A fost un timp in care imi doream o casa mare. Am colectionat, cred ca 10 ani, revista "Casa lux", visand la o casa in care fiecare copil sa aibe propria lui camera, eu sa am o camera cu o biblioteca imensa, sa avem o camera de zi de 60 de mp si nu mai stiu ce alte, multe, incaperi! Credeam ca a avea o casa mare, face parte din lucrurile obligatorii, pentru a avea o familie fericita!
Si am trait un timp la Bozioru, avand o casa batraneasca, dar locuind in curte, pe pasunea vecinilor!
Si am fost fericiti!
Locuiesc in primul nostru apartament, un apartament decent cu trei camere, bucatarie, bai, balcoane....Ani de zile am facut planuri sa schimb apartamentul pe unul cu 4 sau 5 camere. Acum locuiesc singura.Copiii au propriile lor case si apartamentul e mult prea mare pentru mine!
Nu primesc musafiri! Nu vine nimeni.Nici nu vreau musafiri... prea mult. Mi-se pare un efort prea mare de comunicare! De cateva ori pe an vin niste preoti dragi si fac sfestanie! Copiii si finii de Craciun si de Paste... Si atat!
Sunt obisnuita sa nu bata nimeni la usa!
Astazi am trait o dupa amiaza obisnuita...si dintr-o data, stand in bucatarie si preparand un ceai, m-am gandit ca e seara si ca trebuie din minut, in minut, sa vina Grig !Am simtit in inima bucuria si nerabdarea ca vine si in secunda urmatoare durerea cumplita ca nu va mai veni!Niciodata!Un niciodata ca un pumnal pana in adancul inimii mele!
As vrea sa-l mai astept!
Sunt dureroase asteptarile, pentru ca daca astepti, inseamna ca iti doresti grozav de mult omul acela si vrei sa-l ai alaturi si te doare lipsa lui, chiar daca el te iubeste, chiar daca el vine!
Dar mult mai dureros este sa nu mai poti astepta! Mult mai dureros este sa stii, ca niciodata trupeste nu va mai pasi peste prag si nu pentru ca nu mai vrea, ci pentru ca nu mai poate...
Am invatat cu durere sa nu mai astept. In modul in care noi ne randuisem viata,seara, Grig ajungea totdeauna acasa dupa mine.Si eu il asteptam. Ne ingramadeam la usa, eu, copiii, si pisica-Meme!Copiii priveau sacosele pline pe care le tinea in maini, Meme privea pantalonii lui negri frecandu-se de ei... eu ii priveam ochiii in care stralucea bucuria ca a ajuns acasa... Dupa moartea lui, doamna care era contabil la firma lui, mi-a zis ca in saptamana in care a murit, i-a vorbit foarte mult, simtea nevoia sa-i spuna lucruri surprizatoare, lucruri pe care niciodata nu i-le marturisise cuiva, el fiind un om tacut, chiar rezervat!
-Toata ziua muncesc cu gandul la momentul in care seara ajung acasa, la familia mea! Sa facem ceva de mancare... sa mancam impreuna....sa povestim... si daca imi pun in pahar un pic de vin , acolo, in bucataria noastra vorbind, e tot ce imi doresc de la viata!
Am inteles ca Dumnezeu ii daduse gandul acesta, ca vorbele sa ajunga candva la mine, ca alinare!
A avut acest lucru! Fara sa stiu, cel mai adesea, i-am daruit acele seri de odihna si pace! Prea putin conflictuala, de cele mai multe ori senina ... in anii din urma, poate doi, poate trei ani... i-am daruit seri asa cum le astepta ...
Asteptari... Fiecare asteapta de la celalalt ceva...un zambet, o vorba mai blanda, o privire care sa insemne"Imi pasa cum ti-a fost azi!"
Scriam candva, acum doi ani, chiar pe acest blog, ca sunt oameni pe care nimic nu-i poate inlocui!
"Au trecut ani...multi ani, patru ani si noua luni de la mutarea lui pe Steaua Minunata a lui Dumnezeu, iar noi, desi am trait, am plans, am ras, am jelit sau petrecut uneori, nu am pus nimic in locul lui, pentru ca sunt oameni pe care nimic nu-i poate inlocui, ei sunt atat de extraordinari incat e o binefacere sa traiesti langa ei, un privilegiu, iar atunci cand se indeparteaza cumva, ramane amintirea lor atat de puternica incat...oricand pot apasa clanta usii, oricand iti pot cere sacoul preferat, sau o ciorba fierbinte.Asa sunt ei! De aceea dulapurile lor raman pline de lucrurile lor, asezate frumos pe umeras, ani si ani...ani si ani...poate azi...poate maine...Pana atunci, steaua lor ramane deasupra, veghind lacrima noastra."
http://amintiri-tarzii.blogspot.ro/2012/09/nimic-in-locul-lor.html
Si tocmai de aceia , eu desi au trecut aproape sapte ani, totusi constat ca inca il astept...pana cand ... stiu ca intr-o clipa Dumnezeu, il va trimite sa ma insoteasca...
Rămâneți în admirația mea! Literaturta chiar asta este, glazura estetică a autenticului tragic.
RăspundețiȘtergere