46 DE ZILE

 Atat au trecut! 46 de zile ...

Rareori am fost despartite asa de mult. Asa sunt surorile! Indiferent de suparari, indiferent de nemultumirile pe care le au, surorile se vad mereu, vorbesc, isi destainuiesc micile si marile nemultumiri...Pe noi, boala ei ne-a apropiat si mai mult decat copilaria traita impreuna. Dar imi amintesc atat de bine cum era cand eram copii, fetite mici si mama ne cusea cu acul, adica nu la masina de cusut, rochite din stamba. Si totdeauna modelul era acelasi pentru noi doua, iar eu priveam in final rochita ei frumoasa,stand impecabil pe ea,in timp ce pe mine se aseza nu prea frumos! Si nu intelegeam cum e posibil ca tot rochita ei sa fie mai frumoasa decat a mea. Am inteles peste ani, reamintindu-mi chipul nostru in rochitele acelea, ca  rochitele nu erau identice: mama stia ca eu nu sunt prea frumoasa si imi acoperea manutele cu maneci mai lungute, fusta rochitei era mai lunga sa nu se vada piciorusele strambe si mult prea subtiri, in schimb rochita ei era perfecta pentru trupusorul ei rotunjor de fetita...Dar cu cat drag o priveam in rochita ei frumoasa !

Mi-o amintesc la toate varstele. Mi-o amintesc eleva la liceu. Mi-o amintesc invatatoare in primii ei ani de serviciu. Mi-o amintesc mireasa. Mi-o amintesc la nunta mea purtand o rochie neagra din catifea, cu un singur umar, o adevarata provocare pentru acei ani si la botezul Ruxandrei ...Apoi atatea intalniri... atatea imagini imi vin in minte incat plina ma simt de amintirea ei ...dar dureroasa! Ii impartim lucrurile. Si desigur incepem cu cele mai frumoase. Costumele ei de festivitati de deschidere de an scolar sau de final de an scolar...nunta lui Andrei...botezul lui Ane-Mary...

-Acesta de la nunta lui Radu il vreau eu-zice Marinela, sora cea mare!

-Desigur!

Incuvintez desi stiu ca nu-l poate purta pentru ca e o marime nepotrivita ei. Dar ea stie acesta si zice:

-Il vreau ca amintire!

Ne-a lasat atatea amintiri, fizic vorbind!O casa intreaga plina de viata lor intreaga! O casa cu draperiile trase . O casa care nu mai respira dupa plecarea lor! Nici casa nu mai vrea! Ma gandeam la miile de fotografii cu elevii ei! La zecile de casete video cu" lectii  deschise" sau "inspectii" sau cum se vor mai numi...Ani de zile cand mergeam la ea, intre felurile de mancare deosebite pe care ni le dadea, ne punea sa vedem inregistrarile acestora si noi ne cam nemultumeam, totdeauna insa in spatele ei , ca sa nu o suparam...Si ma intrebam plangand cu amar ce vom face cu ele...Glasul firav de mic print al lui Filip, fara sa stie gandul meu, mi-a zis in dimineata dupa moartea ei:
-Poate imi dati mie toate amintirile cu copiii ei!

O, da! Dam fiecaruia dupa cum cere! Dar nu pot da nimanui durerea de a nu o mai avea! Ce este o sora ? Pentru mine este o aripa cu care am zburat prin ani lungi si plini de neprevazut!Si acum ma simt incompleta.

Desigur ea stia cel mai bine totul! De la cum trebuia sa scriu in clasa I,pana la baiatul care era cel mai potrivit sa fie prietenul meu, de la cum sa-mi cresc copiii si pana la cum sa-mi plang barbatul mort!Dar eu nu am asculat-o in toate si cred ca era normal sa-mi traiesc propria viata asa cum mi se potrivea mie ! Si mie mi se potrivea altceva decat ei. In mod cert!

46  de zile fara o vorba la telefon. Atatea evenimente petrecute fara sa vorbim! Si cate vor mai urma...

Ramane doar amintirea acelui chip peste care eu, sora mai mica am tras voalul, fruntea pe care eu am sarutat-o de multe ori cu durerea despartirilor trupeste definitive! Pentru ca desi cred in Inviere, desi ma rog pentru mantuirea ei si a mea,cred ca nu ma voi mai intalni cu ea  asa cum o stiam, ci ca faptura de lumina si iubire, purtand chip semanand lui Hristos Cel Inviat!

Si ma bucur cu cutremur! Si cad in genunchii mei cu piele tocita si-L rog pe Dumnezeu, ca aceasta cale pe care sufletul ei a plecat, sa fie o cale fericita, la capatul ei sa fie Hristos, asa cum i-am spus ca o sa fie! Plec si genunchii inimii mele si-n prag de prohodire a Maicii Domnului, o rog pe Multmilostiva Maica sa o primeasca in ceata femeilor fara copii trupesti, dar cu sute de copii dupa suflet...Acolo, intre ei, eu stiu ca este si fratele nostru, George, plecat la Domnul, mic, la numai 5 luni, cu cativa ani inainte de nasterea ei.In memoria lui, ea a purtat numele purtatorului de biruinta,Gheorghe...El. micutul George a purtat primul in familia noastra acest nume!Si ea, cu delicatetea ei si cu iubirea ei de neam , de familie, desi prunc, totdeauna il trecea pe pomelnicul ei! Ma bucur sa ma gandesc ca tine de mana un copil ...pana cand ma voi adauga lor ...pana cand ii voi putea imbratisa, ii sarut cu sarutarea lacrimilor, a rugaciunii, a pocaintei!    

Iulie 2021

 As vrea mereu sa-i telefonez si sa-i spun... sa-i spun cum este azi... sa-i povestesc ce am visat azi noapte...sa-i spun cum a fost la priveghiul ei, la inmormantarea ei, de parca nu am impartit cu ea toate acestea!

Le-am impartit! Asa cum am impartit o viata de 64 de ani ai mei.

Sora mea mijlocie!

 Aceasta este ea!Sora mea mijlocie!

Cea sub a carui directa supraveghere am fost,cu ochi si atentie pe care nu le-am inteles deplin nici macar acum,acum cand este atat de tarziu!

Cand abia ma nascuse mama, ea, sora mea mijlocie,a plans mult! Ii era greu sa-mi  dea locul ei din bratele mamei!Ani de zile plansul ei a fost o taina a ei Dar, intr-o zi, au gasit-o in camera, langa mine, punand, plina de gingasie, pe mine toate carpele cu care infasa papusile  si spunandu-mi cuvinte pe care doar ea si eu le puteam auzi...si eu nu le puteam intelege...

Oare ce inseamna pentru un pui de om o sora mai mica?Dar mai tarziu cand puii se transforma in adolescenti, in tineri, in oameni maturi?

Totdeauna am fost mandra de surorile mele, dar eu sunt sora mai mica!Ele, erau niste fete frumoase,mereu impecabile la tinuta,fie ca se jucau pe strada, fie ca se aflau la scoala,foarte bune la invatatura,destepte, si politicoase, respectoase cu lumea.Fata de ele, eu eram o mucoasa, cu genunchii juliti,cu tivul mereu rupt si buzunare atarnand jalnic, pline de batiste mototolite... Dar, unde eram eu,era fie o carte deschisa, fie zarva de copii care jucau fotbal!Total diferite...Ele erau papusile frumoase ale parintilor, eu eram cocorul slab  cu pene zbarlite...

Cred ca dincolo de imperfectiunile mele, cand a realizat ca nimic nu ma poate indrepta asa cum si-ar fi dorit, a recunoscut ca m-ar fi iubit oricum as fi fost... si m-a iubit, acceptand ca unele lucruri nu sunt chiar total gresite!

Mi-a cumparat primii blugi! M-a sfatuit sa economisesc bani si mi-a comandat niste bluzite pe care le-am purtat in anii de liceu...m-a luat cu ea in tabara undeva in Moldova lui Stefan, mi-a masurat cu centimetru locurile in care croitoreasa a cusut floricele cu perle pe rochia mea de mireasa, mi-a botezat un copil , pe Ruxandra-Maria si mi l-a crescut pe Andrei de la 5 la 14 ani!Cata binecuvantare sa ai frati sau surori mai mari! Ele amandoua au fost reperele mele, dar recunosc ca eu mi-am urmat drumul meu fara sa incerc sa le imit in ceva fiind mult prea diferita de ele!

S-a maritat prima dintre noi.Parca o vad intr-o rochie alba lucrata la Casa de Moda de pe Calea Victoriei si cu o toca plina de floricele albe ...frumoasa, nespus de frumoasa si delicata, cu ochii ei mari,negri, calzi...apoi ziua urmatoare a imbracat o rochie roz-mov culoarea florilor de mar...Din zeci, sute de rochii pe care le-a purtat,pe acestea mi le aduc aminte cel mai bine

Ea avut o fragilitate cu care a parcurs viata ...o sensibilitate ...deseori era bolnava, dar isi ducea totdeauna boala cu mutenie ...ea si sotul ei drag...Ca un semn al continuitatii binecuvantarii Domnului cu neamul nostru,  bunicii paterni s-au numit Radu si Rada,  ea s-a numit Georgeta, sotul ei George, iar baiatul meu, Andrei si  sotia lui, Andreea...Si asa ne arata Domnul ca binecuvinteaza,potriveste totul, pana si numele...

A locuit in orasul copilariei noastre cateva decenii. A fost invatatoare la  scoala cea mai prestigioasa din oras si a invatat sa scrie si sa citeasca, sa socoteasca,dar mai ales sa fie oameni,zeci de serii de copii" Ceea ce sunt astazi ii datorez si doamnei invatatoare" aveau sa spuna  multi dintre fostii elevi.

"Ce a însemnat Georgiana pentru școală, ce a însemnat pentru noi?A fost capul deciziilor, a fost sufletul școlii și inima care a bătut pentru fiecare copil în parte și pentru prestigiul școlii în totalitate. ... o sală de clasa sau muzeul făcut sau alta locație din scoala merită să poarte numele ei.
Georgiana a fost un munte de generozitate, de altruism, a fost mama miilor de copii cărora le-a marcat viața și sprijinul tuturor. Dumnezeu va judeca drept si cu iubirea Lui nesfârșită și îi va pune sufletul în rândul dreptilor. Sa te rogi și pentru noi ca prin durerea si neliniștea noastră să nu îi ingreunam drumul printre îngeri! Sa ne găsim liniștea și să ne întărim credința!"-asa avea sa-mi scrie o prietena si colega de scoala.

 Cuvinte ale celor care au cunoscut-o in partea foarte importanta a vietii ei, profesia, poate mai mult ca noi, familia ei!

Stiam ca e bolnava, desi dorise sa tina ascuns de noi, familia ei, acest lucru... Cu totii am fost alaturi de ea, desi, boala intinzandu-se pe opt ani, dese au fost momentele ei de singuratate...Intr-o zi sotul ei s-a imbolnavit si toata atentia ei s-a mutat pe el...L-a ingrijit un an de zile cu un devotament cum nu am mai vazut...Si anul trecut, pe 23 mai 2020, sotul ei, George cel linistit si cel care se credea ca o va ingriji pana la finalul vietii ei, a murit lasand-o singura intr-o casa care avea sa devina colivia din care pe 2 iulie 2021, sufletul ei avea sa se inalte spre Imparatia lui Dumnezeu.

Asa a randuit Dumnezeu ca noi, surorile ei, sa fim ultimii oameni pe care i-a vazut, ultimii cu care a vorbit...Voi purta ca pe o rana amintirea momentului despartirii noastre cand nu stiam ca e ultimul moment ...Si sunt in mine toate cuvintele spuse, toate sfaturile pentru nepoti, pentru stranepoti...dar sunt in mine si toate cuvintele nespuse...

Ne doare ceea ce intelegem prea tarziu... in fata mortii suntem singuri,iar cand incepem sa ne simtim singuri, incepem deja sa murim putin cate putin...si ea cred ca incepuse sa moara de mai mult timp... Dureros, atat de dureros! Mai ales ca iubise viata, viata care ii daduse atatea bucurii! 

I-am descris un sentiment pe care il am puternic:acela ca la capatul drumului meu, eu simt si cred ca ma asteapta, Hristos! Dar ca Hristos o asteapta si pe ea la capatul drumului ei...Vorbeam despre moartea mea, eu deja impacata cu moartea mea"Hai, vino, moarte, sa bem impreuna cafeaua"  Dar cat de mult imi doresc sa-i fi spus ca nu  conteaza ca nu esti fizic langa cineva, atata timp cat ramai in inima unui om! Si ea a ramas in insasi inima mea pentru ca asa sunt fratii, ei fac parte din inima ta, din trupul tau fizic, in inima surorii mai mari care a iubit-o nespus de mult, a nepotilor pe care i-a iubit, in inima sangeranda a lui Andrei, in amintirile lui Filip si ale micutului George... 

Traiesc zile triste... facem pomeniri, impodobesc colive, tamai mormantul ei, a parintilor si socrilor ei, al sotului ei, de la un capat la altul al lumii nostre ortodoxe am cerut celor cunoscuti sa se roage pentru mantuirea sufletului ei, e ca si cand incerc sa mai ridic o povara ramasa, dar ea singura, ea cu ingerul ei coboara in iadul in care spun sfintii ca este acum, spre cunoastere, sufletul ei, pana la Judecata din a 40-a zi! Si in toata caldura acestei verii simt ca-mi ingheta inima ca nu pot sa o imbratisez, nu pot sa-i spun"Nu-ti fie frica, sunt aici, eu sora ta mai mica, si impreuna vom strabate toate aceste intinderi de durere si vom iesi la Lumina!Si vom Invia".

Ingenunchez in tacerea casei mele, de la moartea ei totul e ravasit, acesta e modul meu de a-mi umple gandurile, fac aparent curat peste tot, dar doar ravasesc...ravasesc dulapurile, sertarele, caut ceva, nu stiu insa ce...caut amintiri, imagini cu ea, caut ceva sa miroasa ca ea a curat si parfum de levantica... dar nu-i nimic nicaieri...nimic...nimic...nimic...doar in inima mea langa rana aceasta care e inima mea, e zambetul ei bland si-s ochii care privesc spre capatul drumului! Da, acolo, acolo sigur o asteapta Hristos!       

LUNA IUNIE 2021

 Incet, luna cireselor coapte si a mosilor de vara, se duce spre departarea in care nu exista decat amintiri...

Am fost plecata! Intr-o zi, fara sa anunt pe nimeni, am strans cateva lucruri, cam fara mult discernamant, toate negre si nesifonabile si am plecat in lume...Undeva la capatul drumului meu de cateva sute de kilometri ma asteptau cateva persoane care aveau sa se adauge,  in ceea ce numesc  dupa Diveevo, lumea mea secreta...familia mea secreta, prietenii si prietenele mele adevarate, oamenii care ma iubesc fara a-mi datora iubirea... Darul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca atunci cand lumea ma dezamageste cu luptele ei in care devin parte invinsa, abandonata, imi amintesc ca exista ei si ei m-ar ridica din orice necaz, ar schimba crucea mea pe umarul lor, ar ingenunchia si ar cere mila lui Dumnezeu pentru mine.Si stiu ca asta fac!

Am petrecut intre ziduri inalte, sub cer cel mai adesea ploios, un timp de respiro si de rugaciune... Nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte indiferent de ce loc mi s-ar fi oferit...Sub ascultarea unei starete pe care am iubit-o din prima privire pe care am pus-o pe chipul ei ...

Am cunoscut acolo maicute care munceau ca niste albine fara zumzet, dar pline de nectar pe buze...

Am cunoscut trei preoti care, fiecare, intr-un mod unic dar in acelasi duh al dragostei in Hristos,mi- au aratat ca in Hristos nu exista straini, toti iti sunt apropiati, toti iti sunt dragi...Inca imi amintesc cum intr-o zi, cand ma impartasea, unul dintre parinti, plin de bucurie, radea cu rasul acela al bucuriei ca esti la potir, ca Il primesti pe Hristos-ul pe care parintele Il cunostea deplin!

Am petrecut zile de odihna duhovniceasca sub umbrela muncii si ascultarii!

Am degustat viata in manastire pe care unii o traiesc la masura patericului...

Si intr-o zi, un monah coborat de la Frasinei a venit si cand m-a vazut mi-a zis inaintea cuvintelor mele:

-Du-te inapoi in lume. Este nevoie de tine acolo!...

Si a pus epitrahilul pe capul meu, mi-a spus rugaciunea de dezlegare de pacate ...

Si am plecat! Pe drumul de intoarcere, am aflat ca boala surorii mele avansase mult si doctorii ei curanti, cu cruzimea tineretii lor, ii spusesera ca mai are de trait pe acest pamant doua-trei luni...

Trebuia sa ma intorc, pentru ca trebuia sa trag voalul despartirii peste inca un chip drag, al ei!

Luna mai 2021

 Am incercat de cateva ori sa scriu si am lasat articolele cu titlu si cate un rand scris...Ca si cand cuvintele toate au murit...

Am simtit atata durere sufleteasca in lunile din urma incat nu am putut scrie decat pacatele la spovedanie.

Duc greu despartirea de oameni. Duc greu certarea nu din dragoste ci din pedeapsa.Duc greu despartirile...desigur pana la un punct, punct in care daca ajung sa nu-mi mai pese, nu exista cale de intoarcere. Dar ma despart greu, desi duc greu conflictele!Nu am invata de nicaieri sa intorc spatele cuiva!

Este normal ca  durerea sa te schimbe, ca prin ea, prin durere, arzand sa te transformi intr-un alt om, numai ca imi doresc ca transformarea sa fie transformare intr-un om  dupa planul lui Dumnezeu de mantuire a mea.

Dar este greu! Pentru ca este in adn-ul nostru de oameni facuti de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Lui, Demnitatea umana si dumnezeiasca! Si atunci cand tocmai asta vrea sa ti se stearga,demnitatea ta de om al lui Dumnezeu,in numele unei  smerenii  care nu asa ti s-a predat evanghelic,  chiar daca spui " Doamne, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" e greu, obositor de greu de dus...

Am invatat, ca o concluzie finala a  acestor luni de pandemie, ca nu trebuie sa corectez in nimeni nimic, ca nu trebuie sa predau nimanui nicio lectie, tocmai pentru ca nici eu nu stiu totdeauna cum sa procedez si cred ca nu prin mine, un om cu pacate, poate lucra Dumnezeu indreptarea cuiva.

Dar am inteles ca nici mie nu-mi este de folos sa stau in bataia vantului cainesc...

Aceasta sunt eu! Un om pe care nu l-a indreptat nicio lovitura ci ...bunatatea lui Dumnezeu!

Acum aproape 14 ani murea Grig intr-o clipa!Aveam sa raman cu doi adolescenti in grija, rebeli, indurerati si hotarati sa nu tina cont decat de durerile lor! In toti acesti ani, singurul care mi-a oblojit ranile a fost Dumnezeu! Desi lovitura venise prin El.Pentru ca in toate incercarile se ascunde doar Dumnezeu, Cel care iti aduce si rezolvarea .

Am petrecut, in acesta luna mai, catva timp cu Filip si George. Si mi-am amintit perioada cand copiii mei erau mici si stateam uneori, cel mai adesea in zilele de sfarsit de saptamana si de concediu, cu ei! Cum imi beam cafeaua cu ei alaturi, cum ne plimbam in parc, cum le citeam povesti... si i-am revazut pe copiii mei in cei mici, delicatetea Ruxandrei in delicatetea lui Filip, incapatanarea lui Andrei in incapatanarea lui George, dulceata si intelegenta sclipitoare a lui Andrei in fiii lui, dar m-am vazut si pe mine bucurandu-ma de fiecare moment, exact ca atunci cand imi cresteam proprii copii! Pentru ca viata trebuie sa fie o bucurie, ca dar suprem al lui Dumnezeu! Am ras cu ei!Am mancat dimineata impreuna anafura si impreuna am baut aghiazma in canuta mica de la Diveevo. Ne-am jucat de-a vanzatorul si cumparatorul! Am citit carti! Ne-am rugat impreuna dimineata si seara...Am dormit impreuna somn odihnitor de dupa amiaza si somn lung de noapte...

Am simtit ca am pasit cumva intr-o viata in care chiar daca voi muri intr-o zi, voi trai mereu cu ei in ceea ce i-am invata sa faca, sa fie!

Imi este clar ca sunt imperfecta si departe de cum ar trebui sa fiu!  Pentru ca doar lor, celor mici le iert toate cele care din neputinta de a- si exprima sentimentele iau forme nepotrivite! Dar bunica Elena sau bunicuta Elena iarta  si iubeste mult !

Da, am petrecut  timp pretios, timp de mai  cu ei!

Si m-am gandit de cate ori,in acesti aproape 14 ani, am trait langa oameni care doar m-au jefuit neintelegand ca partea cea buna a sufletului meu e cea  in care nu exista card de credit si nici vreo demnitate lumeasca!

Continui drumul! E poate prea lung! Acum cateva zile, un om simplu, intr-un magazin vorbind despre mine mi-a zis"Batrana".Atat a vazut din mine! Ceva ce nici nu se vedea!Adica parul meu aproape albit strans in elastic si ascuns sub basma neagra!Dar eu vreau ca in acesta lume atat de vanduta exteriorului stralucitor, sa fiu o babuta cu basma neagra  si suflet alb!Da, continui! Cat timp voi avea, continui drumul!

Vreau  sa ma pot ruga pe acest drum:pentru cei dragi mie, pentru rudelele mele de sange, cele dupa trup, dar si pentru cei pe care Dumnezeu mi i-a adus in cale, pentru cei aflati in nevoi si necazuri, dar si pentru cei pentru care, stiindu-i in bine lumesc, nimeni nu se roaga si Doamne cate nevoie avem toti de ajutor! Vreau sa reusesc sa iert gresitilor mei.Vreau sa multumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite si pentru bucuriile duhovnicesti harazite...Vreau sa cobor in sufletul meu  in lumina iubirii dumnezeiesti, pentru ca eu cred ca doar asa Il voi intalni pe Iisus Hristos  si doar asa, prin rugaciune, va creste si in mine, in sufletul meu,  acel pom "in care vin pasarile cerului si se salasluiesc in ramurile lui"(Matei 13, 32).

Da, continui drumul...

Botezul unui catehumen

 

Botezul unui catehumen

O stiu de cand avea un an. Este mai mare decat fiul meu cu sase luni.  Era o fetita frumoasa, blonda, inalta pentru varsta ei, serioasa si blanda. Nu am vazut-o plangand cat a fost mica. Nici nu avea de ce. Mama ei o ingrija atat de bine, era atat de atenta la toate nevoile ei, incat formau o inima, o singura pofta, o singura respiratie.

-Pasiunea mea este familia mea. Ei sunt pe primul loc in toate! -mi-a spus mama ei. Si viata lor a demonstrat ca asa era.

A crescut alaturi de copiii mei, ore lungi in parc la joaca,am fost impreuna la mare, am fost la munte,am facut drumetii...am baut garone pe malul marii, am facut gratar la munte, am dormit in aceeasi camera...Prieteni!

Mama fetitei era o femeie deosebit de frumoasa, fascinanta, cu o dulceata cum rar am gasit, desteapta si cu o cariera buna...Am iubit-o cu totii. Nici nu era greu. Nu trebuia sa faci nici un efort pentru asta, trebuia doar sa o privesti, sa-i vezi ochii verzi, vioi si zambetul molipsitor. Totul era frumos in ea. Totul era de admirat.

Cu trecerea timpului, copiii crescand si proportional cu asta scurtandu-se timpul petrecut in parc, prietenia noastra avea sa cunoasca momente in care ne vedeam mai rar...dar am ramas prieteni legandu-ne aceleasi sentimente frumoase.

Dupa o lupta inegala cu cancerul a murit  intr-o primavara, cand fetita era clasa a XII-A si a fost inmormantata in preajma zilei de nastere a fetei. A fost prima data cand am tinut in brate o coliva hohotind de plans si de neputinta...Sunt multe de spus despre o prietenie de 17 ani si jumatate dar nu asta vreau sa fac acum. La ceva timp dupa inmormantare, mi-am amintit un amanunt legat de fata si punanad cap la cap niste lucruri mi-s-a confirmat ca nu fusese botezata! Unii dintre membrii familiei erau de o alta "credinta", istoric totul vroia sa o indeparteze de Iisus Hristos si de ortodoxie.

Si abia dupa alti ani, dupa moartea sotului meu, cand am iesit din amorteala, m-am gandit ca intr-o zi, va trebui sa fac ceea ce mama ei imi spusese candva:sa o botez! Parea imposibil. Intre timp crescuse, ajunsese o domnisoara desavarsita, terminase scoli multe cu rezultate excelente, incepuse munca...isi construia viata in care nu stiam cum sa ma introduc si inca cu astfel de cereri. Nu stiam eu! Dar Dumnezeu, care le stie pe toate, stia ravna acestui suflet si dorinta enorma de a pune ordine fireasca in viata ei. Si le-a randuit pe toate perfect astfel incat dupa  pregatirea noastra a tuturor...vineri seara...la numai o zi dupa ziua mea de nastere, a fost si nasterea ei duhovniceasca intru Hristos!

Nu am trait bucurie mai mare! Poate doar nasterea copiilor mei...dar si acolo, era un pic de tristete in nasterea lor, un pic de teama in inima mea, aici, nu a fost decat bucurie. Si rugaciune.

Am dus-o pe malul unei ape imbracata in camasa alba, lunga...soarele asfintea bland ca si fata. Natura se  pregatea de odihna dupa o zi de truda. In departare se vedeau nori mari, rosiatici... Plaja pustie, inchisa special pentru noi. Singuri in linistea si pacea noptii, singuri cum trebuie sa fi fost Adam si Eva in Eden. Eu, copiii mei, prietenul ei...Parintele... Ea, cu fata spre rasarit, imbracata in alb, inalta, dreapta, maiestoasa, perfecta creatie a lui Dumnezeu. Nu am avut emotii mai mari niciodata si nici bucurie mai mare. Mana preotului pe capul ei si rugaciunea..."Scrie-o pe dansa in cartea vietii Tale si-o impreuneaza cu turma mostenirii tale, ca sa se preaslaveasca in dansa numele Tau cel sfant si al iubitului Tau Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos si al Duhului Tau Celui de viata facator.Sa fie ochii Tai cautand totdeauna cu mila spre ea si urechile Tale sa asculte glasul rugaciunii ei.Veseleste-o pe ea in lucru mainilor ei si in tot neamul ei..."

Sfintirea apei cu rugaciunile atat de dragi mie "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni Imparate, vino si acum cu pogararea Sfantului Duh si sfinteste si apa aceasta"...sfintirea untdelemnului...

Intunericul s-a lasat parca brusc peste noi. Pe masa alba, lumanarile ardeau drept ca intr-o incapere. Nici macar un zvon de vant. Doar o racoare buna, sfanta, pentru caldura emotiilor noastre mistuitoare. In departare se auzeau greierii cantand si trilul ratacit al unei cinteze. Latratul cainilor undeva in  noapte anunta parca totusi ca nu eram singuri. Roiuri de tantari se vedeau in lumina lumanarilor dar niciunul pe fata, pe parinte sau pe mine, nasa ei. Era ca si cand ceva... Altceva, ne proteja coborat peste noi.

A spus tare, cu fermitate si bucurie Crezul. Am mers alaturi si am tinut-o de mana cu drag si cu recunostiinta ca mi-a ingaduit sa fiu nasa ei!

-Mi-e teama!-mi-a soptit, desi nimic nu arata teama ei.

-Esti mare! Curaj!

Ce puteam sa-i spun? Si dupa ungerea cu uleiul sfintit a coborat in apa calda si sfintita...

Momente dumnezeesti! As fi plans, dar niciodata nasul nu plange la botez! Doar copilul, dar aici, copilul era mare.

Am multumit lui Dumnezeu  si i-am spus soptit:

-Doamne, eu  cu Tine am facut ceea ce am putut, fa Tu totul! Si socoteste truda mea dincolo, lui Gheorghe si mamei ei!

Linistea a coborat peste noi. Parca eram singuri pe lume. Nu se mai auzea nimic, doar clipocitul apei in care ea cobora imbracata in camasa de botez,alba.

-Mai departe. Mergi mai departe!-o incuraja Parintele. Si ea inainta curajoasa.

''Se boteaza roaba lui Dumnezeu...in numele Tatalui. Amin. si al Fiului. Amin. Si al Sfantului Duh. Amin"

Auzeam cum apa se spargea parca de coborarea trupului ei si cum se recladea iar. Si iar se spargea. Si iar se recladea...Si a treia oara mi-s-a parut ca a durat mai mult pana sa iasa. Inima mi-a inghetat si am vrut sa ma arunc dupa ea pe treptele care coborau in apa si pe care o asteptam. (Nimeni nu a realizat momentul de intarziere. Astazi, fata mi-a spus ca intr-adevar, in acel moment a simtit cum piciorul ii aluneca intr-o parte si s-a echilibrat mai greu. Dar, prin legatura pe care Dumnezeu ne-a dat-o, doar eu, ea si preotul am simtit acel lucru).

Baiatul meu, copilul cu care ea se juca in parc acum doua decenii, barbat acum, ii tinea lumina unui telefon pe trepte, discret sa vada pe unde sa urce. S-a scufundat de trei ori, in simbolul Sfintei Treimi si inchipuind cele trei zile petrecute de Domnul in mormant, murind pentru viata cu pacate de pana acum si iesind, a inviat  impreuna cu Domnului pentru viata de veci.

A iesit din apa maiestuoasa, fericita, plutind parca peste ea. Am impachetat-o intr-un prosop alb, mare si apoi i-am pus un halat alb, lung, din prosop.

"-Se imbraca  roaba lui Dumnezeu...in haina  dreptatii, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Isi tinea lumanare aprinsa si flacara ei lumina drept, vesel. Chipul tot ii era luminat sfant si o bucurie imensa era peste ea. Ingerul Domnului se asezase probabil alaturi! Darul lui Dumnezeu pentru ea!

A uns-o cu Sfantul Mir in chipul crucii si eu ii desfaceam parul lipit cald de ea...ca unui copil dulce si bun...abandonat sub rugaciunile Parintelui. Am inconjurat masa tinandu-ne de mana si fata mea se auzea  cantand cu Parintele "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Aliluia "

Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu: de cine ma voi teme?

Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa?

Cat de frumos au sunat rugaciunile Parintelui pentru fata botezata! Si pentru mine, cea atat de putin vrednica de rugaciunile lui!

-Bine ai venit Acasa! i-a spus in final.

Si am simtit cu totii, ca ea, fetita aceea atat de frumoasa pe care o stiam din carucior de bebe, eleva de gimnaziu, adolescenta si studenta de mai apoi, femeia tanara de acum doua ore, ele toate, adunate intr-o singura persoana, prin coborarea in apa sfanta a botezului ei, din pantecele curat al Fecioarei, unindu-se cu Iisus Hristos,ajunsese Acasa si devenise vie,curata, sfanta.

Tinerii prezenti erau atat de emotionati incat nici nu puteau vorbi. Trecusera deja aproape doua ore de la venirea noastra si lumea toata se schimbase si pentru ei! Cu totii pareau botezati in  sfintenia acelui moment. Fata s-a retras si s-a schimbat in haine albe, noi, impecabil alese de fiica mea...Purta de gat crucea daruita de noi., arma impotriva raului! Era atat de frumoasa incat stralucea. Ca si Parintele, desi erau obositi!

Luna aparuse timid undeva in inalturi. Nimic nu fusese peste  inaltimea botezului in numele Domnului nostru, Iisus Hristos, nici macar luna...

A fost atat de frumos, de inaltator incat ore in sir nu am putut vorbi decat cu voci blande, linistite. Era ca si cand ceva s-a schimbat si in noi. Tinerii, copiii mei si prietenul ei, erau un pic tristi ca ei, bineinteles nu-si amintesc nimic din botezul lor, dar il vor tine minte, secventa cu secventa pe al fetei si vor multumi vesnic lui Dumnezeu pentru binecuvantarea de a-l trai. Pentru ca a fost si pentru noi, un dar imens de la Dumnezeu si inca o dovada a iubirii Lui. Si a Maicii Domnului, a carei Nastere deja o praznuiam.

Lectia aproape se terminase. Urma sa participam la impartasirea ei, dar acesta...e alt moment!

Fetita

Nu am crezut ca voi fi mama de fata. Desi m-am jucat cu papusa, singura  jucarie a copilariei mele  fiind o papusa cu cap de carton, fericirea de a fi mama de fata, mi se parea asa de mare, incat am crezut ca nu o voi merita si nu o voi trai!Asa ca am dus a doua sarcina  cu credinta ca voi da nastere unui alt baietel cu care Andrei sa faca pereche la nazdravenii!

Am ales numele impreuna cu Andrei, deci urma ca pe baietelul inca nenascut  sa-l cheme Dragos Teodor, iar pentru ca asa se facea in preajma mea, am ales, crezand ca inutil, si numele de fata:Ruxandra-Maria... Imi amintesc ca pe 8 martie am plans mult, mult, curatam asezata in genunchi, covorul mare si frumos din hol, plangeam si imi era jena ca ma pot auzi vecinii ...Apoi pe 9 martie, dimineata,am  sunat-o pe mama sa vina sa-l ia pe Andrei si eu am plecat la Bucuresti asezata pe bancheta din spate a masinii unui prieten de al lui Grig...Mergeam sa nasc un copil pe care mi-l doream mult, cred ca  eu,cel mai mult din tot universul pamantesc.Si undeva dupa amiaza, intr-o zi de vineri, 10 martie 1989, am mers la doctor la un control. Si doctorul mi-a spus ca sigur copilul este foarte mic si ar trebui sa mai intarziem nasterea lui. Am ramas internata in spital... era spre seara si am simtit o durere cumplita la gandul despartirii de Andrei, stiind ca daca se va naste copilul mic,  va trebui sa raman in spital cu el catva timp si  astfel nu am sa-l vad cine stie cat timp pe Andrei... stiam ca mama nu-i deloc incantata sa-l tina...Grig nu putea sa-si intrerupa serviciu...toate pareau sumbre...

Si in seara aceia au inceput durerile de nastere...mai rare...mai rare, dar clar copilul se grabea sa se nasca... La ora 22 a fost clar ca nu vom discuta prea mult...la ora 22 si 10 minute cu un plans frumos,parca deloc suparacios,mai degraba un plans care voia sa spuna"gata, am sosit!" un copil a venit pe lume...Si doctorul care stia ca am un baietel,a strigat fericit:

-Este fetita!

 Medicul rezident de alaturi a zis:

-Merg sa o vad cate kilograme are!

De langa masa pe care asistentele o asezasera sa o sterga, sa o consulte, sa o masoare, se auzeau hohote de ras...

Si am intors capul spre ele...Sa o vad...Si nu o vedeam, dar le auzeam pe ele razand si pe doctorul cel tanar razand si el...

-E mare! Are 3450 grame! Si este...

 cuvintele intarziau sa vina, dar el radea inexplicabil ca si asistenta care razand si ea, mi-o aducea bagata in scutec alb.

Si vazand-o si eu am inceput sa rad!

 Priveam cea mai frumoasa fetita  abia nascuta in univers! Un chinezoi roz, cu gene lungi si intoarse si o claie de par cret...stransese deja ochii si adormise convinsa ca a ajuns unde trebuia!

Asa am primit-o noi pe Ruxandra-Maria in acesta lume! Razand. Fericiti. Ea ne-a dat tuturor starea aceasta de bucurie si zambet .

Pe amandoi copiii mei i-am nascut noaptea.Noptile acestea au fost ca noptile de Inviere, in ceasurile lor am gustat si moartea, dar am trait pregnant viata ca pe un triumf al Iubirii lui Dumnezeu. Cea in care l-am nascut pe Andrei a avut amestecata in ea multa epuizare fizica si sufleteasca, dar noaptea in care am nascut-o pe Ruxandra a fost cea mai fericita noapte din viata mea!

Aceasta este povestea nasterii ei. In fiecare an i-o spun si niciodata nu pare plictisita ascultand-o!

Bratele mele au tinut-o totdeauna cu cel mai mare drag si cu usurinta!

Nu mai este chinezoi si nici parul cret nu-l mai are ! A traversat 32 de ani . 

A mers in picioare repede si singura, fara ajutor...a invatat sa inoate  aproape singura,la fel sa citeasca la 4 ani, sa mearga cu bicicleta, sa zboare singura cu avionul,sa vorbeasca in cateva limbi straine, sa cante la pian, sa faca balante contabile si sa vanda picturi de Luchian sau Grigorescu...S-a maritat devreme cu iubirea vietii ei, facand o alegere minunata!Orice ar fi inceput, ar fi facut bine, pentru ca e nu numai inteligenta ci si serioasa.

La 18 ani si-a pierdut  prin moarte tatal!

Nu a spus nimic despre moartea lui, nimanui dintre cei pe care i-a cunoscut mai tarziu... As fi vrut sa-i dau tot ce pamanteste se poate da si poate chiar i-am dat cate ceva... Nu am putut insa sa o scutesc de durerea de a se maturiza brusc, fara prezenta tatalui ei alaturi.

M-am sprijinit pe ea candva. A fost un timp in care ea m-a hranit, ea m-a ajutat sa ma comport simuland normalitatea, pana cand Dumnezeu m-a echilibrat! Doua greutati: doi adolescenti pentru care am ramas singurul lor parinte. Si un suflet, cel al lui Grig, care trebuie ajutat sa se mantuiasca.Nu mi-am putut permite sa plang ziua...am avut pentru asta linistea si intunericul bisericilor!

Ruxandra a crescut! Este astazi o tanara doamna care traieste frumos,elegant si distins...Este buna pentru ca asa este prin fire. Este politicoasa.Este ...minunata! Vad in ea toate roadele unei educatii adevarate la cele mai bune scoli si acestea de cele mai multe ori suplinite particular si prin studiul ei. Dar mai mult decat asta, vad in Ruxandra un om care  nu este indiferent la suferinta lumii. Din oameni ca ea s-au nascut filantropii... din femei ca ea s-au format cele care au sters lacrimile orfanilor si batranilor... Calatoreste mult...uneori spre implinirea muncii ei, alteori pentru placerea de a cunoaste lumea aceasta mare. Astazi sarbatoreste undeva in Africa...acum un an era in Italia...acum patru ani in Irlanda...De fiecare data alt loc...dar mereu agatandu-ne de inima ei si aducandu-ne daruri...

A crescut! Dau slava lui Dumnezeu pentru evolutia ei si plec capul la Maica Domnului al carui nume il poarta. Cum spunea parintele L, fetele care poarta numele Maicii Domnului au un har deosebit. Si ea il are! Ii doresc ca el sa sporeasca spre viata frumoasa, spre bucuria lui Dumnezeu si spre mantuire. Altfel cum? Altfel de ce atatea daruri? Eu atat am putut sa-i dau: o radacina si sa-i cresc frumos aripile! Cu ele deschise spre cer, fetita mea isi continua zborul ei ... spre albastru... mult albastru...Zbor frumos, fiica mea!

 Fa-ne mereu sa zambim fericiti vazandu-te,cred ca acesta e rostul tau.Atat de putin ne trebuie sa fim fericiti!In cazul tau trebuie doar sa te vedem si chipurile noastre infloresc in zambet, ca in noapte in care te-ai nascut! Mie imi este suficient ca te am,ca te stiu!Multumesc, iubito!

  

Dorit-am

Nu vreau sa treaca acest timp fara sa scriu. De atatea ori lucruri importante in viata mea au trecut ca adierea de vant primavara scuturand flori si ravasind iarba pe care o cresteam  cu teama ca o vor paste caprele ... Asa ca scriu... scriu sa ramana, scriu sa-mi amintesc mai usor, nu numai cum m-am simtit si ma simt, ci si ceea ce m-a facut sa fiu astazi omul care sunt...

Si nu pentru ca e ceva de capul meu, ci tocmai pentru ca nu-i nimic de capul meu...Doar de inima mea poate este ceva! Din ea se revarsa toate aceste cuvinte ...

Credeam ca nu voi mai reusi sa rad curand. Si uite ca rad! Rad ..Rad...Rad...

Eram in biserica  si am simtit telefonul bazaind.Un numar necunoscut! Pentru ca astept un colet tocmai din Republica Moldova, am iesit sa vad cine ma cauta...

-Sarut mana! Sunt G.I-mi-a spus domnul de la telefonul lui de deaparte

Si eu taceam...

-Cine sunteti?

-Sunt G.I...

Barbatul acela se astepta ca eu sa stiu cine este, dar eu chiar nu-mi aminteam nimic...

-Ma iertati , dar puteti sa ma ajutati? Eu chiar nu-mi amintesc cine sunteti...

Imi venea sa completez :La ce inmormantare ne-am cunoscut. Sau in ce pelerinaj?

Am aflat ca era un om de teatru cunoscut...Si credea ca stiu cine este. Numai ca eu nu mai stiu decat o parte din actorii generatiei mele si aceia cu mare efort sa stabilesc daca mai traiesc...

Lumea mea a suferit o schimbare imensa...si de ceva timp traiesc in umbra mortii.Dar nu este un lucru rau, chiar dimpotriva. Intre chin si amin cum spune si titlul unui film pe care ar fi trebuit sa-l vad... Dar Chinul e doar maruntisul cu care platesc vamile...

Am avut o mare incercare duhovnceasca. De fapt o continuare a unei povesti duhovnicesti si am traversat greu, incercarea. Am scris despre asta in ultima postare, cea in care ma vedeam Gretel ratacita intr-o Siberie inghetata ...Si dupa socul initial am primit gandul cel rau: ca nu ma voi mantui! Si am plans pentru ca, desi stiu ca nu merit Raiul, eu vreau sa fiu cu Hristos! Am continuat viata in aceleasi mod !  "Puţin a fost de nu m-am sfârşit pe pământ, dar eu n-am părăsit poruncile Tale."(psalmul 118)

Stiu ca timpul vietii mele este scurs mult, aproape tot ...dar mai stiu si ca, si o respiratie de "Doamne, Iisuse Hristose, miluieste-ma" poate fi destul ca sa ma mantuiasca Domnul! Dar fiecare viata este, ceea ce stiu din profesie, o alta "speta", iar speta vietii mele era ca, pentru rugaciunile unor drepti, Dumnezeu ma poate lasa in fundul iadului...

Si am zacut cateva zile doar cu gandul la acest lucru si...intr-o zi, nu stiu daca era noapte sau zi, am gandit ca,da,in iad ma voi duce, dar si de acolo, Dumnezeu ma va scoate la a doua venire a Mantuitorului!Pentru ca Maica Domnului nu ma va lasa si nici toti acesti sfinti la care imi plec capul de aproape 15 ani... 

Si am simtit cum plamanii mei capata aer si respiratia devine normala, o respiratie ca o rugaciune..."Doamne, Iisuse Hristose, miluieste-ma"...

 Desi sufleteste eram senina, trupul m-a lasat!Am trait zile cu stare de boala fizica...tensiune mare  si ... puls 50, 52, 54...

Si ma culcam seara zicandu-mi ca poate pana la ziua voi pleca, dar nici teama nu mai simteam , nici spaima, nici urat!

Vineri m-am spovedit. Sambata m-a impartasit un parinte in biserica manastirii unde merg zi de zi... 

Dar inima mea, asa batand lent, era un altar pe care scriam doar un nume...Si am primit apoi un cuvant "Daca nu deznadajduiesti, Dumnezeu chiar si fundul iadului il poate transforma in rai" 

Si am continuat viata si o voi continua asa cum este data de Dumnezeu,rugandu-ma  sa nu deznadajduiesc niciodata in mila lui Dumnezeu,chiar daca nu merit, chiar daca nu-i drept ... 

"Dorit-am mântuirea Ta, Doamne, şi legea Ta cugetarea mea este.Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie.Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat."