Nicolae

Sunt deja  o femeie trecuta demult de jumatatea vietii.Stiu, chiar daca voi trai mult, jumatatea vietii mele s-a implinit sigur de mult timp... Am cunoscut multime de oameni. Daca ar fi sa caut ceva care sa ma denumeasca pentru acesti ani pe care i-am trecut, as cauta cuvinte care sa spuna ca sunt o persoana sociabila. Am adunat totdeauna langa mine multimi de oameni. Copiii de pe strada pe care am crescut, nu se jucau fara mine.La scoala cei orfani, cu handicap fizic, cei mai slabi la invatatura, mai nevoiasi se lipeau de mine si ofeream tuturor inima mea. Mama si una din surori au suferit totdeauna pentru mult prea multa prietenie a mea cu cei mai...deosebiti. M-ar fi vrut mereu inconjurata numai de cei bogati, frumosi, sanatosi, buni la invatatura. Dar eu m-am simtit totdeauna bine langa cei care au in sufletul lor rani.Am recunoscut in ei ceva din ranile mele si langa ei,alinandu-le buboaiele, am avut ragaz sa gandesc ca eu sunt bine, eu, slava lui Dumnezeu, pot, decat sa-mi plang de mila, mai bine sa ingrijesc pe altii...

Nu vreau sa-mi fie de lauda acest lucru. A fost un talant pe care Dumnezeu mi-l-a dat. O inima in care sa aiba loc mai mult.Nu stiu sa cant, nu stiu sa cos.Stiu sa privesc spre altii cu mai multa atentie.Atat.Este talantul meu.Multumesc, Doamne!

Peste ani am intalnit un om care ma depaseste cu mult.Il cheama Nicolae.Si este fratele meu din anii din urma.

Va amintiti evanghelia slabanogului?Spune asa:

"Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa.

Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul.

Si au venit la El aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. 

Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El,au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul. 

Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului:Fiule, iertate iti sunt pacatele tale!"(Evanghelia dupa Matei:cap 2;1-5.

Nu, Nicolae nu este slabanogul! Desi are si el multe boli si suferinte fizice, Nicolae este...unul dintre cei patru insi care il purtau pe slabanog.Evanghelia nu ne spune daca nu cumva aveau si ei suferintele lor, nu ne spune daca nu cumva aveau si ei ceva sa-i spuna lui Iisus. Ne spune insa ca il purtau pe o targa, pe un pat pe cel bolnav si ca pentru ca era multime de lume la usa si nu puteau intra, au gasit ceva neasteptat ca sa-l duca aproape. Au desfacut acoperisul casei si prin spartura au lasat in jos patul pe care era slabanogul, langa Iisus. Credinta lor ca Acesta il va face bine era atat de mare, incat au facut un lucru putin nebunesc. De cate ori nu facem asa! De cate ori nu ne aruncam cu disperare in fata celorlalti, pentru a salva pe unul mai in nevoie decat noi!

Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale...

Cine nu-si doreste astfel de prieteni?

Eu am! Mie mi-l-a dat Dumnezeu pe Nicolae si mi-l-a dat pentru totdeauna!

Nicolae este exact ca prietenii slabanogului!Curajos.Altruist pana la jertfa.

 Eram asemenea slabanogului, neputincioasa.Grig plecase brusc spre Domnul.Copiii isi urmau drumul lor intr-o viata in care lipsa tatalui te sileste sa-ti porti de grija singur si sa te aspresti...frati si surori nu am in orasul in care traiesc, prietenii dinainte de moartea lui se protejau si ei in durerea pe care o traiau, pentru ca moartea lui Grig, ne-a frant inimile tuturor...ma sprijineam platind serviciile unora, dar nu gaseau parca nicaieri blandete dezinteresata si pe nimeni in lume vorbind limbajul pe care eu incercam sa-l invat.Limbaj evanghelic.

Si au aparut ei doi: doi tineri, sot si sotie, Maria si Nicolae, Mioara si Nicu...intai in biserica, apoi in cimitir...Traiam o singuratate de weekend, dar o singuratate in care inca nu reuseam sa vorbesc cu Dumnezeu, ma inecau lacrimile si spaimele si m-au sunat facandu-si curaj sa se apropie! Stiau ca trebuiesc multi prieteni sa care un pat cu un slabanog!

Mereu are ceva de facut. Zbuciumat. Agitat. Timpul nu ajunge.Ziua are prea putine ore si pentru asta doarme putin. Prea multi saraci. Prea multi flamanzi. Prea multi desculti.Prea multa boala.

Dar tot timpul atent cu altii.Niciodata cu el!

Am invatat ca milostenia trebuie s-o faci in secret, dar... sa am secrete de Nicolae ar insemna sa fiu necinstita cu el si atunci il implic in ideile mele: spitale,orfelinate, centre pentru cei fara adapost, copii cu handicap, batrani... Dar Nicolae ma depaseste, cara peste tot, descarca pepeni, dulciuri, mancare...Si mai mult decat asta, duce acolo zambetul lui si credinta ca lasand jos, in incaperea in care e Iisus, patul slabanogului, acesta se va tamadui. Nicolae...

Acum patru ani, singura lui fetita Daniela, Dani despre care v-am scris luna trecuta, dupa o cumplita suferinta a plecat la Domnul lasand viata lor ...pamant pustiu.Nu vreti sa stiti cum a fost! Nu vreti sa stiti cum este!

Dar, Dumnezeu il iubeste atat de mult incat ii vorbeste! 

"...dreapta Domnului a facut putere

Nu voi muri ci voi fi viu si voi povesti lucrurile Domnului

Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat."(Psalmul 117)

Vi-l amintiti pe Iov.Pentru credinta si perseverenta lui, dupa ce l-a incercat, Dumnezeu i-a daruit inapoi totul, dar a trebuit sa ajunga la capatul suferintei si chiar dincolo de ea. Asa si Nicolae. Dupa ce a trecut dincolo de suferinta, cand a linistit in sufletul lui apele negre ale mortii, Dumnezeu i-a asezat in brate o prunca.Are acum, un an si doua luni.,O priveam astazi mergand serioasa prin biserica dupa el si spunand:

-Tati, tati!

Si cand s-a impartasit tanand-o in brate dupa ce si ea fusese impartasita! Le tineam lumanarile aprinse in mana si inima mea ardea de bucurie pentru bucuria lor. O tinea strans iubind-o pentru ea si pentru Iisus din ea! Si Viata alerga iar prin venele lui!... "Si voi povesti lucrurile Domnului!"

Maine este ziua lui de nastere.Implineste un numar de ani.Nu stiu cati, probabil multi, jumatate de viata, cu voia Domnului.Pentru ca Daria are nevoie de el.Si noi avem nevoie! 

"Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea.

O, Doamne,mantuieste!O,Doamne, sporeste!

Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului...

Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac este mila lui"(Psalmul 117)

La multi si binecuvantati ani!

Singuratate de weekend (I)

Astazi sunt plina de iubire. Nu pot sa vad decat flori in cei din viata mea.Imi poruncesc sa fac acest lucru. M-am zavorat in casa mea, am dat telefonul pe incet, mi-am scos un teanc de carti despre parintele Paisie Aghioritul si stau in casa. 

A, da, a fost ispita de a taifasui la o terasa, de a manca"in oras", dar mi-am facut curaj si am fugit.E greu sa refuzi un prieten/a mai ales cand iubesti acel om si momentele cu el/ea sunt frumoase. Dar mai frumos decat orice e linistea inimii mele in orizontul meu de icoane.

Si uite, m-am inchis in casa mea deja mult prea mare, m-am zavorat cu trupul, dorindu-mi ca instrainarea mea de lume sa fie o apropiere de ei. 

Traiesc o singuratate in care nu am nevoie de nimeni si atunci...mai e singuratate?Dar poate si asta e dovada de egoism, a ne purta de grija sa  ne instrainam.Pentru ca sigur e mai usor in singuratate.

Avem nevoie de pauze in relatiile noastre lumesti, avem nevoie de ragaz in care sa fim singuri, sa lasam lucrurile sa se aseze firesc,sa uitam cum aratam, cum mirosim, cum radem, cum vorbim si apoi sa ne fie dor.

Am nevoie de departare sa pot iubi. Am nevoie de un spatiu al meu in care doar fiind singura pot sa ma recladesc, pot sa ma impac cu mine,si uneori, doar dupa ce scriu, dupa ce asez sentimentele ca in rafturi ordonate, pot sa fiu o fiinta sociabila.Pare ciudat pentru cei care aparent ma stiu altfel.

Dar ador singuratatea mea de weekend:linistea telefonului, mesajele putine pe facebook,lipsa serviciului,tacerea in care pasesc din camera in camera ordonand lucrurile, somnul in reprize si...prezenta fara nicio tensiune, teama de sunetul telefonului, la slujbele bisericii.Dimineata am fost la sfanta liturghie, in curand va incepe vecernia.Biserica.
Este o singuratate in care este veselia inimii, tocmai pentru ca nu ma simt singura.Este o singuratate in care cu mine e Dumnezeu, e Maica Domnului a carei Adormire o vom cinstit curand, sunt sfintii, sunt cei adormiti din neamul meu, prieteni plecati la Domnul, dragul meu...
In singuratatea mea am timp si pentru ei.Si am ragazul de a simti grija lui Dumnezeu pentru mine, iubirea lui, apropierea lui, venirea Lui.
"Asteptand am asteptat pe Domnul si S-a plecat spre mine.
A auzit rugaciunea mea. M-a scos din groapa ticalosiei si din tina noroiului
Si a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei.
Si a pus in gura mea cantare noua, cantarea Dumnezeului nostru.(Psalmul 39)

Iadul din noi

Sunt uimita de cat de nefericiti sunt oamenii! In afara pruncilor  si a unor calugari din  cei pe care i-am cunoscut, nu am intalnit om fericit.Fiecare poarta macar o tristete:unii nu sunt sanatosi, altii  sunt singuri si nu suporta singuratatea, altii nu au bani , nu au servicii, nu au prieteni, nu reusesc sa treaca diversele examene ale vietii, au copii lenesi, au soti care beau... diverse.In seara aceasta o doamna ne urmarea la plimbare(eram o familie cu un copil mic)doar sa fie cu noi.Prezenta copilului de un an ii insenina o zi din cale afara de tristaAtat.Sa fie cu cineva care sa o trateze cu respect minim.Sotul ei o terorizeaza.Fiica ei, bolnava, vrea sa mearga pentru tamaduire la vrajitoare!

M-am intors acasa rascolita de dramele lor.

Simt ca totul vine din lipsa lui Dumnezeu din viata noastra.Din incercarea de a rezolva singuri problemele pe care le avem.

Am luat in maini cartea Viata in Duh a parintelui meu drag Arhimandritul Emilianos Simonopetritul.Lectura mea  ramasese exact la Cunoasterea.

Uite ce spune:

"Noi oamenii avem doua rele.Unul e ca simtim in noi insine un gol.De multe ori auzim spunandu-se"Am in mine un gol",sau"Am aici in mine o povara, un gol"Omul are o gaura in inima lui.O gaura plina de greutatile si problemele vietii lui.

In toate cele ale lumii-cat meditam la ele-avem un gol.Gatul nostru raguseste de strigat ca sa devenim fericiti si bucurosi.Ne straduim sa ne justificam pe noi insine, sa ne inaltam, sa ne asiguram o pozitie buna in societate, sa ne cultivam...dar acea gaura care este inauntru se mareste, se mareste necontenit si nimic nu o umple, fiindca o umple numai Dumnezeu.Inimile noastre sunt pline de dorinte, de visuri bune sau rele.Inima fiecarui om este o risipire.Nu e o cetate intarita, puternica.Nu e o manastire inalta pe un varf, unde coboara Dumnezeu, slava si mangaierea Lui.In inima noastra avem un izvor de suferinta si de impas.E iadul nostru.E un iad personal. Dar sa nu uitam ca Dumnezeu s-a coborat in iad.De aceea, cand simtim ca suntem la pamant, ratati, zdrobiti, pacatosi,nepocaiti, si atunci strigam furiosi;''Dumnezeu nu va intra in inima mea, in iadul meu"sa nu cadem in deznadejde,fiindca deznadejdea e mandrie.E cea mai mare revolta impotriva lui Dumnezeu.Acolo unde este iadul sa sedem si noi, si sa ridicam crucea noastra, asa cum a ridicat-o si Dumnezeu.Si El va veni sa ne gaseasca, pe tine si pe mine, acolo unde sedem si va plange soarta noastra si ne va inghionti cum a facut cu Adam:''Adame, unde esti?Unde esti, copilul meu"Si atunci ne vom trezi din durerea noastra si vom vedea mana Lui care vrea sa ne ridice la o mai mare cunoastere a lui Dumnezeu; sa coboare in adancul durerii si luptei noastre.

Strafundurile inimii noastre vor deveni ca si chivotul care avea deasupra lui cei doi heruvimi si acolo era Dumnezeu.Inima noastra, gaura inimii noastre, durerea,greutatea noastra, izvorul pacatului nostru vor fi ca mormantul lui Hristos, unde ingerii pazeau trupul mort al lui Hristos si apoi trupul inviat.Ingerii vor pazi si mormantul nostru, pe care il avem in inima noastra si ne vor invia

O problema insa: va trebui sa suportam incercarile, sa suportam intunericul, numai sa nu cadem in deznadejde si atunci Dumnezeu va veni.

A doua problema, obosim usor.Obosim usor noi crestinii.Lumea vaneaza bogatiile si slavele ei fara sa oboseasca.Munceste 24 de ore din 24 ca sa ajunga la o pozitie sociala mai buna.Nu oboseste vanand placerea, pacatul.Noi insa obosim sa-L vanam pe Dumnezeu.Obosim si-L uitam.Ne lasam usor tarati de lume si devenim altceva.Se intampla apoi ceva si ne aducem aminte iar de Dumnezeu.Facem fagaduinte, dupa care-L uitam iarasi pe Dumnezeu si o luam de la capat...

Sa-L intelegem pe Dumnezeu in smerenia Lui cand ne suporta, cand ne iubeste, cand ne iarta,cand ne lasa sa facem raul, cand respecta libertatea noastra, cand Il ocaram si El nu ne ocaraste, cand Il amaram si El nu ne amaraste.Atunci sa-I spunem lui Dumnezeu increderea noastra si El  stie ce sa faca pentru noi.E acelasi Dumnezeu care a zis"Sa fie lumina!"(Fc1,3)in haos si s-a facut lumina!Va face aceeasi lumina si in noi."

E noapte tarziu.Sper ca ati avut rabdare sa cititi ce am transcris pentru voi dar si pentru mine.Ganditi-va , de cate ori nu am crezut ca acel lucru, acea intamplare pe care o traiam este prea cumplita, ca ni-se sfasie inima in prea multe bucati ca sa putem supravietui momentului si totusi, strigand dupa El, dupa Dumnezeu, noi sau poate altii pentru noi, Cineva a ridicat crucea noastra si chiar daca am avut mii de lacrimi, au fost si altfel de bucurii.

Parintele Emilianos, are dreptate! Sa nu obosim sa-L rugam sa vina in inimile noastre pline de pacat, sa credem ca oricat de murdari am fi, Dumnezeu nu se murdareste in noi, ci arde spinii pacatelor si  poate sa scoata din sufletele noastre diamante cum a scos din  sufletele vamesilor si desfranatelor care s-au pocait.

Rascumpararea vremii

Da, muzica poate fi periculoasa.Cateva sunete mestesugit legate pot rascoli in tine ape pe care le crezi linistite. Nu trebuie mult!E greu sa lupti cu lumea, cu patimile , cu tristetea pentru binele lumesc, cu confortul, cu lenea, cu trandavia...Of, Doamne sunt atatea lucruri pacatoase care mi-au placut!Si sunt atatea din ele pe care inca le fac si...diavolul imi sufla in urechi ca sunt placute si chiar mai mult de atat,  imi toarna in mine, in venele mele,  ca pe un lichid  spumos, gandul placerii lor.
Imi plac discutiile cu prietenii la o cafea,pe o terasa. Imi pace sa lenevesc in pat.Imi place sa umblu pe strazi printre case straine incercand sa-mi imaginez viata pe care o duc cei de acolo.Imi place sa ascult muzica.Imi place sa citesc.Imi place sa merg la coafor.Si lista e mult mai lunga...
Foarte rar mai fac aceste lucruri.De regula ma trezesc brusc din pat si plec in cateva minute spre biserica.Nu am timp sa vad pe nimeni.Uneori iau un taxi si din goana lui nu vad nici macar cladirile, dar oamenii.Nu am timp sa mai citesc.Lista data de duhovnicul meu are o multime de carti pe care e obligatoriu sa le citesc pana mor. Lupt cu ele! Sunt batrana si nu pot risca sa raman cu ele necitite si sa strige diavolii dupa mine la vami si asta.
Nu mai ascult decat accidental muzica.
Am inchis acest lucru intr-o cutiuta muzicala.Nu o pornesc decat rar pentru ca rascoleste in mine amintiri si m-ar intrista nepermis de mult, periculos.
Nu mai merg decat rar la coafor. Uneori nu ma indur pentru ca preturile sunt atat de mari incat imi spun ca pot amana si cu banii aceia pot face milostenie.Alteori nu merg pentru ca si mai mult constientizez pacatul de a ma transforma in altceva decat Domnul a vrut sa fiu eu azi.
Tai dupa lista mea aceste lucruri dar ramane pacatul de a le dori, de a tanji dupa un timp in care facandu-le eram fericita si vesela si  paream normala.
Acum imi pun pe cap un sal negru, acum vara din dantela,plec capul si i-au aminte la Apostolul Pavel:"luati seama cum umblati:nu ca niste neintelepti, ci precum  cei intelepti, rascumparand vremea, caci zilele rele sunt.De aceea nu fiti fara minte, ci intelegeti care e voia Domnului.Sa nu va imbatati in vin, in care este pierzanie, ci va  umpleti de Duh, vorbind intre voi in psalmi si-n cantari duhovnicesti, laudand si cantand in inimile voastre pe Domnul, intodeauna pentru toate multumind lui Dumnezeu si Tatalui in numele Domnului  nostru Iisus Hristos..."(epistola care efeseni cap 5;15-21)
Dar vorba nu e suficienta, nici macar gandul de a face aceste lucruri nu este suficient. Fara fapte, fara omorarea patimilor nimic nu pot dobandi.Abia cand nu voi mai dori nimic, niciodata din lucrurile acestea, cand voi putea sa le intorc spatele dispretuindu-le, abia atunci probabil ma voi putea simti libera. Si abia atunci voi putea cu adevarat sa rascumpar vremea si sa cant in inima mea pe Domnul .

De ce ma dor amintirile?

De ce ma dor amintirile pe care le mai am, Doamne?

Imi amintesc plaja pe care copil invatam sa construiesc castele ascultand muzica verii"Les vacances, les vacances..."caruselele din balci in care ma invarteam pana ameteam, luptam cu senzatia de voma si o luam de la capat,marea la care i-am dus pe copii mei si cum ne bronzam inegal, inestetic pazindu-i sa nu se piarda in drumul lor cu galatica de apa la castele lor de nisip, mai reusite, mai frumoase (explicabil  din moment ce tatal lor era inginer constructor)... imi amintesc zilele din satul de vacanta, alte carusele,buburuze, masinute, altii copii, de data asta ai mei invartindu-se pana ameteau si luptau, asemenea copilului care am fost, cu senzatia de voma, dar o luau de la capat...

Imi amintesc...Povestile adolescentei mele si frumusetea mea de atunci.Intr-o zi m-am privit in oglinda  geamului langa care eram. Imi amintesc exact.Purtam o rochie rosie cu  patratele albe, parul meu lung era adus in doua codite si incrucisate pe crestet.Purtam pe fata caldura verii si-n ochii mari negrii se adunase un pic de  tristete pentru cat de efemer simteam momentul acela si un pic din bucuria de a ma sti exact ce eram atunci: o fata frumoasa si desteapta care strangea langa ea o lume intreaga.Si mi-am propus sa tin minte exact cum aratam atunci! Am in minte imaginea mea rasfranta in oglinda acelui  geam si ea ma doare. Cum spune Lucian Blaga atat de frumos "Visand intrezarim prin doruri/- latente pulbere aurii-/Paduri ce-ar  putea sa fie/si niciodata nu vor fi."

Poate e dovada de mandrie, dar nu ma mai pot privi in oglinzi, ceea ce pot vedea acolo nu are nimic din imaginea pe care o tin minte de la 22 de ani...."Paduri ce-ar putea sa fie/si niciodata nu vor fi." 

Poate , nu poate, sigur nu am facut tot ce ar fi trebuit sa fac.Nu am folosit talantii pe care Dumnezeu mi-i-a dat inzestrandu-ma cu atat de mare iubire.

Am risipit anii, sanatatea, cunostintele dobandite in ani de studii, intr-o noapte am uitat poate 70% din ceea ce am trait. Il tineam in brate,impartind cu fetita noastra momentul acela, incalzindu-l si vorbindu-i...Oare ce ii spuneam? E un alt fragment de  amintire care doare.

De ce ma dor amintirile?
"Sunt clipe cand toate le am/tacute, duioase, psihoze/frumoase povesti ca visuri de roze/momente cand toate le am./Iata sunt clipe cand toate le am.../viata se duce in sir de cuvinte/un cantec de mult...inainte.../momente cand toate le am..."In linistea noptii...Bacovia vorbeste si pentru mine.

Cred ca ma dor,  pentru ca am tot mai mult constiinta faptului ca nu am trait asa cum ar fi trebuit, ca m-am inchinat multi ani unor dumnezei falsi, mincinosi,iubire lumeasca, putere, avere... si intr-o zi,modul acesta gresit de a trai, trebuia sa se termine, chiar daca langa lucruri rele erau si acele amintiri ale verii  atat de frumoase despre care scriu acum . Am pierdut atat de mult! Am insa sansa sa castig imens!

Cred ca Dumnezeu a hotarat sa-mi stearga amintirile ca sa ma doara mai putin,si asta a fost o imensa dovada de iubire.Sa ramana doar sentimentul puternic ca a mai fost ceva, a mai fost ceva bun, a mai fost ceva care merita lacrima de acum.

Dar si lucrul acesta, doare ,Doamne!

E vara.Cumplit de cald. Pamantul e ars, crapat. In biserici preotii si mirenii fac rugaciuni pentru ploaie.Orasul arata aproape parasit si cred ca e  posibil sa fie parasit. In preajma mea cei cu banii sunt plecati in croaziere in tarile nordice, altii la marea Egee, altii in Delta...

Eu traiesc postul Adormirii Maicii Domnului si tot ce-mi doresc e ca piciorul meu stang sa se vindece fara sa merg la doctor, sa pot sa ajung dimineata la catedrala la slujba,la sfanta liturghie, sa pot sa-mi fac canonul in picioare si nu in pat.

Poate parea putin, dar e atat de mult, Doamne! Este imens, este sansa mea ca desprinzandu-ma de amintirile mele atat de putin importante, sa traiesc amintirile  Cinei tale cele de taina si ale Invierii Tale. 

Manastirea Cetatuia si Parintele Modest

Acum aproape o saptamana am ajuns la manastirea Cetatuia,pe Valea Dambovitei, supranumita  si Meteora romanilor. Nu v-am povestit. Nu stiam mare lucru despre ceea ce urma sa vad acolo, dar orice mi s-ar fi povestit, nu m-ar fi putut pregati pentru intalnirea care urma sa aiba loc. Ca peisaj si urcus este uluitor. Desi inaltimile nu par ametitoare, pentru ca drumul este pe alocuri anevoios, calatoria spre Cetatuia se transforma dintr-un urcus fizic,intr-un urcus duhovnicesc. 14 cruci marcheaza drumul, tot atatea cate opriri  a facut Iisus pe drumul Crucii Sale. Nu poti sa treci pe langa ele si sa nu le saruti, sa nu te impresioneze semnificatia lor: aici a fost  judecat,aici a fost biciuit, aici a cazut primadata sub povara crucii,aici isi intalneste Sfanta Sa mama, aici crucea ii este purtata de Simon Cirene, intalnirea cu Veronica care ii sterge cu o batista sudoarea de pe fata, chipul lui ramanand imprimat pe batista, a doua cadere a lui Iisus, intalnirea cu femeile mironosite  care il boceau si carora Iisus le spune..."Fiice ale Iirusalimului nu ma plangeti pe mine ci pe voi plangeti-va", a treia cadere a lui Iisus,Golgota!Crucificare.Moartea.
Am urcat greu preocupati ca si in viata de propriile probleme si greutati, fara sa constientizam cu adevarat povara acestui drum. Pietre mari taie parca versantul muntelui.Trebuie sa urmaresti cu atentie traseul pentru ca orice neatentie te poate costa o luxatie.Ce sa facem daca deja suntem batrani? In maini purtam sacosi cu sticle de ulei si pepeni pentru calugari. Cu doar putin inainte de a ajunge la manastire o cruce mare marcheaza un moment in istoria poporului nostru si un domn, Negru Voda.La baza stancii, se afla o piatra careia i-se spune ''Masa lui Mihai Viteazul",semn al trecerii lui Mihai Viteazul pe aici dupa lupta de la Calugareni din 1595.Aceste locuri  au reprezentat un extraordinar punct de atractie pentru multe personalitati ale istoriei noastre. Aici, in aceste locuri s-a retras si  domnitorul Constantin Serban in februarie-martie 1658. Istoria leaga de acest loc si pe sfantul domnitor Constantin Brancoveanu care se pare ca s-a adapostit in aceste locuri in anul 1690,si din porunca caruia   s-a pictat al doilea strat de icoane din biserica.Primul rege al Romaniei, Carol I a urcat aceste poteci de mai multe ori fascinat de acest loc...Stramosii nostrii au lasat urmele lor in extraordinarul peisaj, in padurile care inverzesc totul, in aerul rarefiat care te odihneste, in cerul senin-bolta minunata peste noi...Fericirea de a fi ajuns este atat de mare, incat nici ca-ti mai pasa ca va trebui sa si cobori.Am vizitat pe indelete platoul pe care se afla manastirea.
Inceputurile crestinismului nostru sunt evidente si aici.Pestera Sfantului Apostol Andrei este o dovada a transformarii vechilului altar dacic in altar crestin.In aceasta biserica veneau sa se inchine sihastrii care isi aveau chiliile sapate prin stancile din jur.Este extraordinar sentimentul ca pasesti peste pasi sfinti.Parca ceva sfant te atinge si pe tine mistuind spinii pacatelor.Chilia Mosului, practic o crapatura in stanca, este  cel mai impresionant loc din complex.Aici se pare ca s-a nevoit intai un ascet al stramosilor daci, iar mai apoi cand Iisus Hristos a fost propavaduit si poporului de la Istru, in acest loc au inceput sa se nevoiasca si schimnici crestini.Mosul initial a fost inlocuit cu un alt Mos-Dumnezeu al parintilor nostrii.
Alaturi, pe platou s-a ridicat o biserica  noua. Am pasit in ea cu emotie desi usile larg deschise erau o invitatie clara de curaj.Afara nimeni.Inauntru totul. Iisus Hristos si Maica Domnului.
L-am cunoscut pe parintele staret, Modest.
-Da, Modest, asa cum ii spune si numele, mi-a zis un frate despre parinte.
A venit dupa ce cuvioasele din grupul meu si-au pierdut rabdarea asteptandu-l. A venit sa dea cateva lectii de rabdare si smerenie.
-Cand plecati in pelerinaj, plecati sa va odihniti sufletul, nu sa va tulburati! A, nu apare staretul? Nu apare parintele? Ce daca? Poate are o treaba, poate are o lucrare...
Parintele intradevar lucra, un lucru al iubirii, pregatea masa pentru seminaristii si studentii de la Teologie care erau in vizita "de lucru" la manastire.Aici se slujeste sfanta liturghie zilnic.
A urmat o lectie duhovniceasca de exceptie  aplicata cu iubire si apoi o lectie de istorie despre locurile acestea si despre sfantul atat de drag lor, Sfantul Ioanichie schimonahul din Sihastria Valea Chiliilor.
Ochii ii ardeau parca de emotie si iubire si ii sticleau prin lentilele ochelarilor.Un teolog, un academician in rasa murdara de rosii si ardei, purtand  picioarele goale in sandale vechi.Un exemplu de ceea ce trebuie sa fie monahul si credinciosul.Luminile monahilor sunt sfintii si luminile mirenilor sunt monahii.Acest monah este o lumina.
Am ramas in final in biserica asteptand un moment in care sa fim singuri si l-am intrebat:
-Parinte, pot sa va cer ceva?
M-a privit fix in ochi cu atentie, atentia marilor momente. 
-Da!
 Fara sa cantareasca, sa judece, sa amane raspunsul!Si m-am aruncat asa cum o fac de patru ani si jumatate:
-Sa va rugati pentru mantuirea sotului meu, Gheorghe, mort acum 4 ani si jumatate. 
Si mi-a raspuns...repetand raspunsul parintelui Cleopa de la  Manastirea Secu
-Am sa o fac! Am un unchi pe care il chema Gheorghe, langa el am sa mai adaug un Gheorghe.
-Tot restul de viata, Parinte!
-Tot restul!
Si am plecat cu lacrimi capul si am sarutat mana care ma inchina pe crestet, cu iubire.
-Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va intareasca in iubire si suferinta.
 O rugaciune comuna care ne-au apropiat pentru totdeauna...Peste  varfuri de arbori,peste cruci semete spre ceruri,peste toate ramanea iubirea lui Iisus Hristos legandu-ne deapururea frati cu gandul la mantuire.

Aniversarile

Acum patru ani si jumatate mi-am imaginat ca nu voi mai sarbatori niciodata nimic.Intr-un fel acel gand inca il am si nici nu am mai sarbatorit  niciodata in modul in care o faceam inainte.Au disparut din viata mea sampania si florile.A disparut bucuria aceia efervescenta, au disparut artificiile.

S-a  logodit baiatul meu, s-a insurat intr-o zi, m-am asezat in biserica in spatele lui cu dorinta de a umple locul a doi oamenii, erau acolo prieteni dragi, inghesuiti unii in altii. sa fim mai multi...am pasit tot in urma lui la receptia de nunta, am ciocnit paharul cu sampanie cu sute de oameni...dar nu a mai fost ceea ce era inainte.

A implinit fata mea 20 de ani, eram cu ea la Londra si-i daruiam cadouri peste cadouri ca sa-i inseninez ziua, a terminat  mai apoi  facultatea, am insotit-o la festivitatea de absolvire urmarindu-i privirea doar in ochii mei...Am fost bucuroasa! Si sunt bucuroasa pentru ceea ce Dumnezeu imi da, dar tocmai pentru ca acum stiu in sfarsit ca Dumnezue mi-le da, nu mai sarbatoresc zanatic ca inainte.

Si acum sarbatoresc! Peste o ora, adica maine 4 august, se implineste o luna de la prima mea postare pe blogul meu"Amintiri tarzii"Deja am aproape 1200 de cititori.Poate e putin, dar cand am inceput eram doar eu la calculatorul meu si fata mea la o suta de km de mine, la laptopul ei.Nu stiam sa postez. Nu stiam sa scriu. Nu stiam ce o sa scriu.Dar imi doream atat de mult sa il am, sa umplu singuratatea din viata mea, sa scriu, sa vorbesc, chiar daca nimeni nu m-ar fi ascultat.Era ca si cand voiam sa sparg acea tacere dureroasa din viata mea... Si am reusit!Eu cred ca 1200 sunt f f multi! Dumnezeu mi-a daruit si asta.Ca un parinte bun, mi-a implinit si visul acesta...Mi-a asezat in inima gandurile, m-a dus exact in aceasta perioada in doua pelerinaje si acolo mi-a aratat cu mana Lui acele lucruri care trebuiau vazute, mi-a scos in cale acei oameni minunati, parintele Vasile, parintele Cleopa, parintele Adrian...Barsana, Rohia, Nicula...o, cate mai am sa va spun!

Si mai ales, Dumnezeu, la un alt calculator a asezat oameni care au dorit sa citeasca. 1200!Sper ca a fost de folos cuiva. Sper ca am reusit sa va daruiesc un pic din emotia mea, din trairea mea din aceasta luna si mai ales sper ca  am adus un pic de...altceva placut pentru voi. In lista mea de bloguri, am un blog, al unei tinere, pe care nu o cunosc, o avocata, care are un blog aseamanator cu al meu(sau al meu asemanator cu al ei) care scrie f f frumos.In seara acesta am cautat sa vad daca a mai scris ceva si ...supriza, in lista ei de bloguri erau si amintirile mele tarzii.M-a emotionat.A fost iar un semn ca inceputul e mai mult decat puteam spera. Nu stiu ce asteptari aveti dar eu am sa va scriu tot despre  Dumnezeu si am sa ma rog, ca Dumnezeu sa ingaduie sa ne cunoastem, nu neaparat aici, desi comentariile pe blog m-ar bucura, dar Dincolo,in Imparatia Sa.

Ridic in cinstea si sanatatea voastra sufleteasca si trupeasca paharul inchipuit al sampaniei mele !

Si spun...Slava Tie Doamne,slava Tie!