Iubesc dimineata

Povesteam acum catva timp ca duhul lumii este inca peste mine si cred ca va fi totdeauana, altfel nu as face poze la toate lucrurile aparent fara importanta...

" Merg pe pamant
 si sunt ca vioara
toate-mi parca sunt ...prima oara
Ca un copil
astept dimineata
pana la lacrimi
mi-e draga viata
Orice splendoare , ma doare
ma doare
 ma doare acesta floare
Si acesta zi si acesta zi
ce maine nu va mai fi..."

Ma trezesc dimineata cu nerabdarea de a ajunge undeva...adica la sfanta liturghie... 

Uneori sunt obosita si poate as zabovi in asternuturi sau in caldura casei mele, langa sfintii mei, langa carti, langa icoane, langa fotografiile celor dragi. Dar intalnirea mea cu ei este mai profunda in biserica , acolo unde rugaciunea mea firava reprezinta de multe ori izvorul lacrimilor mele... dar si dovada iubirii mele...

 Ieri, inainte sa inceapa pomenirea celor adormiti, pe geamurile bisericii s-au asezat  vrabiutele si cea mai frumoasa rugaciune s-a pornit inainte ca parintele sa deschida moliftelnicul. Eu cred ca intrega creatie a lui Dumnezeu Il slaveste si Il roaga sa ne ierte pe toti, pe cei vii si pe cei adormiti, chiar daca unii au murit fara nadejdea Invierii. Poate nu au stiut! Poate nimeni nu le-a vorbit despre Iisus Hristos . Poate L-au cunoscut prin pizma vrasmasului deformat, si atunci nu L-au cunoscut cu adevarat. 

 Si cat a tinut pomenirea celor adormiti, cat s-au citit teancurile de pomelnice ele, cum spun teologii, au slavoslovit aducand doxologie... Si parca nici nu mai mi-a fost atat de greu sa traiesc inceputul acesta de  primavara .

 sa privesc peste dig stiind ca acolo, intr-un camp este cimitirul...

 Cuiburile randunelelor sunt goale. Inca nu au venit, inca strabat drumul lor lung spre noi. Ce dragoste le poarta spre aici?

 In ramurile abia inmugurite vrabiutele canta fara grija acestei zile...

 

M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albastru şi adânc, în azurul căruia cântă păsările, am ascultat foşnetul plin de pace al pădurii şi susurul dulce-glăsuitor al apelor, m-am înfruptat din roadele bine-miresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!Slavă Ţie, pentru praznicul vieţii,
Slavă Ţie, pentru buna mireasmă a lăcrămioarelor şi trandafirilor,
Slavă Ţie, pentru felurimea cea desfătata a roadelor şi a seminţelor,
Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineţii,
Slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină,
Slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale,
Slavă Ţie, pentru viaţa veacului acesta, prevestitoare a celei cereşti,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Si totusi in acesta splendoare ma doare, ma doare uneori sufletul si-mi amintesc de moartea lor. Ieri, parinte dupa pomenirea celor adormiti, ne-a spus cateva versuri foarte frumoase, foarte profunde,  scrise de Nichifor Crainic

Unde Sunt Cei Care Nu Mai Sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Si atunci ...nu mai intreb nici vantul, nici pasarele,cred in intelepciunea bufnitei si astept un timp al descoperirii acestor taine, un timp in care cortina se va ridica si in sfarsit voi vedea Adevarul.Si ma voi unii iar in imbratisari pline de dragoste cu toti cei ai mei, dar si cu toti cei pe care, desi nu i-am cunoscut, ii port in gandul meu risipit  deseori de neputinte .