Vacanta

" Cat se inseala oamenii care cauta fericirea departe de ei insisi, in tari straine si in calatorii, in bogatie si slava, in averi mari si placeri, in desfatari trupesti, in lux si in tot felul de desartaciuni, care se sfarsesc in amaraciune ! Ridicarea turnului fericirii in afara inimii noastre seamana cu zidirea unei cladiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curand o astfel de constructie se va prabusi la pamant.

Fratii mei ! Fericirea se afla inlauntrul vostru si fericit este omul care intelege aceasta. Cercetati-va inima si vedeti in ce stare duhovniceasca va aflati ! Nu cumva inima voastra si-a pierdut indrazneala inaintea lui Dumnezeu ? Nu cumva constiinta va mustra pentru calcarea poruncilor Lui ? Nu cumva va invinuieste pentru nedreptati, minciuni si neglijarea indatoririlor fata de Dumnezeu si fata de aproapele ? Cercetati si vedeti daca nu cumva inima voastra a fost umpluta de rautati si patimi, daca nu cumva s-a abatut pe cai nedrepte !"

(Sf. Nectarie)

Vedeti cat e de actual in spusele lui, sfantul Nectarie?

Ascultam in dimineata aceasta povestile de vacanta ale unor persoane apropiate prin natura profesiei. Lumea isi imparte timpul intre excursii in afara tarii  si apoi odihna prin pensiunile din tara: Hateg, Retezat, Valea Ariesului...din loc in loc cate o biserica, o manastire in care intra agale, fara sa auda ceva...

Asa eram si eu.Asa ma odihneam si eu, pentru ca uratii imi dadeau odihna trupului si sufletului.

Si recunosc, plina de pacate, ca atunci cand mi-se povesteste, mi-e dor de acel timp si mai ales mi-e dor de ceea ce nu am trait...acest timp in care, impreuna cu Grig, as fi putut sa ma odihnesc si eu cu el, undeva...ce stiu eu? ...poate aproape de Prislop...

E greu pentru o femei singura sa plece la drum, mai ales daca nu sofeaza, nu mai are bani multi, nu e e inca prea batrana si poate fi prilej de ispite in grupuri.

Asa ca... astept pelerinajele mele.Il caut pe Dumnezeu inlautrul meu, asa cum spune sf Nectarie. Problema e ca...acolo unde e loc intunecos, nici Dumnezeu nu aduce lumina, daca  tu insusi nu te cercerezi .

Nu ma odihnesc nicaieri.E ca si cand nu mai exista odihna Dorm, ma trezesc,ma rog, citesc, merg la serviciu, citesc, ma rog...Nu cred ca e rutina pentru ca multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri pe care le fac, dar nu e niciun pic de odihna si uneori, asa ca azi... simt nevoia unui alt peisaj, chiar si a unei rochii negre noi,simt nevoia sa privesc in zare si sa vad ceva, altceva...un copil alergand pe un deal, un prun cu prune coapte...s-au copt prunele?... o oala din care sa iasa aburul porumbului fiert...vreau altceva, ceva din care sa vina racoarea serilor de vara si , da, eu vreau o miezonoptica la  Dorna Arinii sau la Lainici, o rugaciune comuna in care sa spunem ..."Iata, Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednica este iarasi pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii, si afara de imparatie sa te incui. Ci, te desteapta, strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumnezeule; pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi."

Dar pana atunci mai este mult...maine este adunat consistoriu eparhial, maine se hotarasca lucruri care vor avea repercursiuni asupra noastra.Ma incredintez lui Dumnezeu in toate, in lucrurile importante ale vietii mele , dar si in cele marunte cum ar fi...vacanta.

Si este cumva, nu stiu cum sa va spun, ca si cand ...sfantul Nectarie ma cheama, in vara asta ma cheama la el! Si mai este ceva ce trebuie sa va spun: acum cand scriam,mi-au fost restituiti niste bani, pe care nu-i asteptam... exact cat imi trebuiesc sa plec spre ...Sfantul Nectarie!Ce ziceti? E departe fericirea? Nu simtiti ca este aproape, foarte aproape, ca in noi este ? 

SFANTUL NECTARIE

"Incredintati lui Dumnezeu toate grijile voastre. El va poarta de grija. Nu fiti mici la suflet si nu va tulburati. Acela care cerceteaza adancurile ascunse ale sufletului omenesc, cunoaste si dorintele noastre si are puterea sa le implineasca asa cum stie El. Voi numai rugati-va Lui si nu va pierdeti curajul. Nu socotiti ca, deoarece dorinta voastra este sfanta, aveti dreptul sa va plangeti atunci cand rugaciunile voastre nu sunt ascultate. Dumnezeu va implineste dorintele intr-un mod pe care nu-l cunoasteti. Asadar, linistiti-va si chemati pe Domnul !"

Botezul Elenei

 Iubesc nespus de mult slujba botezului . Poate pentru savarsirea minunata  a rugaciunilor de sfintirea apei 'Tu insuti dar, Iubitorule de oameni Imparate, vino si acum cu pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta", poate pentru curatenia celui/celei care e subiectul slujbei, minunea  lui Dumnezeu, poate pentru lacrima de rucunostiinta a parintilor spunand:

"Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" 

Duminica am fost invitata la botezul fetitei cele mai mici a preotului Catalin Stanciu, Elena.Invitatia m-a onorata si m-a dus la un eveniment pregatit cu multa atentie. In mijlocul bisericii o cristelnita frumoasa , in care acum patru ani, cam pe vremea aceasta a fost botezat al doilea copil al familiei, Andrei. Si uite deja, al treilea copil,o fetita, intr-o familie tanara si frumoasa , urma sa fie crestinata.

Cu totii l-am asteptat pe Inalt Preasfintia Sa Teodosie, care  ne-a facut bucuria de a o boteza pe Elena, eveniment  care a generat bucurii mari tuturor. Biserica era plina de credinciosi veniti si pentru botez dar si pentru binecuvantarea IPS. Am avut prijilegiu de a sta aproape si de a-l privi si auzi.Cu ochii atintiti in catapeteazma bisericii, la sfintele icoane, Inaltul Teodosie s-a rugat  lui Dumnezeu pentru fetita: "Si-i da ei harul izbavirii, binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe ea izvor de nestricaciune, har de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsa, plina de putere ingereasca. Sa fuga de la ea pizmasii zidirii Tale, ca am chemat, Doamne, numele Tau cel minunat, slavit si infricosator pentru cei potrivnici."

Preoti multi in biserica si la strana au cantat pentru micuta:

Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru.

Am avut lacrimi de bucurie. Ca si bunica fetitei, o doamna minunata cu care ieri am vorbit primadata. Dupa botez avea sa-mi spuna ca prin pronia lui Dumnezeu, desi nu ne cunostea pe nici unul din noi, a participat la o slujba extraordinar de importanta savarsita pentru Grig, slujba lui de inmormantare, ca m-a privit in acele momente si s-a rugat pentru noi.. Vedeti cat de atent ne leaga Dumnezeu si cum nimic nu e intamplator? Vedeti cum ne alege Dumnezeu daca fiecare din noi isi indreapta gandul spre El?Ne aduna, Dumnezeu, unii langa altii, ca sa ne fie mai usor...Asa a fost si ieri. Intr-o perioada cu multe incercari, cu multa tristete, Dumnezeu mi-a dat botezul Elenei si...binecuvantarea unui mare ierarh al bisericii noastre. Dragii mei, nu va lasati inselati de  satana, IPS- este un mare rugator la Dumnezeu pentru noi toti!Fie ca Dumnezeu sa implineasca rugaciunile preotilor si diaconilor de ieri pentru micuta, sa-i daruiasca o viata care sa o mantuiasca. Ingerul primit ieri la sfanta liminare,  sa nu o parasesca niciodata, iar ea sa-l auda mereu, ca ieri, cand nu a scos niciun sunet , doar a ascultat si privit. La multi  si binecuvantati ani!

.

  

Redescoperirea Sfintei Euharistii

Redescoperirea Sfintei Euharistii

Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează, încurajează şi maturizează spiritual. Credinciosul să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească.

Credincioşii au fost obişnuiţi să se înghesuie la spovedanie cu toţii în ultima săptămână de prin posturi (chiar în ultimele zile dinaintea sărbătorii) ori duminica dimineaţa, între Utrenie şi Liturghie sau chiar în timpul Sfintei Liturghii (sunt cele mai contraindicate momente de a spovedi; se dă totul peste cap, şi Spovedania şi Liturghia!). Acest lucru se datorează însă uneiviziuni puritaniste – e drept, promovată puternic şi azi de preoţi cu vechea mentalitate! -, care pretinde că trebuie să fii ,,vrednic” (de tip ,,imaculata concepţie”!?) să primeşti Sfânta Împărtăşanie, respectiv să te împărtăşeşti îndată după spovedanie, ca să nu apuci să mai păcătuieşti, de parcă firea şi năravurile omului s-ar scimba în 2-3 minute, după o spovedanie formală ca ,,în Gara de Nord, între două trenuri”.

Pe cine vrem să amăgim?! Omul se împărtăşeşte aşa cum e el, cu întreaga sa personalitate şi cu starea sa morală de fond, nu ,,sfântul fabricat peste noapte la o spovedanie contra-cronometru”! Nu de puţine ori asistăm la scene penibile când chiar în faţa sfântului potir unii ,,credincioşi” se îmbrâncesc sau se burzuluiesc unii la alţii. Oare efectul spovedaniei matinale să fi trecut deja?! Sau la ieşirea din biserică vor pleca dăruiţi cu ,,aripi angelice”?!

În realitate, spovedania nu se face doar la un răs/timp anume, ci cu timp, pentru ca omul să se poată deschide, să aibă răgazul de a se destăinui pe-ndelete, să nu stea ,,ca pe spini” pentru că îl ,,împing” alţii din urmă sau că-l ,,fugăreşte” preotul să înceapă slujba la oră fixă. Cu atât mai mult, dacă ai preotul tău duhovnic, se poate stabili (telefonic sau direct) o întâlnire în timpul săptămânii, care să ţină cont de programul amândurora şi astfel se evită aglomeraţia, tensiuni inutile, superficialitatea şi ineficienţa sfatului duhovnicesc.

…Credinciosul se poate spovedi oricând simte nevoia sau, cu atât mai mult, când este puternic tulburat sufleteşte, nu e cazul să aştepte postul următor sau – cum obişnuiesc să condiţioneze unii ,,duhovnici”! – neapărat să ţină un post formal de trei zile şi de-abia atunci să se adreseze preotului (când poate ascultarea să devină ,,postumă”; o persoană a declarat duhovnicului că dacă nu ar fi ascultat-o într-un moment de grea cumpănă, când a avut neapărată nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de altă parte, nu încurajăm nici spovedania pentru orice chestiune minoră ce creează un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologică şi cea spirituală pretind să ne asumăm şi personal propriile limite, s/căderi şi neîmpliniri. Nu e cazul să apelăm la spovedanie ca toxicomanul la drogul său.

Experinţa pastorală ne-a demonstrat că o spovedanie curentă (la aproximativ o lună de zile sau ceva mai rar, dar nu la mai mult de 3 luni de zile) este ideală pentru menţinerea unui tonus spiritual adecvat. În cazul în care duhovnicul cunoaşte foarte bine persoana şi poate susţine dorinţa acesteia de a primi Sfânta Împărtăşanie mai des, ar fi absurd să-i pretindă spovedanie zilnică sau tot la câteva zile. Ar semăna cu o menajeră obsesiv-compulsivă (perfecţionistă), ce ,,adună cu făraşul şi măturiţa după fiecare invitat tot firicelul de praf”. Credinciosul poate primi dezlegare să se împărtăşească mai des şi să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească (fără să încurajăm nici scrupulozitatea, nici laxismul moral).

Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează (conşientizează prezenţa vie şi unirea ontologică cu Cel de sus), încurajează şi maturizează spiritual. Pe cât ştii că duhovnicul este mai îngăduitor cu tine, pe atât se cade ca şi tu să devii mai responsabil de autonomia spirituală câştigată şi de înlesnirea accesului la Jertfa euharistică. Persoanele care practică un ,,ritm” spiritual normal (nu excesiv, ca în cazul unor mecanisme nevrotice disimulate sub mască religioasă!), sunt de regulă şi echilibrate emoţional şi au un orizont de cunoaştere şi de apropiere de Dumnezeu mult mai matur şi lucid. Se bucură de întâlnirea pe viu cu Dumnezeu, nu doar se tem de El (ca un copil de tatăl său autoritar!).

Pr. Dr Eugen Jurcă, Spovedanie şi Psihoterapie, p. 148 – 151

*

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.ro

Incercari noi

Am scris candva despre incercari.Chiar este o postare  purtand acest titlu, in luna noiembrie a anului trecut. Dar oricat de mult as citi si as scrie despre incercari, subiectul este atat de vast incat mereu raman vorbe nespuse.

Asa ca am sa scriu iar despre incercari.

Acum 5 ani, opt luni si 18 zile traiam o duminica pe care o consideram perfecta.

Eram  impreuna in casa noastra, fetita, inca adolescenta se invartea in jurul nostru, bausem cafeau de dimineata si am iesit din casa cautandu-i medicamente naturiste pentru o raceala care il sacaia, apoi am mers la serviciu pentru a termina niste lucrari urgente...Am schimbat o imbratisare si urari de sarbatorile care veneau cu cineva drag...de unde stiam ca si lucrarile de serviciu si urarile trebuiesc spuse, ca nu mai era timp pentru ele? 

Am mancat de pranz. Am dormit. Am facut clatite la ora vecerniei despre care nu stiam nimic.

Dumnezeu ma privea deja mult prea indurerat. Ingerul meu plangea langa mine, dar eu nu auzeam nimic.

Si in noaptea aceea, fara un semn inainte,Grig a murit in timp ce eu la picioarele lui nu puteam nici macar sa tip.

Marea incercare abia incepea.Fusese in viata noastra exact ceea ce Iisus povesteste in evanghelia dupa Luca , cap 12/ 16-21;

16. ... zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.

17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?

18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;

19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?

21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Exact asta traisem.Ajunsesem undeva pe o panta ascendenta, urcasem singuri, ajutati de inteligenta si ceea ce numeam sansa, urcasem, spuneam profesional si social. Intr-o lume zguduita economic si framantata politic, eram niste oameni al caror cuvant conta.Imi amintesc ca eu, desi cheltuitoare, uneori ma speriam de modul in care Grig cumpara fara sa mai priveasca pretul produselor. Ruxandra intreba:
-Mami, chiar ne permitem?
Si era in noi, ca in toti cei care cred ca reusesc in viata mandrie, multa mandrie. Un diavol zmoala, cu coada mare radea de noi. Asemenea fariseului spuneam ca noi suntem mai buni decat altii si ca bogatul din pilda, noaptea faceam planuri ...
Cu foarte putin timp inainte auzisem de un prieten , de varsta noastra care era bolnav de cancer si-l sfatuisem pe Grig sa cautam niste doctori cat mai mari sa ne consulte si sa ne monitorizeze sanatatea.Asemenea lui Lucifer, ne pregateam de cadere.   
Si intr-o clipa viata mea a fost lovita de un aisberg si sfaramata. Nu stiam ce trebuie sa fac mai departe. Exista riscul  sa consider ca sunt pe un drum drept si sa traiesc asa cum o facusem atatia ani. Aveam responsabilitatea cresterii a doi copii minunati,aveam responsabilitati sociale, eram, asa cum spun in batjocora , unul din stapanii lumii.Puteam sa raman lafel. Sa fac aceleasi fapte dinainte, sa merg la serviciu, la cimitir din cand in cand, sa port un doliu de cateva luni, sa fac pomeni cu 44 de pachete cu mar si biscuiti si sa-mi omor timpul citind literatura engleza sau americana.Un an de doliu si apoi sa plec eventual la Bucuresti pe un post in administratie, un post foarte bine platit.

Dar...tineam in brate pentru ultima data trupul unui om drag. Grig isi pierdea caldura cu fiecare minut.. Eu si Ruxandra, asezate in patul de spital il incalzeam fiecare tinandu-l in brate pe partea ei de pat. Asa o crescusem:in patul nostru,ca pe un cocon rasfatat. Acum coconul era Grig  si cumva, nu stiu de unde, am avut gandul ca ceva a fost gresit in viata noastra si Dumnezeu pentru asta ne trimite moartea lui.Stiam ca trebuie sa ma rog, dar nu stiam cuvintele pe care sa le spun...Zilele care au urmat, am rugat pe toata lumea sa se roage pentru sufletul lui...

Ma gandesc bine si realizez ca doar cateva ore sufletul lui a fost haituit de diavoli.In cateva ore aveam sa o cunosc pe maica stareta , Varvara si ea, cu maicutele, parintele Gavriil, aveau sa inceapa rugaciunea pentru Grig. Si tot ei, aceste persoane aveau sa ne invete si pe noi ce urmeaza sa facem.

Am primit invataturile lor cu mare deschidere, ca pe cuvantul lui Dumnezeu:

2. Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca.

23. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.

24. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!

25. Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?

26. Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte?

27. Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

28. Iar dacă iarba care este azi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor!

29. Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi.

30. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea;

31. Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă.

32. Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.

33. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică.

34. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.

35. Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse.

36. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se întoarce de la nuntă, ca, venind, şi bătând, îndată să-i deschidă.

37. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji.

38. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea.

39. Iar aceasta să ştiţi că, de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.

40. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.(Luca , cap 12/22-40)

Moartea lui Grig a fost o jertfa, mi-a spus parintele Vasile, fara ea nu m-as fi intors asa de repede la Dumnezeu.Fara ea, mai corect nu l-as fi cunoscut pe Dumnezeu si necunoscandu-L as fi pierdut singurele lucruri importante din viata mea: Trupul si Sangele Lui. Desigur ma impartasam odata pe an si ma spovedeam, ordinea este cealalta, dar...nu stiam nimic din ceea ce se intampla cu mine. Cred ca acel lucru, sfanta impartasanie pe care duhovnicul meu de atunci mi-o da, m-au ajutat enorm sa primesc incercarea, dar harul sfant nu statea pe un loc insuficient curatat de patimi. 

Cand am ajuns la limita, cand am realizat ca sufletul lui este in iad si ca doar eu  pot face ceva sa-l scot de acolo, am lasat lumea, am lasat totul, inclusiv pe copii mei si m-am asezat in fata lui Dumnezeu.

-Judeca-ma, Doamne! Loveste-ma , dar iarta-ma! Da-ne iertarea Ta si primeste-ne.

Orice incercare are ca scop sa te apropie de Dumnezeu, sa ti-L aminteasca, pentru ca asa e, Il uitam pe Dumnezeu.

-Andrei e un copil tare bun! -zice mama 

-Da, Dumnezeu il ajuta!-spun eu

-Ei, da, dar si el e un copil bun!

-Nu, pe Andrei il ajuta Dumnezeu. Tot ce face, tot ce realizeaza, este de la Dumnezeu!

Andrei traieste implinind poruncile lui Dumnezeu, fara sa stie prea multe, fara sa petreaca timp in biserici si manastirii,sfantul duh, pentru rugaciunile preotilor , ale sotiei lui, ale mele, il conduce minunat  spre savarsirea unor fapte extraordinare. Incet, incet , Dumnezeu lucreaza si pentru el.

Suntem incercati. Sigur. Eu ma simt un om incercat de Dumnezeu oridecate ori ma departez de El. Traim intr-o societate in care omul secularizat isi construieste viata cu truda, adunand valori materiale poate pe masura stradaniei sale de a invata, de a munci, de a trudi zi-noapte. Este un lucru rau? Ma intreb a mia oara. Desigur, nu! Apostolul Pavel, spune" cine nu munceste acela nici sa nu manance"(Epistola a doua a catre Tesaloniceni,cap 3/10 . Este normal sa adunam, este normal sa muncim, pe masura talantilor pe care Dumnezeu ni i-a dat, sa producem ceea ce ne trebuie pentru traiul nostru si al celor de langa noi. Dar nu trebuie sa uitam sa multumim lui Dumnezeu pentru ceea ce adunam, nu trebuie sa uitam ca Dumnezeu ne da ceea ce avem, ca El este Creatorul si Daruitorul acestora...Nu trebuie sa uitam ca purtam in noi chipul lui Dumnezeu, ca suntem mici dumnezei si trebuie sa ne comportam pe masura acestui lucru maret. Sa daruim, nu sa agonisim cu lacomie.

Oamenii generosi au chipul frumos. Din ochii lor lipseste patima.Exista o seninatate si o pace pe care o ravnesc si eu.

Vreau sa fiu asemenea irisilor care cresc in cimitire fara ca cineva sa-i semene.Samanta florilor,purtata de vant, udata de ploaie, prinde radacini intr-un petic de pamant, la radacina unei cruci. Si crinul albastru, subtire, elegant si nobil bucura privirile noastre. Jinduim sa-l avem intr-o glastra cu apa, pe masa noastra.

 Iubesc ciulinii mov, plini de ghimpi subtiri care infloresc pe pamantul tarii noastre. Mi-i amintesc de copil cat de fascinata eram de ei pe dealurile satului Zanoaga unde am crescut primii ani de viata.Niciodata, dar niciodata, o florea nu mi-s-a parut mai frumoasa decat ciulinii pe care nimeni dintre oameni nu-i cultiva. Ei cresc asa, cu iubirea lui Dumnezeu, perfecti.

 Si pasarile care strabat intinderi mari de ape purtand in ciocuri mici hrana pentru pui... cine le da lor putere in fragilitate? Cine altcineva decat Creatorul lor?

Am observat in toate incercarile mele de dupa moartea lui Grig, ca daca m-am incredintat lui Dumnezeu si nu oamenilor, problemele s-au rezolvat mai bine decat as fi putut s-o fac eu.Dar pentru asta, a trebuit in orice incercare sa cobor in adancul durerii mele, sa-mi vad neputinta mea de a ma indeparta singura de pacat si atunci Dumnezeu a adus puterea si lumina si pacea.

Traiesc acum o noua incercare. Este cumplita si este dincolo de ceea ce gandeam ca se poate intampla. Mai mare decat moartea trupeasca a cuiva drag, pentru ca incercarea acesta deschide iadul pentru multi,  inclusiv pentru mine .Alaturi oamenii se precipita lumeste. Vin persoane care transmit:

-Lumea zice si Doina-Elena ce face?

Nu fac nimic din ceea ce as fi facut inainte. Intind insa rugaciunea mea pana la marginea pamantului, fac asemenea ninivitenilor, asemenea lui David, recunosc ca e si vina mea in toate, dar strig catre Domnul din toate puterile mele:

1. Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă.

2. Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia aminte cuvintele gurii mele!

3. Că străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei tari au căutat sufletul meu şi n-au pus pe Dumnezeu înaintea lor.

4. Dar iată, Dumnezeu ajută mie şi Domnul este sprijinul sufletului meu.

5. Întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei; cu adevărul Tău îi vei pierde pe ei.

6. De bunăvoie voi jertfi ţie; lăuda-voi numele Tău, Doamne, că este bun,

7. Că din tot necazul m-ai izbăvit şi spre vrăjmaşii mei a privit ochiul meu.(

Psalmul 53)

Si spun cu lacrimi, taindu-mi voia "Fie voia Ta, Doamne!"

Dincolo de lacrimi, undeva, in adancul mintii mele stiu ca Dumnezeu spune fiilor Lui ..."Nu va voi lasa orfani. Voi veni la voi.'' (Luca, cap 14/18)

Impartasania

Nici astazi in biserica mea nu s-a impartasit nimeni.A fost o zi cu o sfanta liturghie perfecta. Ma gandeam in timp ce se desfasura, ca ingerii si arhanghelii impreuna cu insusi Iisus Hristos slujesc in biserica mea.

Si totusi nimeni nu s-a apropiat de sfantul potir. Preotul ii tinea strans in mainile lui si nu stiu ce sentiment avea ducandu-l plin, pe sfanta masa.

Nu stiu cum e corect si nici nu privesc decat cu bucurie spre cei care se apropie de sfanta impartasanie. Eu insumi am mari trairi in timpul dinainte si in cel de dupa...Cred ca asa e pentru toti si cred ca mare durere e pentru preot, nimeni sa nu fie pregatit pentru impartasanie.

Astazi cantarea''Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!"a sunat fals...

Nu stiu cum ar trebui, stiu doar ca uneori am starea care m-ar duce la sfantul potir chiar fara rugaciunile de dinainte de impartasane(desi nu o fac, o singura data preotul mi-a permis acest lucru si mi-a cerut sa le citesc in acea zi, pe toate , inclusiv Canonul de 3 ori!). Inima mea e o inima in care lipseste atat de mult Trupul si Sangele Lui incat doare. Alteori insa, chiar pregatita cu spovedanie si rugaciuni, ma apropii cu mai putina traire.Dar totdeauna o fac cu frica si cu zdrobire de inima.

Am gasit un articol minunat despre acest subiect.Si vreau sa vi-l dau si voua.

Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail Noica: Întâi aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu, aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.

Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.

În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi. În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.

Aș face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim, cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiția.

Și revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are desfășurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,” fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge, curge.

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.

Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de “vecinicie” în douăzeci și patru de ore.

Dar acuma merg mai departe. Dacă “nu mai des de o dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.

Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.

Pedeapsa înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este că nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde ești?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta? Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”

Adam nu a înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige: “Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am, nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.

Păgânii, fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”

Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”

Cu timpul însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme, pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca împăratului.

Da, creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.

În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.

Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Așadar se întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,” suntem în ziua de “mâine” deja, și viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin.

Și acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

În America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;” acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?

Deja, spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”

Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se” arată că acum e un fel de “a face ce vrei”. Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România, și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.

Un pastor protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfințită.

Cum să nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.

Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).

Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

Și, în concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova și Părintele Ioan este în Ardeal?

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.

În rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.

Sfântul Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.

Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăși esența ei – o data pentru totdeauna.

Alt gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este. “întreagă-cugetare,” ; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau “picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final, este că toți să ne întâlnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.

Articol preluat de pe: http://calindragan.wordpress.com/

Rugaciuni de multumire

Astazi am fost la Utrenie si la sfanta liturghie.Dimineata, dimineata... Iubesc diminetile in care plec grabita spre biserica. Acum,pentru ca e vara si iubesc racoarea diminetilor, plec pe jos, pe stradute putin circulate, strabat o parte din oras, merg pe langa cartierul de vile noi al orasului ferindu-ma de  latratul cainilor de rasa ai stapinilor lumii acesteia.Merg cu capul in jos si uneori ma sperii, dar am constatat ca ei, cainii ma latra mai mult ca sa ma atentioneze ca sunt acolo, plictisiti de tacerea curtilor lor. Cu cine sa vorbeasca? La ora aceea stapanii dorm.

Azi la intoarcerea de la biserica,trecand pe aceleasi strazi, pe langa aceleasi case tacute,ma gandeam oare pentru ce se roaga, daca se roaga, lui Dumnezeu, acesti oameni? Pentru ce ma rugam eu, cand si eu eram unul dintre "stapani lumii"?Alung de la mine gandul acesta, pentru ca e gand care ma poate tranti si nu mai pot sa cad iar, nimeni nu ma poate ridica azi. Dumnezeu sa ma ierte pentru toate acele rugaciuni smintitoare si nesimtite spuse, pentru buzele mele vopsite strident cu care le rosteam.

Nu mai am dorinte mari. Nu-mi mai doresc o casa cu piscina.Nu-mi mai doresc sa strabat lumea. Nu-mi mai doresc, cred ca nimic din ceea ce imi doream. Vreau doar ca timpul acesta in care ii multumesc lui Dumnezeu sa fie suficient pentru a multumi, pentru a spune asa: 

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea, care ai nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni, căzănd acum către a Ta slavă, cu frică şi cu cutremur, aduc Ţie mulţumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău. Te slăvesc, Te laud şi te cănt ca pe un Domn, Stăpân şi făcător de bine. Şi iarăşi căzănd înaintea Ta, îţi mulţumesc şi cu smeremie mă rog nemăsuratei şi negrăitei Tale milostiviri, ca şi de acum înainte să-mi dăruieşti faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine şi de aproapele meu. Izbăveşte-mă de tot răul şi necazul. Daruieşte-mi linişte şi mă învredniceşte ca în zilele vieţii mele totdeauna să-Ţi aduc şi să grăiesc şi să cănt cele preabune Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfănt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Abel -II

A fost abandonat in spital imediat dupa nastere.Acolo a trait primele zile de viata, apoi a fost dus la o institutie a statului, pentru copii  cu handicap,abandonati.Se pare ca avea un  frate si o sora, dar nimeni nu l-a imbratisat, nici macar ca in fotografia de sus.Dar ei, familia lui, mama care l-a nascut a facut pentru el enorm, mai mult, infinit mai mult decat alte femei: nu l-a avortat.

Cand avea trei ani, Norine deja isi facuse fundatia Cuvioasa Parascheva si l-a luat la ea. In afara capului frumos nu avea nimic normal . Trunchiul corpului, bratele, picioarele erau strambe, atat de nefiresc, incat iti era greu sa-l privesti, dar mainile se terminau cu degete lungi si unghii perfecte...Amestec de frumos si durere. Nu suporta sa stea singur.Plangea tare, era speriat si nefericit... Cand cineva se apropia de el, radea cu gura larg deschisa, aratandu-si dintisorii...Nu a parasit niciodata patul, decat pentru a fi  spalat sau mutat in carucior. Nu a mers si nu a vorbit. Dar auzea. 

Astazi a fost inmormantarea lui. Nu puteti banui cat de multi au fost cei care au participat la slujba de inmormantare! Toti cei care l-au ingrijit, chiar si femeile din alte servicii sociale aflate in cladirea in care a locuit. Toti cei care l-au vazut in ultimii ani. Pana si prietene de-ale mele impresionate de viata si moartea lui au venit sa-i fie alaturi.Nimic nu a lipsit din ceea ce se face la orice inmormantare . Si pentru el s-au impartit batiste cu lumanari si colacei si 44 de pachete( de ce 44?) si prosoape...

Preotii au slujit frumos, mai frumos ca la un fiu de imparat.Pentru ca a fost in toata aceasta impreuna slujire, gandul ca ii cantam lui Dumnezeu pentru un inger.Ghipul lui arata cum nu am mai vazut la nimeni, ca sticla, galben, translucid...Se vedea  ceva, cred ca se vedea mantuirea. Aseara si dimineata am citit,  langa sicriul lui, din Psaltire, catisma dupa catisma . Si era liniste si pace. Pe pieptul lui se odihneau trandafirii dusi de mine  roz, veseli...

Ne este teama ca nastem copii cu handicap. Urmarim sarcinile pentru ca sa putem in timpul acestora sa intervenim daca sunt probleme. Ne este teama de sindromul Down. Noi, noi ce puternici, noi,  noi acesti Cain,dumnezeii lumii, hotaram cine se naste si cine e prea bolnav ca sa vine alaturi, in viata aceasta. Si-i omoram. Strivim chipul lui Iisus Hristos din noi, il aruncam pe Hristos impreuna cu  copilul si suferim putin, dar trece! Nastem copii pe care ii dorim, normal, sanatosi fizic si-i imbolnavim sufleteste si nu-i ajutam sa se mantuiasca!

Dumnezeu l-a iubit pe Abel atat de mult incat si l-a crescut ca sa-i apartina.Si pentru Abel, cel fara pacat, Iisus Hristos a suferit pe cruce! Si suferinta lui i-a asezat o viata intr-un confort medical si social de exceptie, pentru ca am vazut-o pe Norine ingrijindu-l, iubindu-l, bucurandu-se si suferind cu el.Si Dumnezeu a facut posibil acest lucru. Asa cum Dumnezeu i-a daruit lui Abel o inmormantare cum mi-as dori sa am si eu.

I-am cantat cu lacrimi "Cu sfintii odihneste , Hristoase, sufletul robului Tau, Abel, unde nu este durere ,nici intristare nici suspin, ci viata fara de sfarsit....", i-am tinut coliva cu o mana si cu cealalta ii mangaiam capul,i-am dat prima sarutare, dupa preoti si m-am intors din usa bisericii si l-am mai sarutat odata, deci si ultima sarutare... 

Dumnezeu si-a mai primit un inger !

Abel

Abel este un inger.

Avea 16 ani, dar trupul lui ghemuit in pat si acoperit de o paturica, arata ca un trup de copil de 6 ani.Doar labutele picioarelor aratau mai mari si ochii mari si negrii umbriti de gene lungi.

Acum o jumatate de ora i-am sarutat fruntea care ardea . Ochii lui nu s-au mai deschis sa priveasca spre noi. Lumea aceasta nu mai era interesanta pentru ca deja, Abel privea spre Imparatia lui Dumnezeu.

Abel era un baietel bolnav de la nastere, cu handicap sever, nu vorbea, nu se putea misca, nu putea comunica decat extrem de greu ca este bucuros sau suparat. Uneori deschidea gura larg si canta:

-Aaaaa!

Vocale! Atat!

De foarte multi ani, Abel era in grija lui Norine, englezoaica despre care v-am povestit si traia intr-un centru al celor pe care nimeni din lume nu-i iubeste.Mama lui a murit, iar tatal f f bolnav, epileptic, nu a putut sa si-l asume nici macar pentru inmormantare. Si l-a asumat Norine, cea care aduna copii nostrii , cei  mult prea bolnavi ca sa strige. Si daca ei nu striga, nimeni nu o face pentru ei.

Il cunosc de cativa ani, uneori il mangaiam pe par,ii impingeam  prin parc caruciorul in care Norine il aseza, ii vorbeam... Dar prea putin, mult prea putin am facut pentru el. Norine si femeile din aceasta fundatie sunt cele care l-au ingrijit si l-au iubit pe Abel. Ele sunt cele care il plang la ora aceasta. Deja ii spala trupul, il imbraca in lucrusoarele cumparate pentru inmormantare si-l vor aseza apoi in patul lui pentru ultima noapte acolo.Sufletul lui deja a zburat. Abel si-a vazut ingerul, il tine de mana si urca fara teama scara spre Tronul Imparatului.Pentru ca Abel este un inger. El chiar a fost fara pacat. Dumnezeu l-a iubit atat de mult incat , desi l-a tinut 16 ani prizonier  al unui trup stricacios, i-a dat cununa mantuirii.

Ma doare inima atat de tare incat durerea simt ca se duce in spatele trupului meu.

Dor despartirile. Norine plangea. Si toate acele doamne care lucreaza acolo.Eu...port pe buze sarutul pe care i l-am dat. 

Maine vom randui inmormantarea lui. Inmormantare la care nu  stiu cine va participa, pentru ca Abel nu are familie si doamnele de la acea fundatie nu pot veni pentru ca...ingrijesc alti copii asemenea lui Abel . Dar nu cred ca asta e important. Important e ca Abel a fost botezat si a murit impartasit acum doua zile.Important e ca Abel va avea slujba de inmormantare in credinta noastra crestin -ortodoxa, desi Norine este catolica.Mielul lui Dumnezeu nu s-a ratacit de turma. Si vom canta si pentru el: Cu sfintii odihneste Hristoase, sufletul adormitului robului Tau, Abel!

Iar eu il voi ruga mereu sa-mi puna si mie o vorba acolo, la Dumnezeu, pentru ca mare indrazneala trebuie sa aibe un inger!Drum bun, copile!Si nu uita sa- mi iesi in intampinare! Eu imi doresc atat de mult sa te mai vad...

Femeia obosita din mine

Duc cu mine o  femeie obosita. E culcata in trupul meu. Mainile ei amortite se intind in mainile mele, picioarele ei fara vlaga trag in jos picioarele mele, inima ei bate incet, atat de incet incat inima mea o acopera cu totul.Vag  o cunosc. Parca a crescut pe strada mea, ne-am dat in acelasi leagan in anii copilariei, am jucat sotron impreuna, am strabatut impreuna strazile orasului in adolescenta, am alergat pe sub tei impreuna, scutarandu-i de flori...am iubit impreuna, am invatat impreuna si am trait tragedia esecurilor inerente unei vieti...Am purtat impreuna pantofi rosii cu toc inalt!

O simt in mine obosita.Vrea sa vorbeasca si vorbele  ei sunt un balbait de sunete...Incet, incet se aude din ea un glas spunand"Doamne-Iiisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!" Ca o litanie.

Cand a invatat cuvintele?Si de ce nu le stie atat de bine incat sa le spuna mereu? De ce le uita? 

Nu o iubesc pe femeia aceasta! Ea a facut dezordinea din viata mea! Ea poarta vina pacatelor mele, gura ei vopsita strident cu rosu a sarutat lumeste, a ras lumeste, a spus cuvinte care azi nu se pot spune nici in taceri.

Am dezbracat-o de culorile vii pe care le purta. I-am acoperit picioarele bronzate cu care se mandrea intr-un timp. Am golit trupul ei de siraguri de perle .

Si acum, obosita traieste in mine, traieste  in sufletul meu.

Nu pot sa o ucid pentru ca desi urasc pacatul,trebuie sa-l iubesti pe pacatos. Incerc sa ma impac cu ea, asezand-o in genunchi si punandu-i in fata icoanele mele...Si ea spune litania ei, cand mai incet, cand mai tare..."Doamne-Iisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!"...Si eu, desi nu o iubesc, ma inchin ei, pentru ca face lucruri pe care eu nu gandeam vreodata ca le poate face, iubesc straduinta ei, iubesc oboseala ei si felul in care primeste pe capul ei salul meu de dantela neagra: semnul vaduviei, al singuratatii ...

De undeva de departe se aude o toaca batand ritmic, chemand...Femeia obosita din mine isi aseaza trupul in genunchi si spune..."Doamne-Iiisuse Hristoase-Fiul lui Dumnezeu-miluieste-ma!"

Si asta e un semn al schimbarii ei, al pocaintei la care abia acum pune inceput...

BLANDETEA SI SMERENIA

"Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Blândeţea se naşte dupã ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat înaintea smereniei. "Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei", zice Ioan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne, în faţa onorurilor şi a jicnirilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el.

Ea este stânca ce se ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclătinată de valurile ei. “Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa, sau mai bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frătiei, frâna celor ce se mânie, pricină de bucurie, urmarea lui Hristos, însuşirea îngerilor, înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. În inima celor blânzi Se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moşteni pământul, mai bine zis îl vor stăpâni.

Sufletul blând e tronul simplităţii. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoştinţă, iar mintea mânioasă convieţuieşte cu intunericul şi cu neştiinţa... Simplitatea este o deprindere neclintită a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse. Viclenia este o ştiinţă, mai bine zis o urâciune drăcească, lipsită de adevăr, care îşi inchipuie că înşală vederea altora. Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor.

Simplitatea însă e pricina prea înaltei smerenii şi blăndeţii. Cel ce e simplu şi necompus vrea ca sufletul ce se apropie de El să fie simplu şi nevinovat".

Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Dacă iubirea este opusă egoismului, manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul iubirii. Omul blând a ĭnlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de semeni. Prin blândeţe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi. Blândeţea anticipează adierea lină a nepătimirii, adică liniştii care este totdodată lipsa de patimi egoiste. Cei ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot să se gândească la forţa ei de a tămădui ura şi de a astupa prăpăstiile dintre euri, la vraja bună din ea, care atrage pe toţi cei ce tind în mod obişnuit să se separe şi să se distanţeze.

Cu adevărat omul blând e singurul care câştigă biruinţa asupra pământului. Prin blăndeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale. Totodată ea ne ajută să inţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce se află în simplitate. Simplitatea este o intelepciune adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blând în situaţiile tuturor.

Tocmai datorită acestei inţelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situaţie într-o lumină cu mult mai largă, ţinând seama de atâtea consideraţii pe care sufletul pătimaş nu le cunoaşte sau le uită chiar cu voia, obsedat de patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a omului blând se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe care 

să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedică să judece obiectiv, nu-l îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se facă a uita.

Vicleanul e totdeauna intr-o stare de duplicitate, una spunând, şi alta gandind, ca să-şi acopere urăţenia unei intenţii pătimaşe. El judecă ingust sau stràmb şi de aceea prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi dictează interesul momentan. El dă impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a falsifica şi de a acoperi adevărul, de a prezenta strâmbarea adevăratelor realităţi drept cunoaştere. E arta de a da o aparenţă de strălucire intunericului. Viclenia răului nu se supune realităţilor de dincolo de eul său egoist, pe când înţelepciunea şi simplitatea omului blând se adapă din izvoarele adevărului larg descoperit în faţa intimităţii

sale tainice.

"Smerenia este un har fără nume al sufletului". Ea e opusul mándriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adancul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coboråndu-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii.

Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformeazã judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileste vederea justă a lucrurilor."

(Părinte Dumitru Stăniloae - Asceza şi mistica Bisericii Ortodoxe)Preluat de pe http://ortodoxiatinerilor.ro/fapte-bune/smerenia/17320-blandeea-i-smerenia.html

P.S Am vrut sa scriu despre blandete. O dimineata intreaga am purtat in gandul meu, Evanghelia dupa Matei si pe Iisus Hristos spunand "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre"(cap 11/29)

Nu am reusit sa scriu nimic inteligibil, pentru ca in sufletul meu inca e furtuna dupa lume, inca e patima dupa voia proprie, inca nu am asezat total, inaintea oricaror lucruri, pe Dumnezeu, inca mai spun formal "Voia Ta, Doamne!", inca nu vad in cel de langa mine tot timpul si instinctiv, chipul dumnezeiesc ...

Si pentru acestea toate si pentru multe alte lucruri cu care lupt, nu am dobandit pacea, nu am dobandit blandetea, iar smerenia e departe...

"Inima infranta si merita Dumnezeu nu o va urgisi", spune David...

Cat de frumos ne invata Parintele la sarbatoare Pogararii Sfantului Duh,sa spunem mereu " Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele." Duhul Sfant s-a pogorat pe noi fractiune de secunda si apoi si-a reluat drumul spre locuri curate, am ramas goi, murdari, naclaiti de pacate si am uitat sa mai spunem ceva. Parintele e departe,ma simt orfana, pierduta in multime de probleme, de ganduri, de lupta cu boala, cu suferinta celor dragi...pacatele se prind de sufletul meu si ma rog sa nu mor pana se intoarce Parintele si-mi da dezlegare de pacate, pentru ca desi regret caderile, desi detest neputinta lipsei de toleranta, doar prin preot, vine iertarea pacatelor...

Inca nadajduiesc intr-un timp al linistii, al pacii cu mine, cu lumea, cu viata...

Cititi cu atentie ce spune parintele Staniloae, luati aminte si multumiti lui Dumnezeu pentru parintii pe care ni i-a daruit, ca ei sa ne calauzeasca in acesta vale a plangerii.

Stiu ca nu e nevoie de rugaciunea mea, stiu ca parintele e sfant in Imparatia Cereasca, dar asa, dupa cuviinta, cu recunostiinta si iubire spun" Doamne odihneste-l cu dreptii pe robul tau, Dumitru!"

SPRE MAMA

V-o amintiti pe mama mea general? Astazi plec iar la ea! M-am imbracat frumos, desi stiu ca ma voi sifona si voi transpira ... mi-am spalat parul acum dimineata si mi-l-am coafat.In mare, cred ca sunt azi, mai aspectoasa decat eram ieri. Sper ca mama general sa nu-mi reproseze ceva din prima clipa. Pentru ca vreau sa petrec in liniste cu ea clipele acestui sfarsit de saptamana si poate sfarsit de timp pe care ea nu-l stie ca e plin de probleme. Merg la mama sa o mint ca noi, copii ei, suntem bine, suntem sanatosi, unii sunt plecati in concedii...defapt noi ne luptam cu moartea, noi ne sfasiem sufletele in incercari. Dar le vom birui! Pentru ca mare este Dumnezeul meu, Dumnezeul parintilor nostrii!Si pana la urma , eu nu-mi doresc un bine doar aici pe acest pamant. Eu imi doresc un bine Dincolo si asta inseamna ca noi trei, eu si surorile mele, eu si copii mei, noi si mama mea general desavarsit, neinvins in niciun razboi, eu si neamul meu tot, eu si prietenii mei toti, eu si cersatorii mei toti, eu si salariatii mei toti, eu si cititorii mei toti, noi toti sa ne mantuim. ..

Si daca pentru asta trebuie sa ridic crucea si mai mult, am s-o fac! IOricum nu sunt singura! Atatia sfinti parinti ma pomenesc in rugaciunile lor si voi toti si...blandul meu inger, care acum cand scriu, isi sterge lacrimile si priveste in coltul ecranului meu!

Gata , plec spre sedinte, responsabilitati sociale si apoi spre mama. Tineti-mi pumnii sa nu ma prinda ca din iubire o mint!

Cersatorii-prima parte

O cunosc pe Cristina din iarna trecuta.Cristina e o tanara blanda,  putin inceata ca minte, frumoasa  si nespus de dulce.
 Era imediat dupa Anul Nou cand intr-o dimineata am vazut-o pe banca, pe trotuar, foarte aproape de blocul meu. Era foarte frig si ea tremura tinand in brate o fetita blonda.M-am oprit asa cum fac mai mereu, sa vad ce se intampla. Am aflat ca e dintr-un sat aproape de orasul meu, ca sotul ei s-a sinucis in vara care a trecut si ca are trei copii mici pe care nu are cum sa-i creasca :nimeni nu o primeste la munca, nimeni nu-i intinde o mana de ajutor si atunci solutia e sa cerseasca pe strada in cel mai apropiat oras.Pe fetita o cheama Bianca.

I-am intins un banut si am plecat spre casa purtand in minte povestea ei si poate nu atat povestea ei, cat zambetul fetitei ei.

Rareori casa mea mi-s-a parut atat de frumoasa si de goala ca in momentul in care am intrat in ea. Ma gandeam mereu la fetita care statea in frig, pe banca, moarta de foame...Mi-se parea ca sunt cea mai ingrozitoare persoana, ca am trecut mai departe de ele, ca nu le-am adus in casa mea sa le hranesc, sa le incalzesc putin, macar putin...Nu am avut putere sa ies din casa dupa ele, dar ma gandeam mereu ca daca mor Dumnezeu ma va intreba cum de am trecut nepasatoare pe langa ele...
Ne straduim mult sa dovedim ca-L iubim pe Dumnezeu.

Este in Evanghelia dupa Matei , cap 22  prima si marea porunca data de Mantuitor:porunca iubirii.

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.

 Aceasta este marea si intaia porunca.(cap 22/37,38)

Sa iubesti pe Dumnezeu cu toata inima, cu gandirea, cu respiratia. Fiecare respiratie si inspiratie sa fie cu gandul la Dumnezeu, la iubirea Lui  jertfelnica pe care nimic nu o poate egala.

 Si oare cum sa facem sa-L iubim pe Dumnezeu? Cum altfel decat respectand poruncile .Domnul a spus"Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu. Cel ce nu Ma iubeste, nu pazeste cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).

Pare usor si totusi, a-L iubi pe Dumnezeu inseamna a parasi pacatul si nu numai sa-l parasesti ,cat sa -l urasti atat de mult incat sa simti greata la gandul ca l-ai facut candva.Pacatul dulce pe care l-ai facut atata timp incat a devenit obisnuita!Pacatul de a te gandi la confortul tau, la linistea ta, la sanatatea ta, la banul tau si mai ales, pacatul de a gandi ca toate sunt castigate de tine, prin truda ta, prin munca ta.Desi nimic din ceea ce avem, nu este al nostru, nu este sa nu fi fost primit de la Dumnezeu.

Cum sa arati ca-l iubesti pe Dumnezeu? Cum sa te manifesti? Exact ca intr-o relatie de iubire adevarata , fa voia celui pe care il iubesti, adica implineste cuvintele evanghelice.Adica sa legi porunca iubirii lui Dumnezeu de cea de-a doua porunca:

39. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.Evanghelia dupa Matei cap 22 /39

Si cum am dovedit eu ca il iubesc pe Dumnezeu? Uite-ma in casa mea la caldura, o multime de camere goale, ma mut din una in alta, pe canapeaua fetei mele dorm un urs si un ren, la robinete curge apa calda, aragazul si centrala merg cu gaz...pana si frigiderul e plin de mancare si ele, sufletele acestea stau in frig.

Am sunat pe cineva si am verificat daca mai sunt acolo hotarata sa cobor dupa ele si am aflat ca au plecat.Regretul de a nu le fi luat in casa mea m-a urmarit pana ziua urmatoare cand le-am gasit in acelasi loc. Cu bucurie, doar ca nu le-am imbratisat pe amandoua(doar pe fetita am imbratisat-o)le-am invitat la mine.Fetita era gata de drum, mama insa prefera un leu si sa ramana acolo, parca ii era teama de ceea ce putea vede, simti in alt loc, ca si cand lumea de dincolo de ea, ar fi tulburat-o.

-Las-o pe Bianca la mine cat cersesti!

-Nu, doamna, nu pot!Cum sa stau fara ea?
..................................................................................................................................................................

Azi am intalnit-o iar. Era tot pe o banca, pe trotuar in zona centrala a orasului, in brate tine o fetita de doi ani, Bianca era alaturi si...in burta se  vedea un alt prunc.Am reluat discutia:

-Da-mi- o mie pe Bianca!

-Nu pot, doamna, ea e creata mea!

O multime de carlionti blonzi ii incadrau chipul de inger. Ochii negrii taciuni, abis de ganduri!

Am luat-o de mana , am intrat cu ea in magazinul din spatele lor si i-am cumparat de mancare. I-am facut sandviciuri si i-am dat sa manance.Cu pofta, cum nu am vazut la copii mei, indesa in gurita feliile mari...Am reluat iar cererea:

-Da-mi-o pe Bianca!

-Nu pot , doamna!

Ma gandeam mai apoi ,cum as fi facut cu viata mea, daca ea ar fi zis ca mi-o da!Nu stiu cum as fi facut, dar eu o priveam gandind cum as fi bagat-o in cada, cum as fi spalat-o , cum as fi imbracat-o, cum as fi dus-o la biserica...
Azi am simtit ca am depasit, cu ajutorul lui Dumnezeu un prag al confortului propriu. Pentru ca astazi, daca Cristina mi-ar fi dat-o pe Bianca as fi luat-o fara sa ma gandesc la consecinte, ci doar la schimbarea in bine a vietii fetitei. Astazi, in chipul incadrat de carlionti blonzi am vazut chipul smerit si bland al Celui care ne-a spus:

''Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit;"(Matei cap 25), dar pentru asta a trebuit sa se coaca in mine starea de  daruire, de invatare a evangheliei.Si ma gandesc ca nicio plata nu pot avea pentru ca, mult mi-a luat sa inteleg evanghelia.

E noapte tarziu, o tanara draga mie, imi povestea ca intr-un moment , o batrana mai ciudatica, in biserica,(tocmai in biserica) s-a suparat pe ceva anume si le-a zis:

-Sa fiti blestemate!

Si ea, fata i-a raspuns spontan, amintindu-si sfatul duhovnicului ei:

-Sa fii binecuvantata!

Ma gandesc unde doarme acum Bianca? Cum arata perna pe care se rasfrang caliontii ei blonzi?Ce a mancat de seara? Ce va manca maine? Cand va avea prima ei carte? Dar oare va invata sa scrie si sa citeasca?

Si ma rog ca Dumnezeu sa binecuvinteze toti cersatorii lumii, sa-i ocroteasca si sa le daruiasca si lor caile de mantuire. Noua  ni le-a aratat, ne-a daruit in mod clar, cersatorii lumii, pentru ca prin ei , prin covrigul pe care il dam, prin 0,50 bani, prin mana pe care le-o strangem , prin rugaciunea pentru ei , prin toate aceste moduri,  ne putem castiga mantuirea.

.