Duc cu mine o femeie obosita. E culcata in trupul meu. Mainile ei amortite se intind in mainile mele, picioarele ei fara vlaga trag in jos picioarele mele, inima ei bate incet, atat de incet incat inima mea o acopera cu totul.Vag o cunosc. Parca a crescut pe strada mea, ne-am dat in acelasi leagan in anii copilariei, am jucat sotron impreuna, am strabatut impreuna strazile orasului in adolescenta, am alergat pe sub tei impreuna, scutarandu-i de flori...am iubit impreuna, am invatat impreuna si am trait tragedia esecurilor inerente unei vieti...Am purtat impreuna pantofi rosii cu toc inalt!
O simt in mine obosita.Vrea sa vorbeasca si vorbele ei sunt un balbait de sunete...Incet, incet se aude din ea un glas spunand"Doamne-Iiisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!" Ca o litanie.
Cand a invatat cuvintele?Si de ce nu le stie atat de bine incat sa le spuna mereu? De ce le uita?
Nu o iubesc pe femeia aceasta! Ea a facut dezordinea din viata mea! Ea poarta vina pacatelor mele, gura ei vopsita strident cu rosu a sarutat lumeste, a ras lumeste, a spus cuvinte care azi nu se pot spune nici in taceri.
Am dezbracat-o de culorile vii pe care le purta. I-am acoperit picioarele bronzate cu care se mandrea intr-un timp. Am golit trupul ei de siraguri de perle .
Si acum, obosita traieste in mine, traieste in sufletul meu.
Nu pot sa o ucid pentru ca desi urasc pacatul,trebuie sa-l iubesti pe pacatos. Incerc sa ma impac cu ea, asezand-o in genunchi si punandu-i in fata icoanele mele...Si ea spune litania ei, cand mai incet, cand mai tare..."Doamne-Iisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!"...Si eu, desi nu o iubesc, ma inchin ei, pentru ca face lucruri pe care eu nu gandeam vreodata ca le poate face, iubesc straduinta ei, iubesc oboseala ei si felul in care primeste pe capul ei salul meu de dantela neagra: semnul vaduviei, al singuratatii ...
De undeva de departe se aude o toaca batand ritmic, chemand...Femeia obosita din mine isi aseaza trupul in genunchi si spune..."Doamne-Iiisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!"
Si asta e un semn al schimbarii ei, al pocaintei la care abia acum pune inceput...
Doamne ajut-o pe femeia obosita!
RăspundețiȘtergereOf, Adelina. Am o postare noua. Abel. Chiar sunt obosita! Mai obosita decat "femeia obosita" din mine!
Ștergere"Omul este alcatuit dintr-o suita de greseli, tocmai de aceea Dumnezeu il iubeste atat de mult", spunea, intelept, A. Paleologu. Nimeni nu poate aplauda cand priveste peste umar la trecutul sau, la tot ce i s-a intamplat si tot ce a facut. Ori la tot ce n-a facut. Tuturor ne atarna de coada niste tinichele ce zdrangane zgomotos, nelasandu-ne sa uitam ceea ce de mult si de multe ori trebuia uitat. Dar de cele mai mult ori, fara voia noastra, vine un moment de declic cand nimic din butaforia vietii de altadata nu mai ramane in picioare. Vine un moment in care totul se preschimba, se lumineaza intru alt inteles. Cand intr-o zi cu soare, ori intr-o noapte viscolita, cand de prea multa bucurie ori de prea multa durere o cotim pe un alt sens al vietii, mai bun, mai intelept, mai profund, mai adanc... Si, oricat de greu ne-ar fi, sa ne muscam buzele pana la sange, dar sa nu abdicam. Sa luptam, sa invatam... pentru ca rasplata e, in toate declicurile vietii o scara aurita catre Cer. Dupa care, nimic nu va mai fi la fel de dureros si fara rost ca mai inainte.
RăspundețiȘtergereCred ca cea mai sublima si cea mai datatoare de speranta este "povestea" Fiului Risipitor. In ea se oglindeste toata umanitatea. Si in nemarginirea iubirii lui Dumnezeu.
ps.
Iar in loc de noapte buna, va recit incet o poezie, care de ani multi a devenit motto-ul vietii mele. Din ea imi iau forta atunci cand drumul imi e plin de spini. Cand ezit si ma lamentez. Cand ma sperii si-mi este frica.
"O lupta-i viata / Deci, te lupta ! / Cu dragoste de ea, cu dor". Iar mai departe continua : " Comediant e cel ce plange,/ Si-i un neom, ca-i dezertor./ Oricare-ar fi sfarsitul luptei, / Sa stai luptand, caci esti dator.", spune atat de splendid si mobilizator C. Cosbuc