Era un timp mult lasat in urma cand un weekend prelungit insemna pentru mine un plan de "unde mai mergem?" iar pentru Grig , un plan de"stam acasa si ne odihnim"
Acum , ma odihnesc cu el pe unde merg. Acest weekend am plecat cu un pic de bagaj , doar un pic , la Schitul Closca,hotarata ca , daca vor fi locuri de cazare sa raman , daca nu... ma reintorc acasa si plec luni dimineata iarasi...
Am plecat deci duminica dimineata impreuna cu pelerinii obisnuiti ai schitului si odata ajunsi acolo, cu emotie am intrat in curte cautand cu privirea florile puse de sora Salomeea... ele au inflorit deja, culori dulci, culori nespus de frumoase...
Toate ale Praznicului; Fapte 2, 1-11
Capitolul 2
1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni?
8. Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia,
10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a praznicului – a şezut Iisus între ei şi a grăit cu glas mare, zicând: cui îi este sete, să vină la Mine şi să bea. Celui ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis despre Duhul pe Care aveau să-l primească cei ce cred într-Însul. Pentru că până atunci Duhul nu fusese dat, căci Iisus încă nu se preamărise.
Deci mulţimi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: cu adevărat Acesta este Proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos are să vină din neamul lui David şi din oraşul Betleem, de unde a fost David? Şi astfel s-a făcut dezbinare în popor pentru El; iar unii dintr-înşii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâina pe Dânsul.
Deci servitorii templului au venit la căpeteniile preoţilor şi la farisei. Aceştia i-au întrebat: de ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată nu a grăit vreun om, ca Omul Acesta. Atunci fariseii le-au zis: nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar gloata aceasta, care nu ştie legea, este blestemată! Atunci Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus şi care era unul dintre ei, le-a zis: oare legea noastră osândeşte pe om fără să-l asculte mai întâi şi fără să ştie ce a făcut? Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu s-a ridicat. Şi s-a dus fiecare la casa sa.
Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii.
Vecernia plecarii genunchilor...«Binecuvântat eşti, Hristoase Dumnezeul nostru, cel ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le pe Spiritul cel Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie».
Lucruri preaminunate au văzut astăzi toate neamurile în cetatea lui David, când Sfântul Duh S‑a pogorât în limbi de foc, precum grăitorul de Dumnezeu Luca a spus, zicând: Fiind adunaţi ucenicii lui Hristos, s‑a făcut sunet ca de o suflare ce vine repede şi a umplut casa unde erau ei şezând; şi toţi au început a vorbi cu străine graiuri, cu minunate dogme, cu uimitoare învăţături ale Sfintei Treimi (de două ori).
Duhul Sfânt era din veac şi este şi va fi, nici început având şi nici sfârşit; ci pururea cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună‑socotit; Viaţă şi de viaţă făcător; Lumină şi de lumină dătător; Binele însuşi şi Izvor de bunătate; prin Care Tatăl Se face cunoscut şi Fiul Se preaslăveşte, şi de toţi Se ştie: o putere, o unire şi o închinare a Sfintei Treimi .
Duhul Sfânt este Lumină şi Viaţă şi Izvor viu, înţeles cu mintea; Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, bun, drept, înţelegător, stăpânitor, curăţitor de păcate; Dumnezeu şi îndumnezeitor, foc din foc purcezător; grăitor, lucrător, împărţitor de daruri; prin Care toţi proorocii şi dumnezeieştii Apostoli împreună cu mucenicii s‑au încununat. Uimitoare auzire, neobişnuită privelişte, foc care se împarte spre dăruirea de haruri
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni.
Stih 1: Cunoscută ai făcut între popoare puterea Ta.
Stih 2: Adusu‑mi‑am aminte de lucrurile Domnului.
Stih 3: Şi am zis: acum am înţeles; aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt.
Cea mai importanta particularitate este faptul ca in locul paremiilor, intre prochimen si ectenia cererilor, stand in genunchi in fata Sfintelor Usi, preotul citeste sapte rugaciuni, impartite in trei grupe.
Ele invoca ajutorul Sfintei Treimi, amintind de cele sapte daruri ale Sfantului Duh care s-a pogorat in ziua Cincizecimii. De asemenea, in ele sunt prezente si cereri pentru cei adormiti in Domnul.
Datorita faptului ca cele sapte rugaciuni se citesc in genunchi, slujba aceasta se mai numeste si Vecernia plecarii genunchilor.
Ingenuncherea in zi de duminica sau de mare sarbatoare a fost interzisa de Parintii Bisericii tocmai pentru ca bucuria praznicului sa fie deplina. De Rusalii, chiar daca este Praznic Imparatesc, slujitorii si credinciosii ingenuncheaza pentru ca atat de mare este darul Duhului Sfant, incat plecarea genunchilor arata starea de smerenie si de rugaciune staruitoare necesara pentru a fi vrednici de Pogorarea Sfantului Duh.
Aceste rugaciuni, de o bogatie teologica extraordinara, sunt atribuite de unii liturgisti Sfantului Sofronie Patriarhul Ierusalimului.
sursa http://www.crestinortodox.ro/slujbe-randuieli/vecernia-plecarii-genunchilor-125094.html
Iară şi iară plecând genunchii, Domnului să ne rugăm.
Si au urmat sapte rugaciuni citite de Parinte in genunchi pe frunze de nuc !
RUGĂCIUNEA A ŞASEA
Dumnezeule cel Mare şi veşnic, Cel sfânt şi iubitor de oameni, Care ne-ai învrednicit pe noi să stăm şi în acest ceas înaintea slavei Tale celei neapropiate, spre cântarea şi lauda minunilor Tale, îndură-Te de noi, nevrednicii robii Tăi, şi ne dă nouă har, ca să-Ţi aducem Ţie, cu inimă înfrântă şi smerită, slăvirea cea întreit sfântă şi mulţumită pentru darurile Tale cele mari, pe care le-ai făcut şi le faci totdeauna nouă.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de neputinţa noastră şi nu ne pierde pe noi pentru fărădelegile noastre, ci fă milă mare cu noi smeriţii, ca, scăpând de întunericul păcatului, să umblăm în lumina dreptăţii şi, înarmându-ne cu armele luminii, să vieţuim nebântuiţi de toată meşteşugirea vicleanului, şi cu îndrăzneală să Te preaslăvim pentru toate, pe Tine, Unul, Dumnezeul cel Adevărat şi Iubitor de oameni, căci într-adevăr şi cu dreptate este o mare taină a Ta, Stăpâne şi Făcătorul tuturor, risipirea cea vremelnică a făpturilor Tale, şi după aceea alcătuirea din nou şi odihna cea de veci. Ţie Îţi mulţumim pentru toate; pentru intrarea noastră în lumea aceasta şi pentru ieşirea din ea, care, după făgăduinţa Ta cea nemincinoasă, ne arvuneşte nouă de mai înainte nădejdea învierii şi a vieţii celei nestricăcioase, pe care fă ca să o dobândim, la a doua venire a Ta, ce va să fie. Că Tu eşti şi începătorul învierii noastre şi Judecătorul nemitarnic şi iubitor de oameni pentru cele făcute în viaţă, Stăpân şi Domn al răsplătirii; Care Te-ai făcut asemenea nouă, părtaş trupului şi sângelui, prin smerirea cea mai adâncă, şi ai avut inimă plină de milostivire pentru pătimirile noastre cele fără de osândă, prin aceea că Însuţi le-ai cercat de bunăvoie, Însuţi fiind cercat prin cele pătimite, Te-ai făcut ajutător de bunăvoie nouă, celor supuşi la încercări; pentru care ne-ai şi adus pe noi la a Ta nepătimire.
Primeşte deci, Stăpâne, cererile şi rugăciunile noastre şi odihneşte pe toţi părinţii fiecăruia, pe maici, pe fraţi, pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie şi dintr-o seminţie, şi toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci; şi aşează sufletele şi numele lor în cartea vieţii, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac şi ale lui Iacov, în latura celor vii, în împărăţia cerurilor, în raiul desfătării, ducându-i pe toţi, prin îngerii Tăi cei luminaţi, în sfintele Tale locaşuri, ridicând împreună şi trupurile noastre, în ziua în care ai hotărât, după făgăduinţele Tale cele sfinte şi adevărate. Căci nu este, Doamne, moarte, pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de întristare la cele mai bune şi mai vesele, şi odihnă şi bucurie. Iar de am şi greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciune, chiar de ar fi viaţa lui doar o singură zi. Că numai Tu singur Te-ai arătat pe pământ fără de păcat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toţi nădăjduim să dobândim milă şi iertare de păcate. Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dezleagă, lasă şi ne iartă nouă şi acelora, căderile în păcate, cele cu voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cele fără de ştiinţă, cele arătate şi cele ascunse, cele cu lucrul şi cele cu gândul, cele cu cuvântul şi cele din toate umbletele şi mişcările noastre. Şi celor care s-au mutat de aici mai înainte, dăruieşte-le izbăvire şi iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvintează, dăruindu-ne sfârşit bun şi paşnic şi nouă şi la tot poporul Tău şi, revărsând asupra noastră îndurările milei şi ale iubirii de oameni, la venirea Ta cea înfricoşătoare şi de temut fă-ne vrednici de împărăţia Ta.
Este rugaciunea pe care parintele mi-a dat-o acum , in urma cu sase ani spunandu-mi sa o citesc pentru iertarea sotului meu... am citit-o mult timp , cu mare zdrobire de inima, acum , o am alaturi de cartile mele de rugaciune si ...inca o mai citesc uneori si inca mai plang si inca mai sper...
Sunt opt ani decand indiferent ce se intampla in jurul meu, in ziua acesta, in ceasurile in care se citesc rugaciunile acestea sunt in genunchi in biserica
Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Cincizecimii
(Ioan 7, 37 – 52; 8, 12)
Iubiţii mei, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă nu este lucru omenesc; este un aşezământ de Dumnezeu lucrat. Şi astăzi sărbătoreşte ziua ei de naştere.Pe faţada Catedralei Mitropolitane din Florina, a Sfântului Pantelimon, există un mozaic. Reprezintă Biserica în formă de corabie. Cârmaciul ei este Hristos. Ajutoare – apostolii şi clericii. Călători – toţi creştinii, iar vântul favorabil care umflă pânzele ei, este Sfântul Duh. Însă corabia Bisericii de-a lungul veacurilor adeseori pluteşte pe furtuna, care ridică valuri ale rătăcirii şi ale necredinţei. Împărţirile lăuntrice ale ereziilor şi ale schismelor, prigoanele din afară din partea închinătorilor la idoli şi a necredincioşilor, dar şi intervenţiile statului – considerat creştin – provoacă de-a lungul vremurilor naufragiu.
* * *
O imagine în mic a unui astfel de naufragiu au trăit, de pildă, credincioşii din patria noastră la sfârşitul anilor 80. Atunci s-a încercat slăbirea Bisericii printr-o nouă confiscare a averii ei mobiliare. Însă mai mare primejdie era ameninţarea autonomiei ei spirituale. Simpatiile şi antipatiile de partid au provocat în acele zile antipatie şi împărţire. Şi doar atunci? De multe ori se creează situaţii asemănătoare. Şi unii, care cred că Biserica trebuie să fie întotdeauna supusă faţă de stat, ne spun: Voi sunteţi cauzele tensiunii care apar în relaţiile dintre Biserică şi stat. Ne acuză că suntem vinovaţi pentru împărţire. Ce vom răspunde? Dar nu trebuie să răspundem noi. Astăzi răspunde Evanghelia. – Dar Evanghelia a fost scrisă cu 20 de secole înainte; cum răspunde unei chestiuni actuale?… Evanghelia este o carte veşnică.Este pentru toate generaţiile. Dă răspuns la toate problemele, dă şi acestei chestiuni. Ce răspunde Evanghelia de astăzi?
***
Hristos era la Ierusalim în zilele marii Sărbători a Corturilor (celelalte două mari sărbători ale evreilor erau Paştele şi Cincizecimea). Sărbătoarea Corturilor o prăznuiau pentru a-şi aminti că 40 de ani în pustie, au trăit în corturi. Aşadar, în ultima zi a sărbătorii, Hristos a stat în mijloc, într-un loc, şi a vorbit poporului. A vorbit? Aţi fost atenţi la ce zice Evanghelia? Toate cuvintele au o importanţă. Nu spune doar „a vorbit”. Ce zice? „A strigat” (Ioan 7, 37). Ce înseamnă „a strigat”? A strigat din toată puterea Lui. Să audă asta unii, care se smintesc când episcopul sau predicatorul îşi ridică glasul. Precum mama strigă puternic când copilul ei este în pericol, precum găina când vede uliul că se năpusteşte asupra puilor ei scoate un ţipăt sfâşietor, aşa şi păstorul căruia îi pasă de turma lui, ridică glasul, strigă. Nu pentru lucruri mici, ci pentru folosul veşnic al sufletelor. Şi ce spunea Iisus?Cuvinte de aur, secretul fericirii omeneşti: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37). Dacă însetează cineva… La ce sete se referă? La setea firească, a trupului, care se potoleşte repede la un izvor? Nu din aceea. Se referă la o altă sete; la setea pe care o simt sufletele nobile, la setea de cer, setea după adevăr, pace, dreptate, iubire, izbăvire de patimi.Ce om nu suspină din cauza legăturilor care îl robesc? Aşadar, cine simte această sete, acesta să vină la Mine şi Eu îi voi da apa cea nemuritoare, care va împlini toate dorinţele nobile ale sufletului lui. S-ar fi aşteptat cineva ca toţi aceia care L-au ascultat pe Hristos să creadă. Au crezut? Nu. Doar o mică parte. Ceilalţi nu doar că nu au crezut, ci s-au şi ridicat cu rea-voinţă împotriva Lui. Alţii au criticat predica ori s-au îndoit asupra originii vorbitorului. Arhiereii şi fariseii au poruncit slujitorilor să-L prindă, să-L aresteze şi să li-L aducă. Dar slujitorii, care s-au dus şi L-au ascultat pe Hristos, când s-au întors, au spus şefilor lor: „Niciodată nu a grăit cineva ca omul acesta” (7, 46). Ce vedem deci în Evanghelie? Este împărţire: „Deci împărţire s-a făcut în mulţime pentru El” (7, 43). Oamenii s-au împărţit în două tabere: a celor care au crezut şi a celor care nu au crezut în Hristos.
***
Iubiţii mei, ceea ce s-a întâmplat atunci se repetă în Biserica lui Hristos. În fiecare epocă există întotdeauna divizare. Şi care este cauza, Hristos? Nu. Atunci cine? Alegerea rea a oamenilor. Toţi cei care au dispoziţie bună Îl ascultă pe Hristos şi Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeu; cei care nu au dispoziţie bună, nici nu înţeleg, nici nu vor să-I asculte cuvintele. Ştiţi cu cine seamănă aceştia? Cu cei care au „oftalmiosi” (o boală a ochilor). Pentru cei care au ochi sănătoşi nu există lucru mai mulţumitor decât lumina soarelui; însă pentru cei care pătimesc de „oftalmiosi” (o boală a ochilor), lumina îi deranjează şi se închid în camere întunecate. Aşadar, după cum pe aceştia îi deranjează lumina soarelui, aşa şi pe cei care sunt chinuiţi de diferite patimi, lumina adevărului îi deranjează. A spus-o Hristos: A venit Lumină în lume şi oamenii au urât Lumina, pentru că lucrurile lor erau rele (vezi Ioan 3, 19). Există prin urmare împărţire, însă pricina nu este Hristos, ci reaua dispoziţie a omului. Predica împarte. Acolo unde cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, oamenii rămân nederanjaţi; pot să meargă la Biserică, dar cum intră, aşa ies. Însă unde se ascultă predica vie, radicală, mustrătoare a patimilor omeneşti, a neputinţelor şi a răutăţilor, acolo lumea imediat se împarte. Unii primesc, alţii nu primesc; unii binecuvântează clipa în care a venit predicatorul, iar alţii o înjură.Vedeţi cuvintele Evangheliei? „Împărţire”, zice, „s-a făcut”. Unde este predica, unde este cateheza, unde este mărturisirea, unde Biserica este vie, acolo este împărţire. Dar asta nu constituie o acuzaţie a ei. În mormânt e linişte, extremă linişte; unde există viaţă, acolo oamenii se împart. De 20 de veacuri Istoria bisericească şi universală, cum a spus un filozof, este istoria a două tabere: una sunt credincioşii, iar cealaltă necredincioşii. Una adoră, se închină, Îl binecuvintează pe Hristos, cealalată necinsteşte, blasfemiază, luptă împotriva lui Hristos; una este Biserica, cealaltă este lumea. Şi întreaga lume este un conflict între credinţă şi necredinţă, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între Biserică şi lume, între Hristos şi satana. „Adevărul doare” – nu zice poporul? Să amintesc şi un alt exemplu? Pentru toţi mirul – aroma este plăcută. Dar dacă picură cineva puţin mir acolo unde îşi au cuibul vulturii, păsări de pradă necurate care mănâncă leşuri, vulturii mor! Aroma, care îl renaşte pe om, pentru vulturi este moarte. Aşa şi învăţătura lui Hristos; este bineplăcută tuturor acelora care au dispoziţie bună, dar pentru ceilalţi tot ceea ce poate fi mai odios.
***
Împărţirea se observă şi în zilele noastre. Însă biruinţa finală aparţine Bisericii lui Hristos. Menţionez două pilde. Clica materialiştilor şi ateilor din Sfânta Rusie a anului 1917 au spus: Vom distruge Biserica. Şi au muncit din greu pentru asta. În cele din urmă au distrus-o? Nu. Prigoana nu numai că nu a vătămat, ci a şi încălzit credinţa ruşilor. Şi despre Biserica Eladei un ministru ateu a spus: Ce este Biserica? O pungă deschisă; de câte ori vrem, băgăm mâna şi luăm ce ne place. Însă a venit clipa în care s-a dovedit că Biserica nu este aşa. În Patra, pe 3 iunie 1987, o avalanşă de mulţime nemaivăzută, a scris pe un panou: „Cerem Biserică liberă şi vie”, „Jos mâinile de pe Biserică”, „Părinţi, mergeţi înainte; nu daţi înapoi” … Iubiţii mei, planurile adversarilor vor eşua. Biserica este copacul pe care l-a sădit Dumnezeu şi pe care l-au adăpat cu sângele lor milioane de martiri. Nu poate să-l dezrădăcineze nimeni niciodată! Toţi demonii să-l lovească; securile lor se vor rupe, iar el va creşte. Deoarece Cârmaciul Bisericii este Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.
† Episcopul Augustin
NU, nu a fost o duminica obisnuita!Desi parintele ca de fiecare data , ne-a miruit si ne-a stropit cu aghiasma...
Duminica a fost mai frumoasa, cerurile s-au deschis pentru noi si Dumnezeu si-a aratat iar mila si iubirea pe care ne-o poarta...Am plans pentru sotul meu, pentru mama, pentru toti cei pe care ii am trecuti Dincolo si am plans nu numai pentru ca ma doare lipsa lor ci pentru ca duc cu mine povara ca ei , fiecare dintre ei a plecat cu pacatele lui...si fara mila lui Dumnezeu...greu sa primim mantuirea...
Dar Dumnezeu nu a lasat doar lacrimi pe obrajii mei... mi-a pus-o in brate pe Anastasia, fina mea cea mai mica...pe Daria...
apoi cand ei au plecat, am mers in sat si m-am bucurat de macii firavi si atat de perfecti crescuti pe langa garduri... fara ca nimeni dintre oameni sa-i semene , sau sa-i ude...
| 28Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 29.Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 30.Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?(Evanghelia dupa Matei cap 6) |
Fiecare dintre surorile aflate la schit au facut cate ceva , eu am facut ascultare de sora Maria si am mers si am facut fotografii florilor din schit... Pentru voi, dar mai ales pentru Salomeea ! Si pentru Pangratia!
Mai jos vedeti surorile asezate pe ce au gasit in curte, citind , fiecare din canonul ei si pazind pasarile...sutele de pasari care cresc la schit...
florile din care Andrei a impodobit crucea implinind visul parintelui ca florile din curte sa impodobeasca biserica...
Narcisa
Ap. Efeseni 5, 8-19
Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.
Ev. Matei 18, 10-20
Zis-a Domnul: căutaţi ca să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor din ceruri totdeauna privesc faţa Tatălui Meu, care este în ceruri; căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi i se rătăceşte una din ele, au nu lasă pe cele 99 în munţi şi se duce de caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun vouă că se bucură de ea mai mult, decât de cele 99, care nu s-au rătăcit. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru, cel din ceruri, ca să piară vreunul dintre aceştia mai mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi, ca din gura a două sau trei mărturii să se sprijine orice cuvânt. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului Bisericii; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat vă spun vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi vă spun vouă că, dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.
Predica Parintelui Leontie
„Iar roada Duhului este dragostea” (Galateni 5, 22) Ieri, iubiții mei, dar și astăzi Sfânta noastră Biserică sărbătorește marele praznic al Cincizecimii. Acest praznic este caracterizat de distinși Dascăli și Părinți ca ziua în care s-a născut Biserica. Dar în timp ce cele omenești au un început, un punct culminant și un sfârșit, Biserica nu are sfârșit; putem să spunem și despre ea „și împărăția” ei „nu are sfârșit” (Luca 1, 33). Oricât ar fi războită, va rămâne de nebiruit, deoarece are în ea puterea Sfântului Duh. Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, ca Dumnezeu este nevăzut. S-a făcut însă simțit prin diferitele Lui manifestări în ziua Cincizecimii. Sub două chipuri s-a făcut simțită astăzi, după cum zice evanghelistul Luca. Nu precum la Iordan „în chip de porumbel”. De data aceasta a venit ca limbi de foc și ca o suflare de vânt puternic. De ce? Acestea sunt simbolice. S-a arătat ca limbi de foc, ca să arate că singura armă de care dispune creștinismul este limba puternică, cuvântul viu al lui Dumnezeu în gura sfinților apostoli. Și s-a făcut simțit ca suflare de vânt puternică, deoarece ca un vânt puternic a dezrădăcinat - da, a dezrădăcinat! - învechitul copac al idolatriei, pe care nu putuse să-l dezrădăcineze nimeni din înțelepții antichității. Predica simplă a pescarilor din Galileea, care fuseseră luminați de Duhul Sfânt, a dezrădăcinat idolatria. Dar dezrădăcinarea este negare. Și Evanghelia nu este doar negare. A dezrădăcinat, da, străvechile obiceiuri si sisteme idolatre înrădăcinate în inimile oamenilor, dar în locul lor a sădit un alt copac, copacul creștinismului. Și că Evanghelia are puterea de a dezrădăcina străvechile sisteme și regimuri ale nelegiuirii și înșelării, și să sădească cerescul copac al lui Hristos, aceasta nu este o teorie; se vede lămurit pe persoane anume. Un copac străvechi este „omul cel vechi” (Romani 2, 2; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9), păcătosul. Dar din clipa în care crede în Hristos, se pocăieşte, se schimbă. Un suflet care este adăpat de şuvoaiele de apă ale Atotsfântului Duh înfloreşte şi rodeşte. Şi copacul, a spus Hristos, se cunoaşte după fructele sale (vezi Luca 6, 43; Matei 7, 16). Mărul după mere, părul după pere, portocalul după portocale; şi creştinul?! După roadele Sfântului Duh. Care sunt roadele Sfântului Duh? Despre Sfântul Duh vorbesc şi Evanghelia şi Apostolul pe care le-am auzit (vezi Matei 18, 18; Efeseni 5, 9). Îndeosebi însă vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola sa către Galateni (capitolul 5, v. 22). Acolo enumeră exact nouă roade ale Sfântului Duh. „Roada Duhului”, zice, sunt următoarele: Primul rod este un cuvânt foarte drag, care e pe cale să dispară de pe pământ, un cuvânt care exprimă esenţa creştinismului. Este dragostea. Dragoste nu-n cuvinte, ci în fapte. Un model al dragostei este Domnul nostru Iisus Hristos, Dragostea răstignită, dragostea care ajunge până la jertfa pe cruce. Al doilea rod al Sfântului Duh, zice Apostolul Pavel, este bucuria. Într-adevăr, acolo unde există dragoste urmează bucuria. Sufletul răuvoitor face ca şi faţa sa fie posomorâtă şi privirea să inspire tristeţe. După bucurie, ca o urmare firească, vine pacea. Cine trăieşte cu Dumnezeu, acela este în pace cu Părintele Ceresc, este în pace cu aproapele, este în pace mai întâi de toate cu propria conştiinţă; nu simte remuşcări. Aşadar, prima treime, sfânta treime a acestor roade, este „dragostea, bucuria, pacea”. A doua triadă: „Îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine”. Ce înseamnă îndelungă răbdare? Când cineva îţi face rău, să nu aplici dreptul evreiesc: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”(Ieşire 21, 24), ci să înduri; şi să nădăjduieşti că şi cel mai mare răufăcător poate să se transforme într-un om bun. Un alt rod este bunătatea, adică inima largă, ca cerul, care îmbrăţişează toată lumea fără excepţie. Al treilea rod al celei de-a doua triade este facerea de bine, adică binele nu doar la nivel teoretic, ci şi la nivel practic, nu doar în potenţă, ci şi în lucrare în viaţa noastră. Şi în cele din urmă a treia triadă a roadelor. Credinţa. Credinţa nu în sens obişnuit, ci în primul sens. Omul credinţei este cel vrednic de încredere, cel demn de crezare. El zice „ceea ce este da da” şi „ceea ce este nu nu” (Matei 5, 37 ş.u.), numeşte lumina lumină şi întunericul întuneric (vezi Isaia 5, 20), numeşte ziua zi şi noaptea noapte. Acest om este statornic şi sincer. Un rod frumos mai este blândeţea, care are o legătură cu smerenia, omul cu faţa calmă şi liniştită, care se aseamănă unei mări liniştite. Şi ultimul rod este înfrânarea, pe care au lăudat-o în imne Părinţii Bisericii, dar şi anticii care spuneau: Cea mai mare victorie nu este cea pe care a repurtat-o Marele Alexandru; ci este să ne învingem propriul nostru sine, răutăţile şi patimile noastre. Iată deci, nouă roade, trei triade, dupa Persoanele Sfintei Treimi. Şi acum întreb, iubiţii mei: Există astăzi aceste roade? Dacă există, atunci există viaţă creştină. Dacă iarăşi nu există, să nu deznădăjduim – să luăm în considerare că şi copacii sălbatici pot să devină copaci de grădină şi roditori. Aceasta nu este o exprimare literară şi poetică; este o realitate. Creştinismul a realizat cea mai mare schimbare din lume. Celelalte schimbări sunt temporare şi de suprafaţă, nu ating profunzimea. Trebuie să se schimbe inima omului; şi pentru a se schimba, este nevoie de o putere mai presus de fire, supranaturală. Avem astfel de exemple. Unul este Apostolul Pavel – era copac sălbatic şi a devenit roditor şi mai ales în toată lumea, la nivel mondial. Un alt exemplu este Sfântul Augustin – era de asemenea un sălbatic, un copac neroditor, dar prin credinţa în Hristos a devenit un copac al cărui rod îl gustă până astăzi întreaga lume. Platon îl numeşte pe om copac. Dar în timp ce copacii naturali îşi au rădăcinile în pământ, omul îşi are rădăcina în cer. Este prin excelenţă o fiinţă metafizică, un copac ceresc, de vreme ce din cer se hrăneşte. Astăzi oamenii s-au înrăit. Sufletele sunt înţelenite, neroditoare, sterpe, se aseamănă Saharei pline de cactuşi şi spini a toată răutatea. Dar îndrăzniţi, fraţilor. Aveţi nădejde în Duhul Sfânt. Cred neclintit că şi cei mai sălbatici copaci şi cele mai inumane sisteme şi cele mai ateiste regimuri pot să fie transformate în copaci roditori. Cum? În ce fel? În agronomie există metoda care se numeşte altoire. Cu puţină coajă sau cu o mică crenguţă, care se numeşte altoi, măslinul sălbatic se transformă în măslin domestic. Aşadar, şi omenirea are nevoie de un altoi. Iar altoiul duhovnicesc, care-l schimbă pe om, este credinţa în Domnul. În această sfântă zi să ne cercetăm fiecare propriul sine ca persoană. Ce suntem? Să cercetăm: Ce suntem și ca familie? Ce suntem ca societate? Ce suntem ca stat? Nu cumva suntem copaci sălbatici? Dacă suntem copaci sălbatici, trebuie să ne transformăm. Omul este o ființă schimbătoare, poate să se schimbe. Și cu puterea lui Dumnezeu se transformă din sălbatic în om blând, iar din tâlhar în profet și dascăl al Evangheliei. Mă rog să devenim copaci rodnici și să aducem aceste nouă roade: prima triadă - „dragostea, bucuria, pacea”, a doua triadă - „îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine”, iar a treia triadă - „credința”, „blândețea”, „înfrânarea”. Să cercetăm: avem aceste virtuți? Dacă nu le avem și suntem copaci neroditori, e vai! Ce-a spus Domnul? “Tot copacul care nu face roadă bună se taie și se aruncă-n foc” (Matei 7, 19). Foc și secure ne așteaptă. Copacii neroditori sunt condamnati. Un Război mondial, Armaghedonul omenirii, le va dezrădăcina pe toate, fie că e vorba de persoane, fie că e vorba de ansambluri și sisteme. Fie ca prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților, Mângâietorul să ne umbrească și fiecare din noi să prezinte în viața lui roade bune și ca persoană și ca familie și ca neam, ca să fim copaci rodnici în vecii vecilor. Amin.
Harul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului este neobişnuit: el întoarce, vindecă şi întăreşte copilul trupeşte şi duhovniceşte. Împărtăşirea cât mai deasă este zălogul sănătăţii lui trupeşti şi sufleteşti.
Un medic mărturisea că recurgea rar la ajutorul medicamentelor în cazul copiilor care erau des împărtăşiţi. Asupra acestor copii legea moştenirii însuşirilor rele nu are nici o putere. E. Poseleanin vorbeşte despre nişte părinţi care aveau motive serioase să se teamă că defectele lor vor fi moştenite de copil. Pentru a împiedica transmiterea lor, ei, după sfatul duhovnicului, împărtăşeau pruncul în fiecare duminică. Astfel, acesta a crescut complet sănătos.
Uneori de Taina Euharistiei se leagă întâmplări de vindecare miraculoasă a copiilor. Astfel, unul din marii învăţători ai Bisericii, Sfântul Andrei Criteanul, în copilărie, nu a vorbit mult timp. După o rugăciune fierbinte a părinţilor pentru însănătoşirea copilului, în momentul împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, legăturile limbii s-au rupt.
Episcopul Teofan Zăvorâtul a observat că în ziua când sunt împărtăşiţi, copiii sunt mai liniştiţi. Câteodată, chiar sunt plini de bucurie duhovnicească şi sunt gata să îmbrăţişeze pe oricine.
După rânduiala Bisericii, începând de la vârsta de patru ani pruncul nu trebuie să mănânce şi să bea nimic dimineaţa, până la Sfânta Împărtăşanie.
(N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 39-40)
Astazi parintele a avut oaspeti dragi si poate pentru unii neasteptati, dar nu pentru parinte! Doi tineri motociclisti care s-au spovedit!
si ne-am intors in orasul nostru, intai la cimitir la cei dragi noua...apoi ... acasa...Si pentru toate aceste daruri primite in doar doua zile dand slava lui Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu