Deci o clipa a facut diferenta intre momentul in care eram sanatoasa, intr-un izvor cu apa tamaduitoare si momentul durerii cumplite in genunchi.
Aveam sa aflau dupa investigatii ca sunt cateva lucruri total stricate in genunchiul meu si fara intervenie chirurgicala nu pot sa mai merg.
Oricum durerea era atat de mare, incat doar daca Dumnezeu m-ar fi intarit ca pe mucenici, as fi putut sa traiesc. Altfel...
Dar marea ispita avea sa fie, ca prea putini din cei cu care traiesc intr-o mai mare sau mica comuniune, m-au crezut.Mergeam stramb, purtand pe chip in mod evident ceva din durerea pe care o traiam, mai radeam, mai glumeam putin, dar ma ridicam greu, ma deplasam si mai greu, spuneam ca ma doare,dar oamenii nu m-au crezut! Doar copiii mei au purtat cu mine durerea si grija. Incotro?
In zile acelea ar fi trebuit sa plec in Rusia, de la Putna unde se pregatea canonizarea sfintilor Iacov, Paisie, Sila si Natan, parintele A ma chema, Ioana si ea aranja plecarea la Putna si apoi praznuirea sf Ioan Rusul in Grecia si credea ca voi pleca cu ea ...Madalina si ea pleca la Putna si zicea"Hai cu mine, de ce nu mergi?"
Numai eu ghemuita in durerea mea ma rugam ca Dumnezeu sa ma ajute sa inteleg incotro s-o iau. Toate drumurile spre ceea ce este viata mea de noua ani pareau a fi inchise.
Un alt grup din preajma mea au plecat pe tacute la Putna. Si atunci am plans simtindu-ma exclusa!
Poate parea ciudat:atata lume ma chema, cum sa ma simt exclusa?Si totusi, asa ma simteam. Anatolie ma incuraja ca vom merge in Rusia in alt moment...Ioana trecuse la 60 de km de casa mea spre Putna, era acolo unde ar fi trebuit sa fiu si eu.Dar eu eram in durere si in bezna. Incotro, Doamne!
Fusese canonizarea, era marti seara, sfantul Iacov se intorsese la Putna si eu plangeam ghemuita pe canapea.
Si a sunat telefonul.
-Parinte A!
-De ce plangi? Daca eu te-am purtat zilele acestea in inima mea la sfintii, de ce plangi? Ai fost aici!
A urmat rmn-ul si rezultatul cert. Atata doar ca mi se propunea un alt rmn ca sa mai cotizez si la o firma partenera doctorului si o operatie intr-o clinica privata cu un cost mare.Si desi imi parea rau de atatia bani, mai mult ma durea ca eram vazuta doar ca un posesor de card.
Vineri am mers la un alt doctor.
-Cum s-a intamplat? De cand va doare piciorul?- m-a intrebat doctorul tanar care parea atat de sanatos incat cu greu ar fi putut sti cat ma durea.Dar era sincer interesat de tot ce se intamplase.
-Am alunecat.
-Unde ati alunecat?
Doctorul parea a sti mai multe despre mine...Ruxandra desi tacuta in spatele meu si alba la fata, in mod cert ii vorbise doctorului despre mine si desele mele plecari.
-Unde ati alunecat?
-Intr-un izvor cu apa tamaduitoare! Nu radeti, domnul doctor! Daca nu era tamaduitoare, ar fi fost mai rau. Ma puteam lovi si sa mor!
Doctorul nu a mai vrut niciun rmn, cel pe care il aveam era concludent...i-am comunicat programul meu pentru luna iulie si august ...
-Pot pleca in Rusia?
-Puteti, dar o sa va opereze la Moscova si o sa va dea anestezia cu votca!
-Pot ramane pana in toamna asa?
-Este exclus! Veti pierde definitiv genunchiul!
Si atunci i-am spus ca am deja papucii in bagaj si pot ramane in spital. Brusc stiam ca acesta e doctorul.M-am intors insa la mine acasa...greu ...tot mai greu... tot mai dureros...
Sambata si duminica am asezat in ordine toate lucrurile la birou. Luni seara am plecat la Bucuresti. Greu am plecat privind fiecare sfant si nestiind cand ma voi mai intoarce in casa mea la etajul 4 .Greu sentiment.Abia mergeam tragand dupa mine un rucsac cu cateva lucruri si mai multe carti.
Marti dimineata la ora 8 eram deja in spital...la ora 8.30 eram deja cu analizele facute si asezata intr-un pat .
Am ales un spital de stat.Asta a insemnat enorm.Vad si acum salonul cu cate patru paturi pe o parte...in total opt... dar doar patru ocupate. Am ales patul de la usa, parca mai ferit...
Carmen,Rodica,Niculina,Maria,Elena,Silvia,Constantin,Ioana,Sanda...Camelia,Brandusa,Nicoleta,Camelia,Andreea,Valentin...cei pe care i-am cunoscut intr-un mod sau altul,acolo,in spital....bolnavi, personal medical...
Acolo, in acel spital de stat, am simtit cu adevarat ce inseamna sa te smeresti.
Am inteles ca acesta lectie a vrut Dumnezeu sa-mi dea. Pentru asta a pus un popas in drumul meu.
Am stat intr-o sectie, intr-un salon in care doar eu ma puteam misca. Chiar si asa cu piciorul rupt , eu spre deosebire de celelalte femei ma puteam misca. Ele erau fiecare din ele,imobilizata in pat.Cu tuburi in ele...cu drene... dependente de plosca.
Si singure, adica fara insotitor!
-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Si cand ma asezam pe pat, o luau de la cap, pentru ca intra cate o asistenta grabita si lasa usa deschisa:
-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Ma duceam din cand in cand si le ungeam pe maini sau picioare cu ulei de la sfinti. Durerea mea? Parea si chiar era, mica,fata de a lor...Mai chemam cate o asistenta pentru ca se golea perfuzorul sau aveau nevoie de plosca...
Zi lunga...telefonul meu suna aproape continuu. Lumea incepuse sa inteleaga ca eu chiar am o problema de sanatate,dar eu nu mai puteam raspunde. Ele zaceau amortite de medicamente...Carmen fusese dusa in sala de operatie,Rodica abia se intorsese...cum sa vorbesti? Ce sa mai spui?
Cei dragi si apropiati stiau... rugaciunea incepuse pentru mine...in Ardeal, Camelia mobilizase grupul. E dureros, dar incurajator, cand tu insuti primesti mesajul in care este trecut numele tau alaturi de cei bolnavi... in munti...in Ceahlau, in schit...la Cetatuia parintele Marin vorbise pentru pomenirea mea 40 de zile...in Rusia, Anatolie lasase pomelnice peste tot... Ce puteam dori mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu