Fiul meu

Privind in urma, de la multimea acestor ani de acum, pot spune ca eram o copila cand l-am nascut  pe fiul meu. Aveam  28 de ani, dar fusesem atat de preocupata de scoala, de lecturile mele, de ceea ce credeam ca e cariera mea, incat in mod clar  eram  nestiutoare in ceea ce avea sa vina, desi studiasem 9 luni cartea "Mama si copilul"si credeam ca stiu totul!

    Fotografiile acelui timp ma arata slaba si cu parul tuns mai jos de lobul urechii si cu breton, eleganta si trista, epuizata!Ce ma obosise atat de mult? Vor ramane pentru totdeauna tainele vietii mele...

Dar am iubit viata care era la adapostul trupului meu! Chiar mi-a fost greu sa-l nasc...poate nestiutoare in frumusetile vietii, mi-am spus ca el este la singurul adapost sigur, in trupul meu si ca odata nascut niciodata nu vom mai fi cu adevarat singuri, noi doi...

Si asa a fost!

L-am impartit cu familia mea, cu surorile si parintii mei. A fost primul nepot intr-un colt de familie, baiatul meu  pe care mama l-a invatat la 14 ani sa spuna in satul ei, cand era intrebat cine este:

-Sunt Andrei, al lui Doina, a lui Tanti, a lui Iancu Dinu!

Si satul, in memoria bunicului Iancu Dinu,care botezase tot satul, il saluta:

-Sa traiesti, nasule!

L-am dat prietenilor nostri in brate si toti l-au iubit pentru istetimea si frumusetea lui!

A crescut atat de repede!Ieri era copilul pe care il purtam in brate si uite-l azi, barbatul tanar care poarta de grija altora,serios in iubirea lui, sot si tata, fiu si frate, nas si prieten al multora ...

Sunt mandra de fiul meu! 

Si rareori ii spun ceea ce nu mi se pare ca e bine in ceea ce face! Pentru ca ii respect alegerile si vreau sa-si traiasca viata lui, nu pe a mea si nici pe a tatalui lui...Noi l-am primit in dar, ce dar minunat, un copil nascut intr-o zi a arhanghelilor! Nu ne-a apartinut niciodata decat pentru a-l ajuta sa fie Omul care ii este dat sa fie...L-am ajutat sa-si inmulteasca talantii primiti  si sa fie fericit fiind un om bun si drept !Astept de la el un singur lucru: o viata in Lumina cu speranta ca nimic nu ne va desparti  in vesnicie!

Maternitatea(Rabindranath Tagore)

De unde am
venit
Unde m-ai gasit
Îl întreba pe copil mama lui.
Și ea plângea și râdea în același timp și ținându-l la sân i-a răspuns:
ai fost ascuns în inima mea copilul meu,
ai fost dorința Lui.
Ai fost în păpușile copilăriei mele,
în toate speranțele mele,
în toate iubirile mele, în viața mea,
în viața mamei mele,
ai trăit.
Duhul nemuritor care prezidează casa noastră
te-a legănat în sânul Său în orice moment,
iar în timp ce îți contemplu fața, valul de taină mă copleșește
pentru că tu, care aparții tuturor,
mi-ai fost dat.
Și de teamă să nu fugi,
te strâng strâns în inima mea.
Ce magie a încredințat atunci comoara
lumii în brațele mele zvelte!

Regrete

 Oricat as vrea sa nu regret nimic, Regret!

Am facut nenumarate greseli in intreaga mea viata si chiar si acum cand merg deja spre finalul vietii sau,nu numai ca merg,am si ajuns, regret destul de multe lucruri.Multe sunt intre cele deja infaptuite:ca e vorba de fapte, de vorbe, de ganduri. Dar sunt si multe lucruri pe care le fac si stiu ca nu e bine si ca le voi regreta imediat, dar le fac, pentru ca e mai comod, pentru ca deseori pacatul are gustul dulceag al smochinei...

Dar cel mai mult, acum, in acest moment al vietii mele, regret ca am lasat langa mine oameni pe  care, vazand ca nu suntem compatibili, trebuia sa-i las in drumul lor si eu sa merg mai departe...Sau am trecut mai departe de oameni care erau importanti pentru mantuirea mea si am pierdut, neavandu-i langa mine, adevarate sanse de indreptare si chiar de educatie...

Mergeam dimineata spre manastire. De regula parcurg acest drum spunand rugaciuni, astazi insa vrajmasul mi-a pus la inima gandul ca a-l cunoaste pe X si a trai in preajma acestei persoane in ultimii  ani, a fost un lucru rau...De asemenea am trait cativa zeci de ani langa o persoana care m-a invidiat cum nu a facut-o nimeni in intreaga mea existenta.Si am stiut si eu sentimentele si gandurile acestei persoane, am simtit-o permanent ostila si am ales sa raman, gresit, atat de aproape...Cu adevarat a fost rau langa oamenii  acestia!Am trait in preajma lor valuri de suferinte. Aproape toate nedrepte!Dar toate cu ingaduinta lui Dumnezeu.

 Uneori loviturile au venit de la oameni la care nu ma asteptam" Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine, ajuns-am urâciune lor."Si cel mai dureros cand  "Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul."

Am inteles destul de greu, ca cei care stau cu tine cel mai mult, sunt cei care te urasc!Si cei care sunt atrasi de faima ta, de avutie, de posibilitatea de a-i ajuta. Cand devii batran si neputincios, cand averea se duce, cand functiile dispar, cand iti pierzi cinstea si respectul societatii, dispar de langa tine si cei care au fost spectatori activi ai vietii tale! Dar abia atunci, in durerea de a fi parasit, gasesti ca langa tine este Cineva mai important si mai rabdator decat toti:Dumnezeu!

Am trait si traiesc toate acestea!

E greu. E greu pentru ca eu sunt un om nedespatimit!

Nu reusesc sa fac aplicarea celor pe care in mod teoretic le stiu, ca si ura si dragostea sunt sentimente ingaduite de Dumnezeu!Si e firesc sa le traiesti pe toate! Ele te ajuta sa intelegi ca singura nadejde trebuie sa ti-o pui nu in oameni, ci in Dumnezeu.

Acest lucru il regret cel mai mult!Faptul ca inca ma doare, din ce in ce mai putin, dar ma doare!

Traiesc intr-o singuratate periculoasa, dar care mie imi place!Acum catva timp, cineva mi-a facut o "fotografie duhovniceasca" si mi-a aratat cum sunt, sau cum ma vedea acea persoana. Si nu  vedea nimic bun in sufletul meu! Toata uraciunea lumii contemporane!Nu am crezut niciun moment ca acel om are ceva personal cu mine, am crezut ca e un cuvant duhovnicesc si m-am intristat mult.Am fost fara replica! Nici tare, dar nici interior, nu am zis nimic.M-am intors in locuinta mea si am ingenunchiat, dar nici sa ma rog nu am putut! Cum sa indraznesti sa vorbesti cu Dumnezeu cand ti se spun despre tine. astfel de lucruri?

"Nu te grăbi să-ţi deschizi gura şi inima ta să nu se pripească

să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu este în ceruri,

iar tu eşti pe pământ;

de aceea cuvintele tale să fie cumpănite."

Ce sa cer? Ce sa spun? Uite, Doamne, ce zice de mine, dar nu e asa! Eu sunt un om perfect!

Abia ziua urmatoare, spre seara, i-am scris parintelui pustnic cateva randuri si i-am spus ca sunt in prag de deznadejde. Asa era. Pentru ca din disperare, uitasem tot ce stiam!De la sute de kilometri  parintele mi-a scris repede:"Nu treceti pragul" Si am ramas pe prag!

 Mi-am amintit tot ce citisem despre deznadejde, cat de periculoasa este si ce mare pacat! Cum as putea sa trec pragul pentru parerea cuiva despre mine ? Ce e intre mine si Dumnezeu, e taina noastra si nu ca as crede ca sufletul meu e plin de lumina, dar stiu ca e plin de licuricii dragostei! Si Domnul ma stie! A Lui sunt din pantecele maicii mele!El m-a scos la viata si El mi-a ocrotit copilaria si tineretea si... in plina maturitate, El m-a ales sa duc crucea familiei mele! Cum sa ma respinga pe mine Dumnezeu, daca nimeni nu ma iubeste cat El si iubirea aceasta e infinita? Cum sa ma respinga pe mine Dumnezeu daca El mi-a trasat acest drum...Nimic nou sub soare! Ca mine miliarde si sute de mii de miliarde de suflete de la facerea lumii...Si totusi eu, ca si toti ceilalti, sunt unica!Alt plan are Domnul cu mine, altfel imi arata asfintitul acesta de soare decat celorlalte miliarde...Nu mi-am refuzat nimic din ceea ce au vazut ochii mei daca am putut s-o fac,si nu mi-am oprit inima de la  nicio bucurie, daca asa am simtit...si am vazut la urma ca si a avea si a nu avea, este la fel, pentru ca am gasit bucurie in pierdere si tristete in castig.Asa cum bine zice eclesiastul este o vreme pentru toate. Acum e vremea amintirilor si a bucuriei amurgurilor! Desigur si diminetile sunt fabuloase...

"Ceea ce este, există de mult timp, ceea ce va fi, a existat deja demult,iar Dumnezeu va aduce înapoi ceea ce a trecut"

Dar nu mai simt tristete pentru trecerea timpului. Imi doresc atat: sa traiesc frumos in voia lui Dumnezeu. Si nu ma mai sperie nici parerea urata a unor despre mine! Multumesc pentru clopoteii pe care ii scutura si caut sa iau aminte si sa schimb in bine ceea ce ei au vazut rau...Bine ca Dumnezeu imi da clipa de pocainte si de iertare...

Ziduri calde ma inconjoara, atat de cald... dar atat de bine cand intelegi ca vara e deja in toiul ei si ca totul trece!Pana si starea inimii nu-i vesnica pentru cel care are nadejde in dragostea si mila lui Dumnezeu.Si tristetea trece si nicio umbra, nici macar umbra mea, nu ma va impiedica sa vad lumina soarelui de maine, daca ea imi este data mie!

A fost...

 Nu stiu exact cand s-a cuibarit in inima mea sentimentul urat care avea sa ma sfasie ca un cancer, luni si luni de zile! Sigur intr-un moment de greutate. Poate cand m-am vazut bolnava si singura intr-o casa mult prea mare pentru mine. Sau poate cand  s-a stricat  fereastra la dormitor si nu s-a mai putut inchide  si afara a inceput sa ploua si ploaia ajungea pana in patul meu. Sau cand s-a ars un bec in sufragerie si eu trebuia sa-l schimb si stiam ca lustra aceia are probleme si curenteaza.Poate cand s-a afisat tabelul cu datoriile la asociatia de locatari si eu eram restanta de cateva luni pentru ca imi era greu sa merg sa platesc...sau cand trebuia sa merg la primarie si sa platesc impozitele ...sau cand Lola striga mascarii in preajma mea si desi nu-mi spunea numele, stiam si eu si toata lumea, ca despre mine e vorba...sau cand tanarul acela aparut ca din senin in biserica a inceput sa-mi vorbeasca nepoliticos zicandu-mi"Cine esti tu ca eu sa-ti vorbesc cu dumneavoastra?"Sau cand in jurul meu prietenii plecau in concediu si se fereau ca eu sa stiu, crezand ca ma voi arunca cu cereri sa ma ia si pe mine...Atatea momente grele...atatea lucruri pe care le fac tot mai greu, atatea lucruri urate pe care nu le-as fi trait daca Grig ar fi fost cu mine.Cert e ca intr-un moment am simtit ca ma cuprinde supararea pe modul in care Grig a ales sa traiasca in ultimii ani. Prea mult stres...prea multa munca... prea putina grija de sanatatea lui si parca totdeauna, de dimineata pana seara la culcare tigara lipita de degetele lui.Si mi-am amintit momentul in care am aflat ca o cunostinta apropiata a murit in urma unui cancer care il devastase in cateva luni si eu i-am spus ca trebuie sa incepem sa ne ingrijim si noi de sanatate, sa mergem sa gasim niste doctori mai bine pregatiti in Bucuresti...si totul a fost vorba in vant pentru ca nu a ascultat si nu a implinit nimic din ceea ce i-am zis...Si intr-o clipa, in mainile unor medici superficiali a murit si eu am ramas sa traiesc toate acestea! Si moartea lui mi s-a parut o dovada de nepasare pentru noi! Ar trebui ca atunci cand ne casatorim, cand  dam viata unor copii, sa constientizam ca nu ne mai apartinem numai noua! Ca avem obligatii fata de ceilalti si a nu le respecta este dovada de lipsa de dragoste!

Si am gandit acestea si ca intr-o discutie reala cu el m-am suparat si nu i-am mai vorbit!Nu am putut nici sa mai merg la cimitir! Mi-am spus ca e departe si nu e usor de ajuns! Din cand in cand plateam un om sa ii faca curat, sa-i taie pomisorii si florile uscate, rar mergeam pe fuga si ii aprindeam candela si tamaiam mormantul ,dar nu am mai zabovit la umbra crucii lui...pentru ca eram suparata! Si el nu putea sa ma impace cu nimic... Desigur nu am lasat niciodata rugaciunea catre Dumnezeu pentru el si neamul lui cel adormit!I-am facut pomenirile si toate colivele in Postul cel Mare plangand pentru fiecare floricica pusa pe coliva...dar lui nu i-am mai vorbit...ii stergeam fotografiile de praf, dar nu  i-le mai sarutam si nici nu i-am mai scos din dulap  umerasul cu sacoul, pantalonii si camasa pe care le-a imbracat ultima data, sa le imbratisez agatandu-le pe dulapul de pe hol, in calea mea...Pentru ca a murit lasandu-ma singura in prag de batranete, sa ma lupt singura cu toate...pentru ca m-a mintit cand eram tineri si apoi 23 de ani de casnicie, ca imi va purta de grija si dimpotriva m-a lasat cu doi copii adolescenti sa-i cresc, sa-i tin in scoli, in facultati, sa fiu singura la nuntile lor, sa fiu singura cand s-au nascut copiii lor, sa fiu singura cand a murit mama, sa fiu singura cand  s-au imbolnavit Georgiana si George, sa fiu singura cand au murit, sa fiu singura la moartea propriilor lui parinti, sa fiu singura la zeci de pomeni si parastase, sa car singura tone de pachete cu milostenii, colive, vin, colaci si cel mai adesea singura sa le legan" Vesnica lor pomenire..."De ce doar eu din toata multimea noastra de cunostinte si prieteni?

Si am dus durerea si supararea in taina inimii mele ...   pana de curand cand  am spus-o cuiva si omul acela a parut a zambi si a zis:

-De parca el a vrut sa moara asa!Nu-i nimic ca nu poti merge, merg eu des!

-Cum asa? La cimitir?

-Sigur ca da! Eu vizitez des cimitirul!

-Si mergi la Grig?

-Sigur ca da!

Si ceva s-a spulberat din inima mea! A plecat duhul acela al supararii pe vina lui in propria sa moarte ! Mi l-am amintit asa cum era: bland si bun, incapabil sa supere pe cineva...mi l-am amintit si tanar in atatea momente frumoase, dar si in acei ani ai maturitatii lui, mi l-am amintit cum era in ziua aceia de iarna in care am baut ultima cafea impreuna,mi l-am amintit in clipa mortii lui si cum l-am tinut in brate in patul de spital in care era mort, eu pe o parte si Ruxandra pe cealalta,doua ore incalzindu-l ca sa nu se raceasca, dar si cat de frumos era in sicriu... inghetat ...si mi-am amintit ca Grig ar fi schimbat cu mine pana si Raiul lui numai sa-mi fie mie bine...

Mi-am amintit tot si am plans si inca plang...

Acum pe seara am fost la cimitir...cu candela, cu tamaie si carbune, cu un nou tamaier si cu acatistul pentru cei adormiti...Si am stat, ca inainte, la umbra crucii lui, si am citit... si am vorbit cum o faceam inainte...apoi am fost la Ina, la nasii nostri si la Tudor...Le-am aprins tuturor candelele si le-am sarutat crucile... I-am ragasit regasind sensul crucii mele...sa-i iubesc in pofida tuturor acestor greutati ale vaduviei unei persoane care in mod cert imbatraneste, dincolo de moartea lor si sa ma rog pana la ultima mea respiratie pentru ca ei sa fie asezati in lumina Vietii celei adevarate, acolo unde ei ma vor astepta pana la revederea noastra...Am nadejde,pentru ca mai mult decat nadejde am Dragoste!

2 IULIE

 Ieri dimineata m-am trezit dintr-un vis frumos in care eram cu amandoua surorile mele.Calatoream impreuna intr-un tren, toate trei, dar eu urma sa cobor intr-o statie si sa mai merg cu un alt mijloc de transport 7 statii...Unde urma sa merg eu? Incotro mergeau ele? M-am apropiat de usa trenului si am zis:

-"Bine e a locui fratii impreuna!"Ce fericita sunt ca locuiesc cu voi impreuna!

S-au implinit, in noaptea cu visul, doi ani de la moartea Georgianei! Au trecut deja doi ani de la plecarea ei, plecare care ne-a rupt sufletele, cum eu nu ma gandeam ca se va intampla! Credem ca suntem pregatiti pentru moarte, dar nu suntem pregatiti, sau cel putin eu nu sunt! Un frate, o sora chiar daca nu e geamanul tau ca timp al nasterii tale, este geamanul tau ca parte a sufletului tau! Si orice despartire este o durere chiar daca el /ea pleaca la Paris! Eu asa simt si desi nu vreau sa mai iubesc pe nimeni special, ci pe toti egal, e clar ca iubesc partinic...Sufar pentru fiecare despartire prin moarte si chiar daca pe omul acela nu l-am vazut de mult timp, simt o tristete pentru plecarea lui si o durere ca se va duce la Judecata. Dar ar trebui sa fie Judecata un prilej de teama, de intristare?Cum au primit sfintii plecarea lor? Sfantul Sofronie cand a primit raspuns ca in doua saptamani va fi gata cripta in care urma sa-l puna, a zis"Si doua ore inseamna mult" si sfantul Iosif Isihastru plangea ca nu vine Maica Domnului sa-i insoteasca sufletul...dar sfintii prin truda lor castigasera despatimirea, noi insa, eu simt pentru altii si pentru mine, teama pentru pacatele mele, desi declar ca astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie!

Ieri,pe 2iulie este praznuit si sfantul Iona Maximovici.In cartea Predici şi îndrumări duhovniceşti, sfantul spune:"Aşadar, fiecare dintre noi, dorind să-şi arate dragostea faţă de cei adormiţi şi să le ofere un real ajutor, poate face cel mai bine acest lucru rugându-se pentru ei şi, cu deosebire, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când părticelele scoase pentru vii şi pentru morţi se cufundă în Sângele Domnului, cu cuvintele: „Ridică, Doamne, păcatele celor pomeniţi aici, cu cinstitul Tău Sânge şi prin rugăciunile sfinţilor Tăi”. Nimic mai bun şi nimic mai mult nu putem face pentru cei adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, dându-i să fie pomeniţi la Liturghie. Ei au nevoie întotdeauna de aceasta".

Nu am reusit sa fac acest lucru ieri, eram in biserica in care se desfasura liturghia si stiam ca deja proscomidia s-a terminat si pomelnicul meu era inca in mana mea, as fi plans dar cui i-ar fi ajutat plansul meu? Aveam sa plang mai tarziu de cateva ori...i-am trecut prin minte pe toti cei care ma pomenesc in liturghie si pe cei vii ai mei si pe cei adormiti si mi-am alinat suferinta prinzandu-ma de gandul ca undeva in lumea aceasta mare, sigur exista o mirida cu numele ei, pentru sufletul ei...altfel inseamna ca am trait degeaba acest timp de dupa moartea ei...Si mi-am adus-o aminte mica si intristata ca luase premiul doi in clasa a treia si nu intelegeam deloc tristetea ei pentru ca si eu luasem tot premiul doi si eram fericita!Dar eu nu aveam sa fiu niciodata, niciodata premianta cu premiul intai si nu aveam sa stiu cum sunt campionii!  Ea insa nu numai ca avea sa fie campioana dar si avea sa educe multimi de campioni, doamna invatatoare Stanescu Georgiana!

Am pierdut prin plecarea ei un om caruia puteam sa-i spun toate ale mele, dar cred ca nu golul lasat in viata mea m-a durut cel mai mult, cat casa ei, lucrurile ei risipite in lume sau puse in cutii si sigilate in depozitul lui Andrei...Cat suntem de putin importanti oricum am trai, ca oameni obisnuiti sau chiar campioni sau formatorii de campioni, pe acest pamant... Asa va fi si la mine...vor rascoli lucrurile mele, vor constata ca nimic nu le trebuie, singurul care le va vrea pe toate e Filip,asa cum numai el a zis ca vrea toate amintirile Georgianei si le vor risipi ...dar viata unui om este mai mult decat atat. Simt asta... simt ca ea, sora mea este mai mult decat rochiile ei, decat mobila ei, decat haina de nurca sau cutia cu bijuterii, sora mea este sufletul acela frumos care a ramas in trenul din care eu am coborat sa urc in altul pentru sapte statii...sora mea e dragostea care ne-a insotit pe noi toti in timpul vietii ei, surori, colegi de scoala, elevi, si grija ei de tata si mama... sora mea e amintirea mea luminoasa despre ea in toate etapele vietii ei, dar mai ales in ultima clipa in care am vazut-o in pragul casei ei in ziua  in care urma privegherea de sfantul Leontie 2020... Aveam sa gasesc in noaptea aceia, la Closca, biserica plina de flori de floarea soarelui si o noapte intreaga sa ma rog pentru sufletul ei necerand niciun moment vindecarea ei trupeasca, ci invierea sufletului ei, mantuirea, dar simteam atata povara si atat durere incat simteam ca nu pot respira...Si asa am raman...in acelasi gand, in aceiasi durere in zilele legate de moartea ei, a lor... Cand zile acestea trec e mai usor...

 Azi am speranta ca ea, sora mea si ei, dragii mei,  si-au gasit odihna si traiesc o Duminica Vesnica in care Soarele dreptatii ii lumineaza ...

Departarile

 Am fost pana departe, pana chiar foarte departe!

Eram copil si eu nu plecam nicaieri in vacanta si imi doream sa plec, ca la inceputul anului scolar, sa pot scrie cu bucurie compunerea totdeauna obligatorie "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" si sa povestesc cum a fost orasul in care am fost,oamenii pe care i-am cunoscut... Dar eu nu plecam nicaieri, pentru ca satul parintilor mei era foarte departe si nu mergeam decat la foarte multi ani sa ne vizitam neamurile.Dar imi doream sa calatoresc. Sa merg pana foarte departe... sa merg cu trenul, cu autobuzul, sa vad campurile si dealurile, sa vad muntii si apele, sa cunosc oameni pe drum si sa nu ma despart de nimeni niciodata...

Si cred ca Dumnezeu a implinit toate dorintele mele, dar le-a implinit atunci cand  dorurile mele trebuiau implinite.Am vazut mari si oceane, am vazut orase si sate, am strabatut mult din lumea aceasta in ultimii 20 de ani si am cunoscut multi oameni. Si chiar nu m-am despartit de nimeni! Pana acum s-a implinit aceasta dorinta de a nu ma desparti de nimeni, pentru ca atata timp cat inima ta nu te desparte de cineva, el este cu tine! Si  ii eu port in inima mea pe toti cei pe care imi amintesc ca i-am intalnit fie si numai odata... 

Am fost plecata departe... pana la  tara in care traiesc sfintii!

Am zburat cu avionul amintindu-mi anii in care pentru mine avioanele erau niste puncte care se miscau pe cerul indepartat si in care stiam ca totusi sunt oameni, dar oameni importanti si bogati asa cum eu nu aveam sa fiu niciodata!Dar Dumnezeu a implinit si visul acesta de a fi si eu un om intr-un avion deloc mare care sa zboare pe cerul indepartat al copilariei mele, acum insa, cer accesibil multora, inclusiv mie,desi nu sunt un om bogat.Urechile mele sunt inca bolnave si am strabatut dificil distanta de la Bucuresti la Londra, dar nu atat de dificil cat credeam ca va fi...sau eu m-am obisnuit cu disconfortul si cu faptul ca nu trebuie sa ma plang,stiind deja  ca in afara lui Dumnezeu nu-i treaba nimanui durerea mea. In durere sta totdeauna Dumnezeu si a nu accepta durerea inseamna a-L izgoni pe Dumnezeu...Asa ca am tacut, am mestecat guma de mestecat, am baut cu inghitituri mici apa plata si am parcurs distanta de trei ore de zbor cu avionul pana la Londra...si Londra nu a fost decat un punct de trecere spre Eseex...

Nu stiu cand am aflat prima data de parintele Sofronie, probabil prin 2009 sau 2010... citisem scrisorile parintelui Sofronie catre Balfour si ma impresionase blandetea parintelui Sofronie, dragostea lui...spunea undeva ca  "dragostea după Dumnezeu naşte în suflet dorinţa de a se smeri înaintea fratelui".Si eu asta simteam la parintele Sofronie: dragostea dupa Dumnezeu dar si dragostea pentru noi, ceilalti,simteam dragostea parintelui desi logic, pe mine nici nu avea cum sa ma stie. Nu stiam ca cei care Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu nu vor sa-L supere neiubindu-si aproapele si tanjeam dupa o dragostea ca aceasta.Imi doream in viata mea un om ca parintele Sofronie. Asa cum el insusi marturisea:"De-ai ştii cât de mult a trebuit să sufăr pentru faptul că nu am avut un  povăţuitor, adică unul care să-mi fi împlinit căutările mele, ale sufletului şi ale minţii, fie şi într’o oarecare măsură. De câte ori nu m’am poticnit, şi până acum mă poticnesc, iar uneori aproape mortal. Dorirea mea era ca, într’o măsură, măcar la începutul căii matale, să te feresc de acele lucruri ce m’au vătămat, poate în chip de neîndreptat. Merg printre oameni şi adesea am aerul vesel, dar sufletul meu se mâhneşte aproape până la moarte. Aş vrea să plâng căzând la pământ şi să nu mă mai ridic până-n ziua Judecăţii, dar sufletul se istoveşte până la neputinţă. Multe cuvinte ţi-aş putea spune drept dovadă netăgăduită a adevărului, însă cândva trebuie să pun capăt nebuniei mele: adică a vorbi despre sinemi."

Nu stiu de la cine am primit o mica fotografie a parintelui Sofronie si ani de zile am asezat-o pe biroul meu ca si fotografiile sf Iosif Isihastru, si a cuviosului Serafim Rose, langa Biblie...am cumparat cred ca toate cartile pe care le-am vazut pe site-uri si in librarii despre sfantul Siluan, parintele Sofronie si desi nu intelegeam tot, cu pixul in mana le-am citit!Acesta a fost inceputul. Apoi bucuria de a sti ca lumeste este canonizat, desi...ce nevoie avea parintele Sofronie de asta?

Mi-as fi dorit sa vad manastirea Sf Ioan Botezatorul din Eseex, dar am cerut tarziu aceasta si nici macar nu i-am cerut sfantului, ci oamenilor pe care i-am cunoscut!

-Haideti, sa mergem la Eseex!

Si am mers!

Era sa fie in viata mea ca eu sa locuiesc acolo, asa cum in Rusia am locuit la Diveevo si in America am locuit la Sfantul Antonie cel Mare in Arizona si chiar daca lumeste acum  au fost 5 zile, ele sunt cat 50 de ani de viata! Si stiu ca la Judecata acesti sfanti vor sta langa mine si vor da marturie ca mi-am dorit sa fiu un al om...Nu stiu cum voi trai! Doar harul lui Dumnezeu sa ma tina sa nu cad, intr-o lume care mi-e draga dar pe care nu o inteleg.

Acum e ora 14... acum acolo e ora 12, miezul zilei.In curand Oana va pleca cu clopotelul in mana sunand pentru masa de pranz in toata manastirea...

 Stiu cum cade lumina soarelui pe cladirile frumoase si simple si peste iarba curata a curtii manastirii... pe alei nu trec decat cei care chiar au treaba intr-un loc sau altul, in aer se roteste rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma"totul este deschis peste tot, dar nimeni nu intra fara rost, in pangar lucrurile sunt pe rafturi, fiecare ia ce doreste si pune banii in cutii metalice...intr-un cort cativa tineri impreuna cu o maica taie tamaia, in trapeza altii pregatesc masa de pranz...si peste tot e rugaciune si dragoste, trandafirii sunt imensi peste tot si lumea este intr-o lumina pe care nu am vazut-o nicaieri si stiu ca nu aceasta este lumina taborica, ca nu-s eu vrednica sa o vad, dar Dumnezeu pentru rugaciunile sfintilor Siluan si Sofronie ingaduie ca doua- trei particule din ea sa se amestece in lumina soarelui,sa coboare si-n sufletele noastre si noi sa degustam un pic din pronaosul Raiului, ca sa stim deja ce putem pierde...

Atat despre asta...chiar nu mai este nimic de povestit si e o nebunie ca eu sa cred ca pot povesti despre sfinti, sau ca ar trebui sa povestesc ceva despre mine...Atat, numai atat...

Doi ani

Nu ma pot aduna! Chiar nu ma pot aduna! De cateva ore simt imboldul de a o suna sa-i spun cum a fost! Sa-i povestesc parastasul facut pentru ei doi! Si apoi imi dau seama ca nu pot face lucru acesta. Si durerea se cuibareste in mijlocul pieptului meu ca un pumnal ce urmeaza a fi rasucit!

A fost parastasul pentru ei amandoi:pentru George de trei ani de la adormire si pentru Georgiana doi ani! Un timp in care poate ei si-au castigat mantuirea, desi ceva imi da nadejde sa sper ca au fost mantuiti,prin mila lui Dumnezeu, imediat dupa judecata de la 40 de zile. Citeam in talcuirile la psalmi a parintelui Petre Semen ca a nu avea nadejde in mila lui Dumnezeu in mantuire in urma parastaselor randuite pana la 7 ani este un pacat! Si cuvantul mi-a dat speranta !

Dar tot e greu!

Moartea unui frate sau sora este un lucru greu de dus!E greu de trait dupa moartea cuiva atat de apropiat. Nu exista zi in care sa nu traiesti ceva ce trebui "impartit" cu fratele tau!Il priveam astazi pe micutul George. L-am dus sa-l impartaseasca la liturghia la care erau pomeniti si dragii mei.Si a stat rabdator sarutand icoanele si aratandu-mi sfintii de pe peretii bisericii.A primit cu bucurie Trupul si Sangele Domnului,el singur isi amintise ca acum un an l-a impartasit parintele in acel loc si a fost"foarte bun", apoi a luat anafura...alt dar minunat si uluit a fost ca dascalul i-a dat doua napolitane mici...Si a venit la Filip sa le imparta cu el, nu dandu-i una intreaga, ci impartindu-le pe fiecare in doua, pentru ca erau putin diferite!Asta fac fratii! Impart uneori egal, alteori inegal, dar impart si binele si greul... si asa am facut si noi! Copii crescuti in anii grei ai comunismului, cu imbracaminte putina, cu incaltaminte purtata pana la rupt fara a putea fi reparata,cu hrana putina, cu caiete din care nu se rupeau file sa se faca avioane sau barci...Sora mea mijlocie! Cea de la care am invatat sa scriu si poate sa citesc, perfectionista familiei, cea care imi scria temele pentru ca ea scria mai frumos decat mine si sa fie sigura ca primesc nota 10...cea care a fost insotitor al vietii mele in toate etapele... mi-a cusut buchetele cu flori si perlele pe rochia de mireasa, mi-a luat in brate primul copil, mi l-a botezat pe al doilea, mi l-a crescut pe primul, mi-a fost alaturi la inmormantrea lui Grig, la nuntile copiilor...atat cat a putut...uneori poate prea critica, alteori poate prea tacuta...dar atat de diferita a fost viata mea de ceea ce isi imagina ea ca ar trebui sa fie, incat acum, cand ea nu mai este,pot intelege si criticile si tacerile ei...Mi-e greu fara ea! Moartea ei a spulberat orice gand al meu ca in viata ar trebui sa aduni ceva material...pentru ca am vazut lucrurile ei imprastiate in lume, chiar rugandu-ne ca cineva sa le ia...Si nu a ramas decat dragostea pe care ne-a purtat-o si nemultumirea pe care evident a avut-o fata de unele lucruri...

Doi ani fara ea! Doi ani in care noi am trait. Si fac un scurt bilant al anilor: cateva zeci de colive si colaci...cateva oceane de lacrimi...cateva drumuri in Israel si Grecia...Putna si Closca...Bucuresti si Slobozia...Nu am obtinut nimic! N-am folosit nimic! Ceva mai mult simt ca am pierdut din putina tihna duhovniceasca pe care o aveam...As fi vrut sa schimb clipa mortii ei cu viata mea. Chiar si pe a lui George, barbatul ei!Lor impreuna  le era bine...pe cand pentru mine zilele sunt la fel ca o asteptare a finalului... Nu mai gasesc scopul zilei! Chiar nu-l mai gasesc si de aceia ma bucur rar de dimineti si ma intristeaza serile...Poate e numai o stare a acestor zile inca in suferinta fizica si in dor dupa oameni care nu pot fi gasiti decat in amintire... Poate voi reusi sa ma scutur ca de o raie de aceste sentimente, dar pana atunci le traiesc band pana  la fund paharul suferintei...

Nu ma simt despartita de ei! Niciun pic. Chiar daca nu-i pot gasi decat in amintire, pentru ca au facut atat de mult parte din viata mea,simt ca nimic, nici macar moartea lor, nu ne desparte! De aceia as vrea sa le vorbesc! Sa le povestesc cate ceva... cum am gasit cu o zi inainte cateva batistute albe de la parastasul de anul trecut. Erau legate inclusiv cu lumanari si funde negre si erau exact cati au fost anul acesta la slujba la biserica...Sa le povestesc emotia slujbei si cat de frumoasa este catedrala in care stiu sigur ca mama este unul din ctitorii care au participat cu bani la pictarea ei...sa le spun ca ne intalnim in biserica in fiecare an cu un domn in varsta si artagos care face si el parastas sotie sale... sa le spun ca am mers la cimitir ducandu-le florile lor preferate jerbera si trandafiri...Doamne si era atat de cald , atat de vara! Si ei sub lespede de marmura, sub picioarele noastre... in bratele parintilor nostri... si am ramas singura in cimitir si am putut sa plang si sa-i strig sa ma auda ... dar nu au raspuns...nici macar vantul nu a adiat peste candelele ramase sa arda cateva zile daca nu le vor fi furat altii... Si am plecat pe langa cruci care vazute de atatea ori nu-mi par straine, undeva langa gard pe o cruce din marmura alba  scria Elena Baban, frumoasa si cumintica mea colega din clasele primare, adormita de foarte tanara...si mi-am amintit-o perfect cu bentita lata pe cap si uniforma pepit impecabil apretata, dar si versurile lui Adrian Paunescu...

"E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?"

Scopul suferintei

Clipa, stai!Asta imi vine in minte de cateva ore. Patru din cei sase copii ai mei,au fost aici  cateva ore, poate doua cel mult, in fuga lor spre mare in mica vacanta de 1 iunie.Sase! Am nascut doi copii. Impreuna cu Grig am doi copii: un baiat si o fiica. Dar am dobandit dupa moarte lui inca patru, doi prin casatoria copiilor si doi nepoti. Desigur sunt si ai lui! Chiar daca numai Lucian l-a vazut  probabil o singura data, Grig este o prezenta vie in vietile lor si cand spun sase copii, pe toti ii simt ca fiind si ai lui! Nici nu as putea sa nu impart cu el si bucuria!Si ma gandesc ca si el ii stie, si el le vegheaza  viata.

Copiii cei mici au venit bucurosi, dar nu entuziasmati. Andrei a  trecut pe langa mine in timp ce eu ii imbratisam pe baieti si s-a asezat relaxat exact pe scaunul pe care statusem eu! Iar noi ne-am asezat in jurul mesei, eu langa fiul meu,Filip langa mine, George langa mama lui...Ce greu se face cercul! Ce greu se umple golul...iar dupa o varsta viata e formata din clipe!

Intr-o clipa, exact acum doua  saptamani, am simtit ceva in neregula in capul meu, in urechile mele...si de atunci ma confrunt cu o  alta problema de sanatate.Pasesc cu grija pentru ca nu mai aud! Nu-mi mai aud pasii cand merg, nu aud decat slab tacanitul taselor acum cand scriu, sunetul telefonului vine ca de departe si vocea mea e atat de scazuta( mi-au spus copiii) incat abia ma mai aude lumea!Numai eu imi aud de cateva zile inima batand in urechea stanga!Permanent! Cred ca este un rost si in asta! Sigur este un rost!Dar este greu sa-l gasesti in suferinta.

Durerea persista. Si auzul nu revine deloc. Nu aud liturghia. Nu aud predica. Nu aud vorbele celor cu care lucrez. Nu aud apa curgand la bucatarie sau la baie...simt insa miscarea aerului si blandetea luminii. Asa cum simt rautatea simt si bunatatea.

Am fost la doctor. In poarta spitalului m-am intalnit cu o prietena veche, medic , o asezase Dumnezeu in poarta spitalului exact cand eu treceam pe acolo...si in cinci minute, exact cand ne desparteam, pe langa noi trecea un doctor orl-ist pe care ea il cunoastea. Asa am avut parte de un prim consult imediat la debutul bolii, ceea ce fara ajutorul lui Dumnezeu, in micul meu oras nu as fi putut obtine... Azi am fost la un alt doctor la Bucuresti.O tanara frumoasa si foarte atenta la suferinta mea. Simteam dupa efortul care se vedea pe fata dansei ca vorbeste mai tare ca sa o aud... si foarte frumos, dupa un prim consult, m-a luat de mana si m-a dus intr-un alt cabinet! Atat de frumos mi s-a parut gestul ei incat as fi imbratisat-o! Am sa o duc insa cu slaba mea rugaciune, in lista binefacatorilor mei, la Dumnezeu si  Maica Domnului! 

Atator oameni la datorez binele din viata mea! Ei m-au insotit in clipele triste, ei au ridicat dupa putinta lor crucea aceasta a singuratatii si tristetii mele, ei m-au asezat cu fata la soare sau la luna cand ochii mei priveau numai in jos in crapaturile pamantului, ei m-au hranit cand eu nu mai stiam cum sa o fac...Si pentru ei toti spun (si)astazi acestea:

"Dumnezeule ale dragostei, Ție sunt dator a-Ți mulțumi pentru dulcele sim­țământ al dragostei și ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce ești iz­vo­rul tutu­ror bunătăților, revarsă bine­cuvân­ta­rea și binefacerile Tale peste aceia pe care inima mea îi cinstește și îi iu­bește, peste robii Tăi (numele).

Apără-i de toate primejdiile ce bân­tuie viața mu­ritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lor întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor și ai su­fe­rințelor din viața lor.

Umple inima lor de bucuria mân­tuirii Tale, povățuiește-le pașii pe căi drepte, în scopul mântuirii și al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele sufe­rințe să le înnoureze fruntea și să le amărască inima. Nenorocirile să nu facă a li se coborî lacrimi în ochi, inima lor să nu fie jertfă întris­tă­rilor. Fă ca fiecare din zilele lor să fie o frumoasă zi de primăvară, viața lor să se asemene unui râu limpede și lin, ce curge prin grădini înver­zite și pline de flori. Iar dacă vor fi ame­nințați de nenorocire, fii apărătorul și ocrotitorul lor, precum ei sunt apă­rătorii mei.

Ori în ce parte vor merge sau se vor afla, umbrește-i cu bunătatea și apă­­ra­rea Ta. Dă-le, Dumnezeul meu, toate plăcerile și toate bucuriile iertate mu­­­ri­to­rilor care păzesc poruncile Tale și fac bine aproapelui lor. Îngerii Tăi cei buni să-i însoțească și să-i păzească în toate zilele lor și, după o viață lungă, plină de binefaceri și fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătățile Tale cele fără de sfârșit, gătite tuturor celor ce lu­crează virtutea. Amin.

Desigur"cineva" imi poate spune ca cei mai mari binefacatori sunt vrajmasii nostri...cunosc versurile sfantului Nicolae Velimirovici si am evlavie la acest sfant sarb...dar astazi vreau sa ma gandesc numai la cei care au bucurat inima mea...la cei care duc cu mine acum tacerea in care traiesc...suferinta si boala... O sa treaca, stiu, simt ca o sa treaca...ca Dumnezeu va ridica totul si ca peste o clipa am sa aud iarasi si toca si clopotul bisericii si vocea diaconului citind apostolul si a  preotului citind evanghelia si predica ...Am nadejdea aceasta...Am fost acum aproape o luna intr-un pelerinaj in jurul Muntelui Athos... si unul din ieromonahii de la Manastirea Vatoped ne-a indemnat sa ne calauzim viata dupa patru lucruri: Rabdare, Rugaciune, Curaj si Nadejde!In mod surprinzator, trecand pe langa mine, a scos din buzunar si mi-a dat o carticica cu Paraclisul si Acatistul icoanei Maicii Domnului Paramythia...numai mie din o suta de oameni...Cred ca parintele a stiut ca la scurt timp voi trece prin aceasta incercare si  Maica Domnului ma  va mangaia ...Cum as putea sa nu multumesc pentru aceasta suferinta care imi aduce si atata bucurie?

Nimic din ceea ce se întâmplă nu se petrece în afara voii lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Totul e de la Dumnezeu, și cele bune, și necazurile; dar unele necazuri sunt după bună voirea, altele după iconomia, altele după îngăduința Lui”.Judecatile lui Dumnezeu adanc mare spune si psalmistul David in psalmul 35. Nu stim rațiunile care stau în spatele unor astfel de încercari, numai oamenii duhovnicesti reusesc să le pătrundă sensul,dovada carticelei din buzunarul meu. Poate fi un scop pedagogic, să privim introspectiv asupra vieții noastre spirituale: să ne îndreptăm, dacă nu suntem pe calea cea bună, sau să ne întărim duhovnicește, dacă suntem căldicei. „Boala e o lecție de la Dumnezeu, ­fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră, dacă o primim cu mulțumire de la El”, ne spun sfinții Varsanufie și Ioan.Trebuie insa sa primim boala si suferinta dar nu putem face asta usor si fara a intelege sensul vietii pe acest pamant...Najduiesc sa inteleg, sa fiu pe calea cea buna, nadajduiesc ca suferinta mea sa fie inca o treapta de apropiere de Hristos...si daca nu voi mai auzi mare lucru, exact cum ii spuneam astazi bunei mele doctorite" inseamna ca numai atat trebuie sa aud"...

Seara cu pace, dragilor, seara  instelata!