"Prin Taina Sfântului Maslu, în urma rugăciunilor săvârşite în cadrul slujbei de către preoţi, credincioşii, prin împărtăşirea de harul dumnezeiesc, primesc tămăduirea atât a bolilor trupeşti, cât şi a celor sufleteşti. Această Sfântă Taină este folositoare nu numai celor bolnavi, ci şi celor sănătoşi, pentru că prin această slujbă se cer în mod expres, pe lângă vindecare, iertarea păcatelor şi împărtăşirea milei şi a îndurării lui Dumnezeu.
Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte şi în biserici, numindu-se "Maslu de obşte", pentru ca toţi credincioşii participanţi, prin ungerea cu uleiul sfinţit, să primească harul vindecării trupului şi iertarea păcatelor, sfinţirea sufletului şi curăţirea întinăciunii păcatului.
Biserica doreşte mântuirea şi vindecarea omului întreg, cu trupul şi sufletul, şi cunoaştem faptul că păcatele săvârşite prin simţurile trupeşti aduc neputinţă, slăbiciune şi implicit îmbolnăvire trupului.
Astfel, ca urmare a folosului său, Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă prin învăţăturile şi scrierile sale ca fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Maslu. Şi din rugăciunile cuprinse în cadrul slujbei observăm clar că se cere sfinţirea uleiului, ca prin ungerea cu acesta să avem folos "spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea", ca acest ulei sfinţit să fie "untdelemn de bucurie, de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică", lucruri care privesc pe orice om indiferent că este sănătos ori bolnav.
Desigur, Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte cu precădere pentru cei bolnavi, dar să nu uităm că orice credincios poate participa la săvârşirea acestei Taine şi poate fi beneficiarul darurilor dumnezeieşti izvorâte prin Sfintele Taine. Conform pravilelor bisericeşti, există şi excepţii."
http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-taina-sfantului-maslu-slujba-cu-folos-pentru-toti-crestinii
apostolul Romani 1/7-12
7. Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!
8. Mulţumesc, întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea.
9. Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său, că neîncetat fac pomenire despre voi,
10. Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi.
11. Pentru că doresc mult să vă văd ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră.
12. Şi aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea.
Ev. Matei 5, 42-48
Zis-a Domnul: celui care cere de la tine, dă-i; şi pe cel care voieşte să se împrumute de la tine, nu-l îndepărta. Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, celui din ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată peteţi aştepta? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi, dacă primiţi cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru, cel din ceruri, desăvârşit este.
Când ne plictisim la Sfânta Liturghie și ni se pare monoton și obositor să mergem în fiecare Duminică la Biserică nu este de vină limba liturghisitoare sau altceva, ci ignoranța pe care o avem în privința acestei Taine iubitoare de oameni. Cât de diferit ar fi dacă am participa la Sfânta Liturghie cu conștiință trează și dacă aceasta ar constitui un eveniment personal în viața noastră!
Foto: Oana Nechifor
De fiecare dată aceeași dumnezeiască Liturghie, nu este plictisitor?
„Ale Tale dintru ale Tale aducem Ție, de toate și pentru toate” (Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur)
Toate sunt ale lui Dumnezeu, dar ceea ce are însemnătate este că noi oferim liber întreaga creație și cele ale noastre lui Dumnezeu, recunoscând astfel Împărăția Lui și dând sens vieții noastre și întregii făpturi create. Cei care nu oferă liturgic ca mulțumire făptura lui Dumnezeu nu Îl lipsesc pe Dumnezeu de nimic – fiindcă toate sunt ale lui Dumnezeu și există prin puterea Lui de viață făcătoare – numai că se lipsesc pe ei înșiși de Adevăr, de gustul vieții și se supun stricăciunii și morții.
Lumea a fost creată ca un pretext și un mijloc de a-L slavoslovi pe Dumnezeu. După căderea celor întâi zidiți, din pricina mândriei lor, și mai departe prin mândria fiecăruia dintre noi, mintea oamenilor s-a întunecat și în loc ca făptura creată să constituie un mijloc și un pretext de a-L preamări pe Dumnezeu, ea a devenit scop și a fost îndumnezeită. Astfel, am schimbat corecta folosire a lumii: Din mijloc de slavoslovie a lui Dumnezeu am făcut-o idol și noi am devenit idololatri, închinători la idoli.
Să nu socotească cineva că vorbim despre unele epoci trecute, când oamenii se închinau la unele statui ale zeilor. Și astăzi când cineva este atașat unei patimi, precum iubirea de arginți, lăcomia, iubirea de plăceri ș. cl. este un închinător la idoli. Toate patimile nu sunt nimic altceva decât o alipire de vreo făptură, de o creație a lui Dumnezeu, în care această făptură creată ocupă locul întâi în interesele noastre și în dragostea noastră și ne îndepărtează de Dumnezeu atât de mult încât uneori nici nu mai vrem să auzim de Dumnezeu.
Încetarea relei folosiri a lumii, eliberarea din stăpânirea patimilor noastre, din idololatrie și în același timp transfigurarea lumii și întoarcerea ei la scopul inițial, ca pretext pentru slavoslovia lui Dumnezeu se realizează în Dumnezeieasca Liturghie.
Tot ceea ce se întâmplă în dumnezeiasca Liturghie nu este o simplă slujbă sau numai câteva lucrări simbolice, sau unele gânduri și idei evlavioase, ci este o realitate, o experiență. De îndată ce oferim toate lui Dumnezeu, Acela în chip smerit și iubitor de oameni ne trimite harul Preasfântului Lui Duh și preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Fiului Lui, în chip real și adevărat, pe care în continuare ni le oferă ca să ne împărtășim și să ne sfințim. Să devenim părtași ai trupului Lui, să gustăm din bucuria Învierii, să începem să trăim de pe acum viața veșnică, desfătarea de cele cerești. Dumnezeiasca Liturghie este lucrarea restaurării voinței dumnezeiești în viața noastră și această lucrare se săvârșește de preot și de credincioși. Și credincioșii toți participă activ la dumnezeiasca Liturghie prin faptul că participă la lucrările și la cuvintele dumnezeieștii Liturghii reprezentați de preot și de psalți. Este caracteristic faptul că Preotul ortodox nu săvârșește dumnezeiasca Liturghie singur, individual, ci numai ca slujitor al Bisericii, ca întâistător și ca reprezentant al adunării credincioșilor. De aceea rostește „Ale Tale dintru ale Tale”, „Sfintele sfinților” și de aceea cântăm „noi care pe heruvimi cu taină închipuim...”, adică la plural. Toți împreună închipuim pe heruvimi, oferim toate doxologic lui Dumnezeu, primim Sfintele care sunt hărăzite sfinților.
Dumnezeiasca Liturghie este o creație a noastră, a tuturor. Creația prin excelență a omului care valorifică, dă sens și mântuiește viața lui veșnic. Cel care simte fie și puțin și participă la acest Adevăr și îl trăiește, atunci iubește dumnezeiasca Liturghie mai mult decât orice altceva pe lume. În interiorul ei își află sinele, pe Dumnezeu, mântuirea lui. Îl întâlnește cu adevărat pe semenul său, îi iubește pe toți, învață care este sensul creației și care este adevărata valoare a făpturilor create. Se eliberează din sclavia și stăpânirea patimilor și a diavolului și dobândește libertatea de fiu al lui Dumnezeu.
În Sfântul Munte dumnezeiasca Liturghie se săvârșește în fiecare zi după Utrenie. Și deși participăm în fiecare zi la aceeași dumnezeiască Liturghie nu ne săturăm, nu ne plictisim, nu obosim. Când cineva trăiește dumnezeiasca Liturghie, sfintele ei cuvinte devin pentru el o ușă care îl conduce la o întâlnire cu Dumnezeul cel personal, Adevărul cel enipostatic. Întreaga noastră viață devine o pregătire a ofrandei celei către Dumnezeu, a participării noastre conștiincioase la dumnezeiasca Liturghie și în cele din urmă o doxologie către Dumnezeu, un efort și o luptă, o prelungire și păstrare pe durata întregii noastre vieți a experierii și împărtășirii cu Trupul dumnezeu-omenesc al Mântuitorului. Liturghisim viața noastră și viața noastră devine o neîncetată dumnezeiască Liturghie care începe cu sfânta Taină a dumnezeieștii Euharistii și se încheie și se întregește iarăși cu Ea. Prin Sfânta Liturghie îi oferim lui Dumnezeu toate gândurile noastre, lucrările noastre, luptele și agoniile noastre, fricile și nădejdile noastre, întreaga noastră ființă, ca să le prefacă și să le mântuiască. Dumnezeiasca Liturghie ne călăuzește și ne introduce în tărâmul celor vii, în comuniunea Duhului Sfânt, în Împărăția binecuvântată a Sfintei Treimi.
Când ne plictisim la Sfânta Liturghie și ni se pare monoton și obositor să mergem în fiecare Duminică la Biserică nu este de vină limba liturghisitoare sau altceva, ci ignoranța pe care o avem în privința acestei Taine iubitoare de oameni. Cât de diferit ar fi dacă am participa la Sfânta Liturghie cu conștiință trează și dacă aceasta ar constitui un eveniment personal în viața noastră!
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)
Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2
Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.
De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.
Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.
Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.
PREDICA PARINTELUI LEONTIE
Sfinţii toţi… „au astupat gurile leilor” (Evrei 11, 33) Astăzi, iubiţii mei, vă voi pune o întrebare şi va rog sa va dati singuri răspunsul. Care este cea mai mare putere din lume? Dacă voi pune întrebarea unor oameni care nu cred, voi primi diferite răspunsuri. Cei mai mulţi vor răspunde că cea mai mare putere e banul, gologanii. Cine are banul, zic ei, le are pe toate. Alţii vor spune că este bomba, armele. Cine deţine armele, acela stăpâneşte. Alţii iarăşi, oameni trupeşti şi ei, vor spune că cea mai mare putere este frumuseţea... Şi oare nu vedem cum înaintea unui zâmbet de femeie, oameni care deţin cele mai mari funcţii cad în necuviinte? Alţii însă zic că astăzi, în secolul nostru, cea mai mare putere este ştiinţa – zic asta şi li se umple gura s.a.m.d. Răspunsul corect la întrebare îl oferă astăzi, zi sfântă, Biserica noastră prin primul cuvânt din Apostol. „Sfinţii toţi”, zice (Evrei 11, 33). Cea mai mare putere, adică, este sfinţenia, cea pe care astăzi o dispreţuim. Dă-mi, nu mult, un dram din harul pe care l-au avut Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, părinţii, asceţii din pustie! Un dram din harul pe care l-au avut Sfânta Ecaterina, Sfânta Parascheva!.... Dar ce este însăşi sfinţenia? Este o sinteză din multe virtuţi. Întâi şi întâi, sfinţenia este credinţă. Să primeşti cu tot sufletul, sută la sută, Simbolul Credinţei - „Cred întru Unul Dumnezeu…”. Toate pot să fie minciună, dar niciodată – şi niciodată – nu este minciună învăţătura lui Hristos. El Însuşi a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Sfinţenia este nădejde în Dumnezeu, o ancoră în viaţă… Sfinţenia este mai înainte de toate iubire, precum auzim la Dumnezeiasca Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Sfinţenia mai este multe: este lacrima de pocăinţă, umilinţa în rugăciune, îndurarea, filantropia, iertarea, spiritul de sacrificiu pentru Hristos, despre care zice astăzi Evanghelia (vezi Matei 10, 32-33, 37-38); dacă Îl iubeşti, atunci mii de vieţi vei jertfi pentru El. Aşadar, toate acestea sunt sfinţenia. Avem noi astfel de flori duhovnicesti? Când există sfinţenie, când există o lacrimă înaintea lui Hristos pentru păcatele noastre, atunci „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Acela care are sfinţenia face minuni. Acestea le spune astăzi Apostolul. Aţi auzit un întreg catalog: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă…, cincisprezece izbânzi. Din toate acestea doar una singură vă voi spune-o, aceea pe care o descrie în trei cuvinte. „Au astupat”, zice Apostolul despre sfinţii toţi, „gurile leilor”; au astupat gurile leilor (Evrei 11, 33). Leul! Aţi auzit vreun leu? Glasul lui este frică şi spaimă. Când iese noapte şi răcneşte, se cutremură pustiul. Coada lui - moarte, trupul lui - cauciuc, dinţii lui - fierăstrău, zdrobeşte oase. Aşadar, textul spune că sfinţii „au astupat gurile leilor”. S-a întâmplat asta? S-a întâmplat într-adevăr. Unde? Există multe exemple. La vreo zece-douăzeci de sfinţi. Eu vă voi aminti unul. Ia citiţi puţin. Lăsaţi ziarele, revistele, romanele. Deschideţi Sfânta Scriptură şi acolo veţi găsi pe primul din sfinţii care „au astupat gurile leilor”. Trăia, zice Scriptura, în vremurile de demult un rege. Necredincioşii au contestat istoricitatea lui, dar s-au făcut săpături, s-au găsit palatele lui şi obiecţiile s-au oprit. O, neam necredincios! În arheologi crezi, dar în cuvântul lui Dumnezeu nu crezi! Dar, după cum zice Scriptura, şi „pietrele vor striga” (Luca 19, 40). Va veni ceasul în care şi pietrele vor confirma adevărul. Aşadar, acest rege a emis un edict: Să nu îndrăznească nimeni să deschidă Scriptura sau să îngenuncheze pentru a-si face rugăciunea sau să spună „Doamne, miluieşte”. Cine va fi descoperit ca încălcător al poruncii, va fi înşfăcat şi aruncat într-o groapă adâncă, în care vor fi lei flămânzi; o astfel de pedeapsă hotărâse. Ia gândiţi-vă dacă am fi trăit noi atunci, care din noi, laic sau cleric, va fi avut cutezanţa să-şi arate credinţa? Dar s-a găsit unul şi a cutezat: A fost profetul Daniel. Nu s-a jucat de-a v-aţi ascunselea, şi-a continuat dragostea nemărginită pentru Dumnezeu, adoraţia sau cultul său. A fost văzut, a fost pârât, a fost prins şi aruncat la lei. Şi ce s-a întâmplat? Să nu creadă necredincioşii, e dreptul lor. Noi credem. Doar ce-a căzut în groapă, „Dumnezeu a închis gurile leilor” (Daniel 6, 18), le-a pus botniţă şi leii s-au făcut ca mieluşeii. În ziua următoare se duc, se uită de sus şi ce văd? Minune, Daniel stătea acolo cu ei! Este scos şi sunt aruncaţi în groapă duşmanii lui, cei care l-au pârât. Ei bine, n-au apucat să ajungă jos; din aer i-au înşfăcat leii şi i-au mâncat. Atunci Darius a spus: Dumnezeul în care crede Daniel este cel adevărat (vezi Daniel 6, 26). Vedem aşadar că profetul Daniel prin credinţa în Dumnezeu „a astupat gurile leilor”. Voi înainta acum mai mult şi vă voi spune următoarele. Nu există doar leii din junglă. De aceşti lei să nu vă temeţi. Cel mai rău leu este omul. Câţi oameni poate să mănânce un leu? Cincizeci, o sută, două sute? Mai mult nu mănâncă. Omul însă se dovedeşte mai înspăimântător. Din toate fiarele pământului cea mai rea este omul. Dar şi în acest sens este valabil cuvântul „au astupat gurile leilor”. Sfinţenia biruieşte şi leii cu chip omenesc. Nu e o poveste ceea ce vă voi spune. Într-un târg, era un bărbat, care atunci când se mânia, nu-l îngenuncheau nici zece jandarmi. De douăzeci de ani nu călcase în biserică. Oamenii îi spuneau aslan, adică leu. Când intra în cârciumă, trebuiau să plece toţi de-acolo. Spărgea pahare, farfurii, scaune, mese, toate. El stăpânea. Nimeni nu putea să se apropie de el! Când se întorcea acasă devenea uragan. Ei bine, acest leu sălbatic a devenit mieluşel. Cine l-a făcut mielușel? Mielușel – adica creștin l-a făcut femeia lui. Ce era? O femeie care se vopsește, care se plimbă ca o gâsculiţă, care umblă dezbrăcată? Nu. Nu-mi vorbiți despre astfel de femei. Pe acestea le va lua valul, urgia lui Dumnezeu. Vorbesc despre celelalte femei, care cred, care iubesc, care se jertfesc. Așadar, a căzut convertirea lui pe o sfântă femeie, eroină. Era analfabetă. Avea cartea „Mântuirea păcătoșilor” și punea pe altcineva să-i citească. Mergea la biserică, își aprindea candela, era ca Maica Domnului. Aceasta s-a căsătorit cu el. Mama și tatăl îi spuneau: Nu-l lua. L-a luat. Ceea ce a suferit un an, doi, trei, nu se spune; dar în cele din urmă l-a câștigat. Ceea ce am spus despre bărbat, spun și despre femeie. Pentru că există și femei, care n-au dinți de leu, însă au limbă care „nu are oase, dar sparge oase”. Îl fac pe bărbatul lor să deznădăjduiască și să spună seara: De ce să mai merg acasă?... Am auzit bărbați confirmând cuvântul Scripturii: „Mai bine să locuiești în pământ pustiu decât cu o femeie certăreață, limbută și supărăcioasă” (Pilde 21, 19); mai bine să stai într-o peșteră cu fiarele decât într-o casă cu o femeie mânioasă și guralivă. De o astfel de femeie s-a temut până și Ioan Botezătorul. În pustie leii l-au cinstit; dar femeile rele si viclene de la palat (Irodiada și Salomeea) i-au cerut capul. Cu toate acestea, în viața conjugală se poate ca un bărbat care crede în Dumnezeu și-L are în inima sa pe Hristos, să-și schimbe femeia; avem exemple de bărbați, care au luat din bordeluri femei păcătoase și astăzi acestea sunt mame – diamant. Pentru că dacă femeia s-a rostogolit în mocirlă, nu-i vinovată doar ea, suntem vinovați și noi bărbații; dar nu este timpul de față să dezvolt acest subiect. Dar înainte de a încheia vreau să spun și aceasta. Un leu încă și mai sălbatic este astăzi cugetul lumesc modern. Și la acesta suntem chemați să ne împotrivim, ca să păstrăm până la sfârșit credința Părinților noștri. Avem Evanghelia noastră, avem apostolii noștri – Andrei si Filip, avem morții noștri, avem eroii noștri, avem tradițiile Ortodoxiei. Cu acestea vom trăi din neam în neam, cu acestea vom muri, ca să se slăvească cinstitul nume al Domnului, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
apoi...ne-a citit rugaciunea la inceputul postului sfintilor apostoli Petru si Pavel
si inca cateva cuvinte de povata pentru acest nou urcus duhovnicesc pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne pregatim sa-l facem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu