit! Am aruncat de-a lungul vietii multe din vise, mult din ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, sa am si m-am straduit sa fiu cum altii isi doreau! Si am suferit pentru ca visele lor nu puteau intra in inima mea! Am gresit! Stiu azi la 65 de ani ca am gresit! Si greseala a fost din lipsa rabdarii! Daca as fi avut rabdare sa mai astept putin... sa fi primit la timp cuvenit in viata mea alti oameni care au ajuns, dar au ajuns prea tarziu, nu pentru ca era tarziu, ci pentru ca nu am asteptat...eu am facut sa fie tarziu...

Regret! Desigur regret cateva lucruri! In general am scos din ceea ce am trait, tot ce am putut scoate mai bun! Am fost o fata ambitioasa! Am fost o tanara care a luptat sa nu fie scoasa de pe campul de lupta al vietii.Mi-am amintit la timp de rememorare a aniversarii, anul acesta, cum era in anii nostri de tinerete, cand veneam, spre exemplu, la mare cu doi copii carora imi doream sa le ofer o vacanta frumoasa...Si mi-am amintit sacrificiile pe care le faceam sa putem ajunge la mare, sa stam la hotel in Mamaia, sa mancam la restaurant, sa-i duc in satul de vacanta, la Delfinariu, sa le ofer pe plaja si gogosile si bananele pe care le vindeau unii si pozele pentru care strigau fotografii:

-Nu dati banii pe prostii, faceti poze la copii!

Si desi greu,reuseam sa-i aduc si sa-i bucur si sa ne bucuram si noi cu ei...Marea pe care o iubeam cu totii atat de mult!Dar totdeauna ma simteam ca  si cand nu acesta e tot ce trebuia sa fac! 

Apoi au urmat alte lucruri mai importante...

 Cred ca am stiut cumva din totdeauna ca voi fi mult timp singura, ca imi voi creste singura copiii, ca imi voi asuma toate responsabilitatile de parinte singur ... si asa a fost! 

Aveam  51 de ani la moartea lui Grig, Andrei 22 ani si Ruxandra 18!

Nu a fost usor! A trebuit sa accept ca  am trait gresit, desigur nu in totalitate, dar esential! Si la 51 de ani, din dragoste pentru un barbat care murise din vina doctorului, din vina lui...din vina mea...am ingenunchiat asteptand ca Dumnezeu sa-mi arate ce trebuie sa fac pentru viitor! Si Dumnezeu nu a intarziat sa-mi spuna! Si eu am ascultat!

Doar ca tot ce am inceput sa fac, sa traiesc, am aflat cu mari zgomote ca nu e ceea ce se asteptau altii sa fac. Cred ca singura care nu a incercat niciun moment sa ma scoata de pe calea mea buna, a fost Ruxandra, desi ea era cea mai tanara! Dar pentru prima data in viata nu mi-a mai pasat! Am pus pe trupul meu inca tanar, inca frumos, un voal negru,din cap pana la podea, am dat din picioare pantofii cu tocuri,am daruit cartile pe care le citisem si-am strans la piept Sfanta Scriptura si cartea de rugaciuni daruite de parintele Albu!Am trait toti acesti ani asa cum am putut! In multe lacrimi, in rugaciune, in biserici si schituri...in calea sfintilor si a lui Dumnezeu... Si am curajul sa spun ca in acesti ani, am fost si fericita! Atatea bucurii mi-a dat Dumnezeu cat nu am trait in toti ceilalti ani!Am gasit linistea pe care o doream...Am asezat in mine apele care curgeau navalnic inainte...s-au limpezit marile... Am inteles ca limanul adevarat este Dincolo, dar ca sa pot sa-l gasesc trebuie  sa incep sa-l caut de aici! 

Privesc acum asfintitul!

Am fost la mare cu Ruxandra si sotul ei, Lucian!

 Am petrecut cateva zile cu ei pe locurile copilariei lor si a tineretii noastre! M-au cazat cu ei intr-un apartament mare in Constanta cea eleganta.

 Din pat vedeam marea si soarele asfintind si rasarind! M-au dus la cele mai frumoase si bune restaurante ,pe tarmul marii si in Mamaia de nord in complexul Fratelli... Seara, pe malul marii langa un pian alb am mancat fructe de mare si am ascultat Chopin... 

  

Am mers cu gondola peste Mamaia pe care acum treizeci de ani o strabateam cu picioarele goale! 

Am mers cu barca in largul marii cautand delfinii... 

Nu a fost lucru pe care sa ni-l dorim si sa nu ni-l oferim...

Acolo, pe tarmul marii, copiii acestia frumosi si destepti, adevarate repere pentru generatia lor, mi-au zis ca ei asteapta de la mine o carte!

- S-a scris atat de mult! Ce as putea eu sa mai scriu nou ?Nimic nu este noua sub soare!-le-am spus eu.

Dar ei mi-au spus ca tocmai ei au nevoie ca cineva  sa le spuna pe intelesul lor simplu ca Iisus Hristos ii iubeste asa cum sunt! Si cu  zambetul lor larg dar putin jenat, recunosteau ca se asteapta ca Hristos sa-i gaseasca acolo unde sunt: la birourile lor cu cate doua laptopuri deschise zi si noapte si nu in bisericile pline de granit si cu cupole aurite in care ei intra rar...

I-am bucurat cu adevarul acesta! Da, Hristos vine mereu dupa noi oriunde am fi,  atata timp cat noi nu-L gonim si ...cu o lacrima cred ca Hristos merge dupa ei/dupa noi si cand Il gonim... si ne asteapta si zeci de ani, pana la sfarsitul vietii noastre pamantesti ... 

Ii spuneam Georgianei/Georgeta sora mea draga, adormita acum aproape trei luni,ca la capatul drumului nostru  totdeauna este Hristos! Trebuia doar sa-L recunoastem si sa-l iubim... Dar cine Il iubeste Il si bucura...

Asa ca foarte important este, ca intr-o relatie de iubire, sa ne gandim si ce ar trebui sa -I dam si lui Dumnezeu! Si, da, asa cum imi scrie parintele pustnic "Frumusetea vietii nu e un afront credintei. E un firesc!"

Si iar privesc un asfintit ...pana departe si pana aproape... Mi-e inca foarte greu fara sora mea, fara familia ei...ma pregatesc de un alt parastas... 7 ani mama, trei luni sora mea! Ma simt cumva coplesita de tristetea despartirilor lumesti...Si Ina va implini curand sase ani de la moarte...Dorm putin, foarte putin, poate pentru ca stiu ca timpul pamantesc se scurge repede si clepsidra mea e plina, foarte plina la un capat, noptile sunt o panda la luna, luna pe care acum o iubesc mai mult ca in tinerete... stelele se vad bine in intuneric...Sunt trista , foarte trista pentru atatea lucruri facute prost, sunt si mai trista pentru cele nefacute ... Dar peste toate, cu ajutorul lui Dumnezeu zambesc, multumesc pentru inca un asfintit si ... ca bilant,imi spun ca si la tarmul marii, acum doua saptamani, ca pana acum,lumeste am reusit! Dar reusita mea este doar in aceasta a doua parte a vietii mele, cea in care ajutorul meu a fost si e de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul!Si singura mea lauda, dupa cuvantul dumnezeiescului Pavel,este in Hristos care ma sprijina! Urmeaza ...

Cu rabdare, acum stiu cat de important e sa ai rabdare ... raman pe cale!