Zambetul meu

 

Cateva zile ne despart de Postul cel Mare.Deja ne pregatim trupurile si sufletele de cateva saptamani. Niciodata, in toti acesti ani de dupa moartea lui Grig, niciodata cand incepe Postul Mare, nu-mi imaginez  altceva decat ca probabil va fi ultimul. Asa ca mereu m-am straduit ca ceea ce fac, sa fie cat mai aproape de ceea ce spun sfintii parinti ca trebuie sa fie!Ma straduiesc... dar si lupta cu duhurile este peste masura straduintei mele.

Anul acesta,din pricina problemelor de sanatate, nu voi pleca departe de casa, nu voi auzi, decat de pe balconul casei mele, clopotele batand si voi asculta Canonul cel Mare in biserici diferite, poate in unele seri, la cate o manastire din preajma.

Inainte vreme ma suparam, dar acum inteleg ca timpul vietii mele e timp primit in dar, timp al rascumpararii si trebuie trait acolo unde Domnul pune picioarele mele si odihneste inima mea.

Traiesc ingropata deja in carti. Ii spuneam azi fiicei mele ca adorm citind si cand ma trezesc, cu ochii inca lipiti reiau cititul...pe perna de alaturi sunt carti,pe bratul fotoliului pe care stau cel mai adesea sunt carti. De o viata citesc, cred ca asta am facut cel mai mult in viata mea :am citit si am iubit!Da, iubesc linistea casei mele, dar si daca ar fi numai o chiliuta in stanca, cu Biblia alaturi, tot rai ar fi...

Prea mult am plans.Dar a trebui  sa treaca viata ca plansul meu sa fie ceea ce ar fi trebui.

Astazi aleg sa zambesc.

 Sa le zambesc copiilor mei, sa nu-i mai cert cand nu le reusesc toate asa cum ar vrea. Sa ii ajut numai daca imi cer ajutorul sau daca imi povestesc despre problemele lor.Le zambesc deja nepotilor mei de cand s-au nascut. Zambetul meu ii insoteste in toate clipele in care le sunt alaturi. Ei singur fac socoteala zambetelor si spun:"Mami si tati tipa la noi, bunica si chiar si bunicul tipa la noi, numai bunica Elena nu ridica niciodata vocea...nu am auzit-o niciodata tipand"Desigur stiu sa le spun mai apasat"nu, nu, nu!'pentru ca avem obligatia de a-i creste invatandu-i corect sa traiasca.

 Vreau sa le  zambesc prietenilor mei si sa nu mai fiu critica cand nici lor nu le reusesc toate cum ar vrea.

Vreau sa zambesc oamenilor cu care lucrez si cat mai rar sa-i moralizez desi, unii sunt tineri si le vad alunecarile in indiferenta fata de frumusetile adevarate ale vietii si prea multa aplecare spre bani si goana spre castigarea lor.Dar ma gandesc ca asa este omenirea dupa caderea din Rai si ca nici eu nu am fost departe de inchinarea la toti acesti dumnezei: bani, faima,putere.

Vreau sa le zambesc oamenilor cu care ma intalnesc pe strazi. Privesc uneori strada si vad oameni care trec incruntati. Ma atrag mult persoanele in varsta si caut in chipurile lor chipuri pe care le-am cunoscut. Multi, chiar multi, dintre oamenii pe care i-am cunoscut in tineretea mea, au plecat deja la Domnul! Nu mai sunt nici multi din cei din generatia mea. Si simt o tristetea mare cand ma gandesc la ei. Cred ca nu le-am spus toate cele pe care ar fi trebuit sa le spun, desigur pe cele bune! Cred ca nu le-am zambit cat trebuia, nu i-am imbratisat cat trebuia, si viata lor a trecut fara sa stie... si  nici eu nu am stiu pana i-am pierdut.Ieri a plecat la Domnul ultimul varstnic al familiei mele: soacra surorii mele . Avea 93 de ani si a fost toata viata dansei invatatoare. Imi dau seama cate generatii a invatat sa scrie si sa citeasca. poate parea cu adevarat batrana pentru cat traiesc oamenii acum, dar eu am plans-o ...pentru ca era mama si bunica si despartirea doare si pentru ca deja constientizez si mai mult ca dupa generatia ei urmam noi si nu stiu cat de pregatiti suntem sa spunem " Destul! Noapte buna, Lume"

Vreau sa fiu un om senin si sa zambesc pentru ca zambetul poate vindeca si pe cel care zambeste si pe cel caruia ii daruiesti fara bani, zambetul tau. Si am nevoie de" terapia" aceasta care sa ma vindece de ceea ce poate fi indiferenta, nepasare.

Acum o ora eram in biserica la liturghie. Inainte de  epicleza o doamna inalta, destul de matura, imbracata in blugi, s-a indreptat foarte hotarata spre sfantul altar hotarasca sa vorbeasca cu singurul preot slujitor si pentru asta sa intre prin usile imparatesti.Biserica toata atenta la ea a amutit  Cand mai avea un pas si ar fi intrat,i- am strigat"Nu! Nu pe acolo!" si s-a oprit. Parintele a auzit si a venit repede in intampinarea ei si a adus-o la usa diaconeasa.Si asa s-a evitat un lucru neplacut. Inca marcata de intamplare am intors capul spre cei de langa mine si abia atunci am vazut o tanara care a prins curaj sa ma intrebe cand e momentul impartasaniei. Bineinteles ca am preluat copila si am sfatuit-o ca o mamica. Pentru ca Dumnezeu asta mi-a dat astazi:un copil care avea nevoie de o mama sa-l duca cu zambet la Hristos... Atata bucurie am primit, incat am sentimentul ca si eu m-am impartasit cu ea...Cristina...Am plecat impreuna la finalul liturghiei, am aprins lumanari la lumanarar,am schimbat   numerele de telefon si la despartire dupa cuvinte calde m-a imbratisat!Si am zambit amandoua privindu-ne si am si ramas in zambet.

Pentru ca zambetul sa fie autentic si nu formal, trebuie sa plece dintr-o inima hotararta sa-l primesca pe celalalt fara sa-l judece,fara sa-l moralizeze, fara sa caute sa-l indrepte dupa propriu lui tipar. Singurul tipar pe care putem sa-L aratam este Hristos, Prietenul tuturor!

Incepem Postul cu iertarea.Chiar vreau sa iert toate cele care m-au intristat.

Si voi iertati-ma ca nu v-am iubit cat trebuia! Nu v-am daruit cat puteam.

Nu v-am fost adapost cand erati pe drumuri inghetate sau in ploaie sau in soare toropitor, toate aceste nefiind fenomene ale naturii, ci stari sufletesti.

Nu v-am daruit timpul meu cat ar fi trebuit.

Nu am scris cat ati asteptat si ati deschis blogul cautand prezenta mea.

Nu m-am rugat pentru voi cat ar fi trebuit .

Sora mea, fratele meu, de prea multe ori am pus tristetea mea, durerea inimii mele, inaintea tristetii si inimii tale! Sa ma ierti si sa ma pomenesti ca Domnul sa ma intelepteasca cat sa pricep ca a trai evanghelic inseamna mai mult decat traiesc.

Nu-ti pot promite nimic.Traiesc, asa cum am scris mai inainte, un timp primit in dar si caut sa-l dramuiesc ca el sa nu fie tot timp pierdut. Deci nu-ti pot promite decat ca iti voi zambi mereu, chiar si cu lacrimi in ochi,chiar si cat tu ma vei rani, iti voi zambi si ma voi ruga ca vorbele mele pentru tine sa nu fie vorbe desarte si ca si tu sa te mantuiesti!

Te imbratisez oriunde ai fi! 

Cu zambet  si dragoste !

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Pomenire

In zile de pomenire a celor adormiti, sunt in mine, adanc infipte, in gandurile si faptele mele, in visele mele dar si in gesturi, femeile neamului meu asa cum mi le descria mama... Nu fac prescuri, dar adun si impart zile intregi! Oricat imi propun sa fac mai putin, nu reusesc.

Anul acesta pentru ca nu am putere sa gatesc, am apelat la ajutor profesionist si la ora aceasta deja ceea ce voi imparti maine  e  deja ambalat, iar pe raftul de jos al frigiderului coliva asteapta numai sa primeasca maine in zori, impodobirea de final, ca in toti anii...

Ieri dimineata in drumul meu spre un spital am trecut pe langa cimitirul in care trupul lui Grig asteapta  Invierea si am vazut ca acolo rasarea soarele...O lumina frumoasa, un pic rosiatica, un pic trandafirie lumina cerul. Si mi-a placut mult! Ajung rar la cimitir! Imi e tot mai greu sa urc podul si inca nu am deprinderea de a merge cu taxi, asa ca altcineva simuleaza ca ingrijeste mormantul si eu am regretul si vina ca nu fac lucrul acesta. Poate de aceia Dumnezeu ii da bucuria de a vedea el primul rasaritul! Grig era un om care iubea cerul,iubea florile si copacii, iubea marea si toate apele pe langa care treceam... un pic singuratic...un pic stingher intr-o lume care ia oferit greu ceea ce merita, dar un om integru si elegant ca tinuta nu numai a trupului, ci si a sufletului...Chiarnu cred ca l-am meritat!Port sentimentul vinovatiei ca poate nu am fost femeia pe care o cauta si prea putin sprijin i-am adus. Port mult regret pentru lucruri care nu pot fi reparate desi am renuntat la a face sau a nu face acele lucruri. Recunosc,regret,repar, renunt! Cei patru R despre care vorbeste dr Virgil Stroescu.Inca sangerez launtric, mai ales ca nu pot face decat aceste lucruri pe care aproape constant le fac...pomeniri... foarte multe pomeniri,in diverse moduri, dar ceea ce ma salveaza, este faptul ca inca am entuziasmul de a le face! Nu am obosit, pentru ca eu cred in mila lui Dumnezeu care primeste jertfa femeilor care fac colaci,coliva, impart mancare, lumanari si prosoape  pentru cei adormiti.Si mai ales cred ca Dumnezeu te ajuta sa poti face atatea, ceea ce intr-o alta situatie nu ai putea face!

 Cred in rugaciunile preotilor pentru ei...

Cred in puterea rugaciunilor femeilor si a oricarui suflet indurerat 'Pomeneste,Doamne, pe cei ce in nadejdea Invierii si a vietii celei ce va sa fie, au adormit"...

 Cred in mila lui Dumnezeu si cred ca Maica Domnului plange cand noi plangem...

Astept insa ziua in care si sufletul meu sa simta ca este destul, dar cred ca aceasta nu va fi decat cand ma  voi reintalni cu ei, cu draga mea mama, cu tatal meu, cu iubita mea sora, Georgiana si blandul ei sot, George,cu socrii mei,nasii mei,cu prietenii mei si cu cel mai iubit dintre pamanteni,si-i voi vedea mantuiti, altfel si in iad de-as fi(fereasca Dumnezeu!)ma voi ruga pentru ei ...

Este tarziu si inca nu ma pot desprinde de cele pregatite...Citesc ceva spus de parintele Paisie Aghioritul.“Cei adormiți au mai multă nevoie de rugăciune de­cât cei vii, deoarece pentru cei vii există nădejdea po­căinței. Iar Dumnezeu vrea să existe oameni care să-L roage să-i ajute pe cei adormiți, de vreme ce încă nu s-a făcut Judecata din urmă”Si ma gandesc ca poate acesta e rostul  acestei franturi din viata mea...iar dupa mine copiii acestia mici acum ai neamului meu, Filip si George, vor continua rugaciunea pentru neamul nostru. Acum, in zilele in care ei participa la pomenirile dragilor nostri adormiti, ii invat cu seninatate sa ridice coliva, sa imparta cu mine,sa vada cum se tamaiaza mormantul si se aprind lumanarile...Ruxandra rade de cum mananca coliva si colacii langa morminte, iar eu ii vreau senini in astfel de momente,pentru ca este o mare binecuvantare sa faci toate aceste lucruri. (Fotografie cu Filip langa mormantul bunicului Grig)

  Astept cu nerabdare ziua de maine, liturghia si pomenirea celor adormiti.Plec capul  si inalt inima, citind poate cea mai frumoasa rugaciune: 

"Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi , Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!"

Ganduri...

 Este un timp lung de cand  nici macar nu deschid blogul.Ma simt datoare sa scriu, dar  zabovesc parca nedorind  sa impart viata mea cu lumea intreaga. Nu ma intelegeti gresit! Imi sunteti dragi si as vrea sa va spun despre mine totul, exact ca la spovedanie...uneori as vrea sa construiesc un alt blog si sa va mut acolo, cu parola, ca doar voi sa cititi. Pentru ca un ochi care ma priveste iscoditoar si critic, cu ura si  invidie a patruns aici si totul mi se pare intinat... Apoi imi spun ca este normala starea aceasta a lumii, pentru ca si eu, deschid uneori link-uri care duc in vietile unor oameni cu care nu rezonez si e normal sa platesc cu a -mi lasa usile vietii mele larg deschise, desi curentul rautatii nu-mi face deloc bine.

As vrea sa va povestesc despre lumea in care am fost...Despre Israelul in care ma simt ca in a doua mea casa...despre strazile cu pavaj vechi si lucios ale Ierusalimului pe care nu-mi aluneca picioarele  pentru ca si pietrele ma cunosc...Despre marea Tiberiada in care imi privesc chipul, marea atata de albastra ca pana si inima mea are culoarea cerului  care se rasfrange in ea ... Despre noptile lungi in care imi lipesc palmele de piatra Sfantului Mormant si sunt Acasa, pentru ca Acasa esti acolo unde te asteapta cineva si pe mine in anii acestia din urma, Cineva m-a adus si m-a odihnit Acolo ... Am sa va spun ceva: mi-a facut un set lung de analize si ele mi-au aratat ca intr-un timp pe care nu-l stiu a-l localiza in intamplarile vietii mele, am fost infectata cu virusul hepatic B, probabil urmare a unei transfuzii de  sange la una din interventiile chirurgicale. Si nu am stiut! M-am simtit rau, erau zile in care daca ma urcam in pat nu mai puteam sa ma cobor si seri in care imi era greu sa-mi rup in doua o tableta a unui medicament. Si nu stiam de ce, dar nici la medic nu am fost. Nu am tinut regim alimentar. Nu am luat nici macar o vitamina...Mi-am vazut de viata mea tarandu-ma ca un vierme prin toata gloata acestei vieti...Si Domnul m-a vindecat! Suferinta a trecut si astazi gasim in sangele meu semne a bolii care a fost si  anticorpi multi, tare multi...Si rad si privesc sagalnic spre Domnul! Doamne, Tu, toate le stii!

As vrea sa va povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut in lunile din urma...despre frumusetea lor sufleteasca si despre cum m-au invatat sa ma dau de o parte din iuruselul vietii si sa nu ma mai amestec cu cei care nu-mi seamana, sa stau cu cei ca mine...mai simpli, mai batrani, mai asa cum sunt eu. 

As vrea sa va povestesc despre diminetile devreme  in care in curtea Sfantului Mormant oamenii acestia isi uneau vocile dupa liturghie si timpul se transforma in timp al Invierii, al Pastelui celebrat o singura data pe an, dar ce altceva este liturghia, decat  Pastele cel Mic?

As vrea sa va povestesc despre cartile pe care le citesc. Despre parintele Petre Semen si talcuirile la Psalmi, despre predicile la pericopele evanghelice si despre cum am invata sa caut in mine greseli dar si modul de a indrepta raul facut poate in primul rand sufletului meu.

As vrea sa va povestesc despre micutii mei nepoti si cum ne iubim noi desi ne vedem rar, dar clipele noastre sunt clipe de mare bucurie!Si despre bucuria revederii cu ei, dar  si despre cum plange George si cum tace Filip cand plec!

As vrea sa va povestesc despre durerea  de a fi despartita de copiii mei, Ruxandra si Lucian sunt departe de mine si nici telefoanele nu suna prea des, pentru ca nu vreau sa strivesc viata nimanui si nici sa fiu povara, dar in durere  am si bucuria  de a sti ca lor le este bine si distanta dintre noi este de numai 5 ore cu masina si 40 de minute cu avionul.

As vrea sa va povestesc despre serile mele, toate atat de asemenea, in casa mea mic burgheza plina de icoane si carti , despre cum cade lumina lustrei de cristal pe paginile cartilor pe care uneori citesc ca intr-un abecedar...nimic nu stiu...nimic sunt...dar sunt, asa cum zice Regele David, o faptura atat de minunata, pentru ca Il simt pe Dumnezeu in tot ce ma inconjoara si inchid uneori ochii pentru ca nu-s vrednica  sa-L simt...un rug aprins as vrea sa fiu si sunt numai un brat de frunze uscate... anii mei gramada de gunoi.

Simt ca viata s-a scurs, ca totul e o clepsidra cu nisip auriu intr-o sticla albastra, pusa pe raftul cu carti. Cine o va intoarce si cand? Da, voi muri intr-o zi...dar cum spune Inaltul Bartolomeu Anania , cata splendoare va fi cand voi trece Dincolo de usi. Scot uneori din dulap carpa cumparata cu parintele L din manastirea de la Iordan pe care mi-o vor pune pe ochii inchisi si o privesc cu drag...Ea ma va imbratisa ultima data ...Da si viata si moartea sunt etape ale devenirii noastre in ceea ce Domnul asteapta sa fim. Am numai teama ca nu am reusit sa pun decat un vag inceput si pana si ziua aceasta a trecut... Privesc cerul de iarna al acestui colt de lume si este cer inalt, cer indepartat...Cred ca mai este...mai este timp de povesti...si cred ca mai am a va povesti cate ceva! 

Craciun 2022

Peste putin timp voi pleca spre Closca.Cu o putine exceptii in ultimii 9 ani aceasta seara inainte de Nasterea Domnului am petrecut-o la Closca la priveghere de noapte. E ca si cand, precum magii, urmand steaua mergem la Betheem sa-L primim pe Iisus, Mantuitorul!Inainte de luceafar se naste! Port in inima mea o scurta discutie cu sora E. Eram in Grecia la sfantul Spiridon dar noi discutam de Maica Domnului pe care amandoua o iubim mult. Si  sora E zice:

-Ma gandesc cum a fost  ca Maica Domnului, un copil sa primeasca in bratele ei un astfel de Copil!

Si de atunci mintea mea s-a mutat la Betheem, in Casa Painii si orice as face, oriunde ma duc tot asta gandesc...cum Ea, Fecioara Maria, aproape copila, a primit in bratele ei un Prunc Sfant stiind ca El este Mesia...Si L-a primit...si L-a hranit... si L-a ocrotit plecand cu El pe un drum pe care si eu l-am parcurs si am vazut cat e de greu chiar si acum cand drumurile sunt asfaltate, cum s-au ascuns de talhari, cum au ajuns in Egipt unde nu toti i-au primit cu dragoste, pentru ca fiind Dumnezeu in apropierea Lui statuile zeilor  lor cadeau  si se stricau ...cum au suferit omeneste de foame si sete... cum L-a crescut ca orice mama invatandu-L tot ce stia "si El le era supus"...cum stia ca asa cum dreptul Simeon a zis ca prin inima ei va trece sabie ...si a trecut...Cum  a fost de fata la multe  minuni si la Cina cea de taina...si a stiut plansul si rugaciunea din Ghetimani ...spectator al Rastignirii...si desi stia ca va Invia, cum a stat in orele coborarii  Domnului in iad si cat o fi suferit pana la Inviere, desi stia, desi credea...dar inima de mama si inca mama de Dumnezeu este o altfel de inima!

Ma gandesc la toate acestea stiind ca ele nu sunt povesti, ele sunt istorie a mantuirii noastre si sunt cel mai mai minunat lucru daruit noua de Dumnezeu dupa caderea lui Adam...

Am fost de multe ori la Betheem... am sarutat locul marcat cu stea al nasterii lui Iisus Hristos si am stat la locul ieslei...cate emotii si cata bucurie poti simti acolo...si aproape de fiecare data, iesind din biserica am primit in bratele mele un copil al Betheemului...niciodata un crestin! Dar i-am imbratisat cu atat dragoste, egala cu dragostea pe care o port micutilor mei Filip si George!

Este, da este o Lumina in viata mea si Lumina este acest Prunc!Nu vreau sa spun ca Petru cuvinte mari , dar este o certitudine ca fara El eu in seara acesta nu as porni  nicaieri...

Am fost dimineata la liturghie , apoi la cimitir ...era atat de umed afara desi nu plouase si rece...stiam ca voi pierde cel putin doua ore jumate din timpul zilei in care mai aveam cate ceva de facut, dar pentru ca imi stiu inima si ca nu as fi fost multumita sa nu merg la tamaiat si sa-i aprind candela, am parcurs pe jos distanta pana la cimitir, deloc scurta! Si bine am facut! Pentru ca m-am bucurat sa vad ca pomisorii lui Grig au inflorit si chiar si trandafirul era imbobocit sub gheata... si am stat un pic cu Grig , clipe de taina...apoi am plecat spre mormantul Inei singura pe care am decis sa o vizitez ...si pe drum m-am intalnit cu fiica ei cea mare...Impreuna am tamaiat, am aprins candela, ea i-a agatat coronita cu globuri si ne-am intors in mai putin de o ora in oras...Cine m-a ajutat pe mine azi? Nu Domnul? Ba da, El, Cel care imi va fi si Judecator! Mult milostiv ...Si Maica Domnului, ocrotitoarea vietii mele...

Lor le daruiesc acest timp si acesta mica truda de a pleca acum noaptea pe drumuri lungi...urmand o stea care de doua milenii ne spune ca aici suntem doar calatori, casa noastra este Acolo ...numai sa fim plini de dragoste dupa modelul Maicii Domnului si a lui Dumnezeu si sa avem pocainta!

Gata inchei... ma pregatesc sa plec, dragilor, aveti grija de sufletele voastre, pretuiti timpul si traiti aceasta bucurie! Prin mare taina, Iisus Hristos,se naste in toate sufletele care se deschid sa-L primeasca si se asaza in ieslea sufletelor  noastre...Cred ca nu ne trebuie decat dragoste si pocainta !Sarbatoare mult luminata!

10 Decembrie 2022

 10 Decembrie 2022

In seara acesta cineva drag si de foarte departe ma intreba daca nu cumva sunt 16 ani. Atat numarase de la moartea lui Grig. Nu! Sunt exact 15 ani!

Am uitat multe din cele pe care le-am trait. Pana si iubirile vietii mele le-am uitat!Si toate au fost serioase si adevarate. Tin minte in schimb ziua aceia de iarna ...era asa de frig, pamantul tot era inghetat si prin vazduh nu zbura nicio pasare! Ma vad cu ochii mintii asa cum eram:inca tanara si frumoasa, mirosind a parfum frantuzesc, cu parul coafat si vopsit in blond inchis, aproape castaniu, special sa incadreze  obrazul masliniu fara niciun rid...purtam un costum pantalon trei sferturi si sacou  in carouri negru cu gri...Nu exista sa merg undeva si sa nu fiu vazuta imediat...in jurul meu se adunau femei de toate varstele si barbati ...puternicii lumii in care eram... Dar pentru mine nu conta decat Grig,  aflandu-ne deja in etapa de asezare a vietii noastre ...Visam cu nostalgia pe care nu mi-o intelegeam la o batranete impreuna, la a strabate lumea unul langa altul, la un timp in care sa pot citi si reciti cartile adolescentei noastre...visam ca vom merge la multe spectacole de teatru, la cinematografe, la expozitii de arta si la concerte... visam inclusiv ca ma voi inscrie la emisiunea "Schimb de mame" si voi pleca la o alta familie, sa vad cum ar fi daca eu nu as mai fi eu...

Grig era inca tanar! Fara fir de par alb in cap. Era slab desi nu facea niciun sport si manca tot ce isi dorea, chiar fiind pasionat de bucatarie...Muncea mult si pretuia timpul petrecut impreuna. Deseori ii vedeam umbra aparand inaintea lui , pe culoarul din fata biroului meu si stiam ca e el...venea fara sa spuna un cuvant si ma lua in oras in cate un restaurant mai ascuns, sa mancam impreuna. Pretuia sa fim impreuna!Se stinsese in noi ceva ce avusesem, dar aparuse o tandrete care ma emotiona...

Acestia eram noi acum 15 ani!

Azi eu sunt o femeie total diferita, nu de cea care eram acum 15 ani, ci de cea care as fi fost. Parul meu e aproape alb, e lungut si prins cu elastic in coada sub un batic cel mai adesea negru, sau sub un sal. Imbracamintea mea e ...frumoasa, dar altfel!Fustele lungi pana aproape de pamant si bluze largi ...Uneori ma intalnesc cu oameni care nu m-au vazut de mult si ei nu ma recunosc iar eu evit sa vorbesc realizand ca ar fi dificil si pentru ei si pentru mine...

Cum este Grig acum?

Nu pot patrunde cu mintea lumea lui!Nu stiu daca e mantuit!Si nu voi sti pana cand nu voi trece si eu vamile...

Il vad insa cu inima mea asa cum era! Un om bun si linistit. Un om elegant care nu ar fi jignit si dispretuit pe nimeni.Unul din ultimii cavaleri ai acestei lumi. Unul din ultimii intelectuali autodidact si consecvent in munca lui, in pasiunile lui. Un invingator in tot ce si a propus sa traiasca.Daca acestia 15 ani i-am fi petrecut impreuna ar fi vazut copiii mari, i-ar fi cunoscut pe Lucian si pe Andreea, pe Filip si George ...Dar el a plecat lasand viata lui neterminata si pe mine fara sprijinul lui pe care, sincer, contam!

Acum 15 ani, in noaptea aceasta a murit intr-o clipa, cu mine alaturi, si cu Ruxandra dincolo de usa salonului de la sectia de interne a spitalului judetean. Erau numai cateva luni decand refuzasem sa fiu numita director la acel spital...mult timp m-am intrebat daca nu cumva moartea lui ar fi fost amanata daca eu acceptam.

Strabat de atunci viata ! Am trait tot ce a trebuit social ca sa nu le lipseasca copiilor mei nimic din ceea ce ar fi avut daca el traia! Apoi cand ei au fost deja casatoriti si la casele lor, m-am retras ramanand numai in profesia mea, un pic mai in spate,incercand sa fiu cat mai putin vazuta.

Am inteles ca dupa modelul pestilor care traiesc separati, pe specii, si eu trebuie sa traiesc intre cei care imi seamana, cei care sunt asemenea mie... fericitii acestei lumi 

	Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
	Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
	Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
	Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
	Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
	Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

  fericitii acestei lumi ...Marturisesc aici si oriunde, ca singurul grup cu care m-am simtit bine in acesti 15 ani au fost fostii mei colegi de facultate. Ne-am intalnit acum cateva luni, la 40 de ani de la terminarea facultatii. Ei toti au reusit mai bine decat mine si profesional si social. Au trait, fata de mine 15 ani in plus! Dar ei au fost singurii care m-au iubit asa cum sunt eu azi si singurii care nu au incercat sa ma traga in invelisul in care am fost...M-au imbratisat si mi-au tinut mainile in mainile lor zicandu-mi blanzi pe numele pe care l-am uitat:
-Doinita!!! 

-Sa fie voia lui Dumnezeu !mi-a zis un coleg, fost membru al unui organism suprem al justitiei.

In mod gresit nu m-as fi asteptat ca Dumnezeu sa fie adus in mijlocul nostru de ei si am inteles ca nu se putea ca ei, stralucitii mei colegi de generatie, sa nu fi ajuns la Hristos!

Calea pe care eu am ajuns, a fost si e o cale a crucii!Dar marturisesc cu lacrimi ca eu ridic aceasta cruce cu drag si o trag pe umerii mei ! Din cand in cand, cu rugaciunea lor, parintii ma insotesc in ceea ce ar trebui sa fie urcusul meu pe Golgota, dar la cate caderi am, nu urc deloc, imi zdrobesc picioarele si inima  ... dar trag crucea asa cum pot, niciodata nu am refuzat-o oricat de multa suferinta mi-a adus, pentru ca stiu ca e singura mea cale de mantuire.Paharul suferintei se bea tot!

Am facut coliva!

Am pregatit pachetele cu ce voi imparti maine!

Ca in ultimii 12 ani, cu el il pomenesc pe Zaharia, tatal lui! Impreuna: fiu si tata, pentru ca mult s-au iubit si respectat!

E miezul noptii si nu pot dormi...de dor...pomenirile au si rostul acesta,rugaciunea si milostenia fac ca dorul sa se astampere putin, pentru ca prin ele ne intalnim  si ne imbratisam trupuri de ceata, asa cum la ora aceasta ceata acopera mormantul lui ...Se apropie Craciunul...se vor auzi atatea cantari...cerul cu pamantul se vor unii in pace prin Nasterea Domnului si cred, cred ca mantuirea  este un fapt , un adevar! 

Azi

In cateva ore se vor implini doua luni de tacere. Nu credeam ca voi parcurge un drum atat de lung fara sa scriu.Am incercat de cateva ori sa scriu si dupa primele cuvinte, ma opream punand un titlu si inchideam...Sa ma iertati! Nu am trait ceva ce nu putea fi impartit cu voi, chiar si cu cei care sunt numai spioni hotarati sa va vanda daca cineva da un "ban" pe povestile mele. Dar am considerat ca nu e  important nimic din  ceea ce a insemnat si inseamna viata mea... 6 septembrie ultima postare...Oare ce a fost intre timp?
Am  uitat deja multe din cele traite pentru ca sunt zile la fel ...zile in care viata este ca o repetitie, intr-o  rutina ...trezitul devreme...cititul din Scriptura...mersul pe jos pana la manastire,pe aceleasi carari, uneori cred ca talpile imi calca pe aceleasi urme.In unele zile o iau pe aleea de langa blocuri si   ma opresc si adun melcii de pe aleile laturalnice si ii asez in iarba, alteori ma opresc si ating trandafirii din coltul blocului pe langa care trec si numar cu ochii petalele tot mai incretite de frig... Dar de cele mai multe ori o iau prin fata spalatoriei auto din imediata apropiere a manastirii, desi acolo e mereu aglomerat si trotuarul ud, dar am bucuria sa ii salut pe cei care lucreaza acolo sau sa le raspund la salut... Ion este un om care lucreaza acolo, nu stiu ce este, probabil un mecanic auto, asa intre doua varste...Ne-am imprietenit pentru simplu motiv ca eu treceam dimineata de dimineata pe trotuarul din fata spalatoriei auto ...o femeie in negru, cu capul acoperit cu basma sau batic, o umbra grabita...Credeam ca nimeni nu ma vede, nimeni nu ma cunoaste. Dar ei ma stiu...si Ion si seful spalatoriei auto si femeile care sterg masinile de apa...si toti ma urmaresc cu zambet si cu drag cand trec pe langa ei...si ma saluta...
-Sarut mana, doamna!-ma striga Ion daca cumva eu nu-l vad asezat langa  cate o masina si umfland rotile!Va simtiti bine?
Si ma gandesc ca in zilele in care eu ocolesc spalatoria, ei sunt ingrijorati ca nu ma vad!Asa ca macar drumul de intoarcere de la manastire, dupa slujba,e prin fata spalatoriei auto, ca sa-i salut...sa-i vad si ei sa ma vada!
Ce ne leaga oare pe noi oamenii cu adevarat? De ce traim zeci de ani langa oameni carora nu le pasa de noi, vecini de bloc, colegi de serviciu, crestini din biserica straini, ostili sau si mai grav dusmani, desi viata intreaga cu acumularile ei toate, pot spune aproape la final de viata, ca si Eclesiastul,daca nu stii cum este cu adevarat important sa traiesti si pentru ce,viata este vanare de vant?
Si ne incrucisam pasii de multe ori cu oameni care nu stiu despre noi decat cateva lucruri, dar poate singurele esentiale si lor le suntem dragi si ei ne sunt dragi ...si ne pasa unora de altii implinind usor si firesc  porunca cea mai grea din Decalog, porunca iubirii aproapelui...
Lupt cu lucrul acesta! E lupta mea! E neimplinirea mea! E lacrima mea! Ca nu pot iubi desavarsit pe toti si pe toate!Si daca nu pot iubi macar sa nu dusmanesc sau si mai rau sa nu fiu indiferenta la povestea celui de langa mine, la suferinta sau la bucuria  lui...
E seara de ajun de sfantul Nicolae... In seara aceasta se implinesc 15 ani de la ultimul ajun de sf Nicolae petrecut cu Grig si Ruxandra...Andrei era la Bucuresti, dar si lui ii pusesem in ghetele de acasa, daruri...Aveau sa fie ultimile daruri de la Grig!
Ma doare inca amintirea aceasta, asa cum ma doare fiecare zi a acestei saptamani si fiecare zi a acestei luni!
Ma intreb daca am iubit luna decembrie inainte de moartea lui Grig...era luna in care ne-am casatorit... luna de dupa nasterea lui Andrei...luna cu sfantul Nicolae  si cu Craciunul. cu daruri si mese imblesugate, cu plimbari si mai mult rasfat...Da, cred ca am iubit-o, dar pe deplin nu cred ca am apreciat ceea ce aveam, pentru ca asa suntem noi, oamenii, pana nu pierdem ceva, rareori apreciem, crezand ca ni se cuvine sa avem totul...si cred ca rareori i-am multumit sfantului Nicolae pentru ghetutele pline ale copiilor mei...sau poate niciodata nu i-am multumit...Si poate de aceia azi la usa mea nu sunt decat ghetele mele marca Anna Cori, frumoase dar goale ... Copiii sunt, slava lui Dumnezeu, fiecare in casa lui, fiecare cu ghetele curatate si puse la usa, langa ghetele lui Andrei sunt doua perechi de ghetute mici, de baietei...peste noapte generosul sfant Nicolae aduce daruri tuturor si am asa un gand si o speranta ca si eu voi primi maine ceva mai valoros ca orice dar...ceva ce va indulci viata mea in aceste zile, astfel incat sa pot sa traiesc, sa randuiesc si pentru dragul meu ...15 ani de la plecarea lui ...15 ani fara Grig, dar 15 ani in care a fost mai prezent poate decat in cei 23 de ani impreuna...rugaciunea mea ne-a tinut unul langa  celalalt,ca doua suflete intr-un singur invelis...rugaciunea mea aici si probabil rugaciunea lui de departe...Da, ziua de azi e importanta ... fiecare secunda e importanta pentru ca intr-o secunda poti pierde totul!Dar si tot intr-o secunda poti dobandi Lumina!Taine...taine...taine pentru aflarea carora trebuie sa induri suferinta, dar numai cel care cunoaste suferinta, poate sa simta si gustul fericirii! Noapte binecuvantata, dragilor si bine v-am regasit!

6 SEPTEMBRIE

 Mi-a fost greu in acesta zi, pana am implinit 51 de ani. Nicio aniversare nu reprezenta ceva care sa-mi umple golul pe care l-am simtit totdeauna in inima mea in aceasta zi. 

Mama spunea ca m-au adus cocorii intr-un amurg de zi de toamna.Ei, cocorii m-au lasat in leaganul copilariei mele,peste leagan s-a aplecat un arhanghel si langa umarul lui suradea o sfanta!Si cocorii au  zburat stiind ca in fiecare an vor reveni langa mine in ziua aceasta de 6 septembrie, spre seara...Arhanghelul Mihail si sfanta mi-au daruit mult, mai mult decat orice putea sa-mi daruiasca familia la care m-au lasat, iar eu sunt legata sa daruiesc la randul meu, chiar daca de multe ori mainile imi sunt goale, sufletul trebuie sa fie plin...

Dar de ce totdeauna simteam in acesta zi in inima mea, golul si tristetea  mai accentuat ca oricand? Poate pentru ca eu insami am refuzat iubirea pe care prin binecuvantare Dumnezeu mi-o trimetea...Taine...taine...taine...

Si dupa moartea lui Grig nu am mai sarbatorit. Petreceam ziua in biserica, apoi ma incuiam in casa si in singuratatea casei mele, rascoleam sertarele imbracata in pijamalele lui Grig...

S-a nascut Filip si ganguritul lui a schimbat viata mea. S-a nascut George si veselia a umplut inima mea. Ultimii ani sunt plini de amintirea lor daruindu-mi flori si imbratisari in aceasta zi...In toti anii, exceptand pandemia si primul an de la nasterea lui Filip,am fost plecati undeva departe de lumea care ne cunostea...Balcic ...Viena... Constanta...Neptun ...Si acolo adunati sub acelasi acoperis,am trait bucuria de a fi cu ei, toti copiii mei dupa trup ...si sufletele lor pereche si minunatii mei nepoti... Apoi iubirea fara margini a unor femei minunate a colora ziua mea de nastere in fiecare moment...biserica la prima ora... de cele mai multe ori Sfanta Cuminecatura...biroul meu plin de flori... imbratisarea lor... felicitarile...sutele de felicitari...ospatatul impreuna, refugiul pe o terasa cu dragele mele la ceva bun...un papanas...o limonada...Si am invata sa ma bucur iar! Si am invatat ca a multumi lui Dumnezeu inseamna si a primi darurile Lumii Lui!

Astazi e ziua de 7 septembrie, ziua sfintei Casiana cea care s- a aplecat pe leaganul copilariei mele, mi-a invelit trupusorul, mi-a mangaiat fruntea si mi-a spus prima mea poveste...De aceia si eu spun astazi povesti!Ea m-a invatat,dar a trebui sa treaca ani ca eu s-o recunosc ...sfanta/ femeia- blanda din viata mea...sprijinul anilor mei de batranete...Undeva intr-o manastire ardeleana o maica Casiana ma poarta in rugaciunile ei pana dincolo de adormirea mea, semn al permanentei dragoste, cea care nu se sfarseste, pentru ca este dupa modelul lui Hristos care si-a iubit pana si tradatorii si rastignitorii...

Dau slava lui Dumnezeu pentru toti cei care m-au iubit oriunde sunt ei astazi, dar dau slava lui Dumnezeu si pentru cei care nu m-au placut deloc si mi-au fost piatra de poticnire. Recunosc insa ca desi m-am oprit mahnita din drumul meu, ura lor sau indiferenta lor m-au apropiat mai mult de sfinti, de Maica Domnului si de Dumnezeu si asta face ca ajutorul lor sa fie mai mare decat vrajmasia care i-a macinat...De aceia ii multumesc lui Dumnezeu pentru ei si-L rog ca nimeni sa nu piara pentru sentimentele pe care mi l-au purtat.

Am fost la mare cu Ruxandra, Lucian, Andrei, Andreea, Filip si George.Am privit marea cu Filip si fotografiile instantanee ne arata privind amandoi in acelasi loc...si ochii lui sunt ochii mei... si inima lui este un leagan nou in care eu ma odihnesc cu convingerea ca pomenirea mea va fi din neam in neam, iar eu nu voi muri inca, ci voi povesti lucrurile Domnului, catva timp singura si apoi prin ei doi, baietii Dumitru...

Toamna...cel mai frumos anotimp...La toate varstele am iubit toamna mai mult decat orice alt timp...Prin aceasta iubire am invatat sa  primesc toate zile  cu aceiasi bucurie...si ceata si frigul si ploaia, dar si moleseala dulce a amiezilor de toamna si asfintiturile in care sfintii zilei urmatoare te tin de mana, in timp ce   sfintii zilei pleaca inapoi in Ceruri cu alte responsabilitati...

Va scriu pentru ca vreau sa va multumesc. Va scriu pentru ca vreau sa va spun ca va iubesc, oameni minunati din toate clipele vietii mele! Si vreau sa va rog sa va straduiti ca in urma voastra sa lasati  amintirea dragostei si a bunatatii, pentru ca atat avem:cat daruim!