Ruxandra m-a insotit pe langa pat pana cand am disparut in reanimare. Asa frumoasa era, incercand sa para senina, desi stiam ca e moarta de frica.
Reanimarea sau terapia intensiva.
Dumnezeu asezat langa mine facea ca totul sa fie mai usor...
Camelia o chema pe asistenta din reanimare.S-a ocupat de mine ca si cand era mama mea sau eu mama ei.Cu capul asezat intr-o parte, pe umarul drept, o priveam cum isi aranja medicamentele...slabuta si mititica... In rest nu vedeam nimic! Aveam sa constat mai tarziu ca eram pusi la gramada... barbati, femei...toti conectati la perfuzii!Din cand in cand lua fisele medicale si ne striga. Asa ca amuzament, ca si cand era posibil ca cineva sa fuga!Asa am aflat ca si Dana era intr-un pat langa mine,iar alaturi de ea, un baiat de 20 de ani, operat pentru micsorarea stomacului...iar mai departe ...o femeie, Elena si un barbat pe care il chema, Danut...
Ar fi trebuit sa raman acolo cel mult o ora! Fata aceasta m-a tinut trei ore!In acel loc era cel mai bine sa fiu, din punct de vedere al ingrijirii medicale.
Incepusem sa simt ca ma dezmortesc si odata cu asta incepuse durerea... durerea de intestine... de mijloc, de solduri... durerea imi arata ca ele, toate erau acolo, unde Dumnezeu le pusese in clipa zamislirii mele,dar viata inseamna durere!Si ma durea cumplit revenirea la viata!
Asistenta venea si imi mai punea un calmant, la fiecare geamat ... mi-au schimbat patul...au pus sub mine o laveta ... O femei inalta , frumoasa,Flori, infirmiera, o ajuta... si am strigat-o sa vina langa mine.
-Du-te afara, pe hol, undeva o sa vezi o fata frumoasa, bruneta, o cheama Ruxandra si e fata mea. Adu-o aici sa-i spun sa mearga la farmacie sa-mi cumpere pampersi...
-Nu va trebuie!
-Si daca imi vor trebui?Chemati-o imediat!
Si Flori a plecat privindu-ma ca pe un nebun, aparent dupa Ruxandra, dar s-a intors in cateva secunde tinand in mana ceva...groaznic, un pempers imens...dar atat de bucuroasa am fost ca acel lucru groaznic putea sa fie al meu, incat, a valorat mai mult decat un parfum Chanel!
Nu l-am folosit! Ruxandra avea sa-mi cumpere mai apoi un pachet mare, pe care l-am lasat asistentelor in spital pentru "nebune' ca mine. Dar trebuia, Dumnezeu randuise sa degust din tot ce poate insemna degradarea trupeasca... sa inteleg, sa am mila, sa am ingaduinta pentru cei bolnavi...
Dupa cateva ore, Bogdan, brancardierul s-a intors dupa mine.
-De ce mi-o iei? Las-o inca aici! incerca asistenta sa ma tina acolo, desi nu ma cunostea, nu-i dadusem nimic, decat inima mea si recunostinta mea tacuta si tainica, pentru cum isi face datoria ei de asistenta medicala.
-Trebuie s-o iau, sta de mai bine de trei ore aici si nu avem loc sa aducem pe altii!
-Macar duceti-o asa cu patul acesta, sa nu o zguduiti prea mult!
Si cand am iesit cu patul, am vazut ca Terapie Intensiva insemna multe incaperi in care multi oameni sufereau ...
Si am ajuns pe hol, Ruxandra m-a intampinat bucuroasa... am urcat cu liftul direct la etajul 3 si apoi in salon...
Au urmat douazeci de ore in care nu m-am miscat... alaturi,Dana,dupa cateva ore, insotita de o prietena a coborat, a mers la toaleta, s-a schimbat in pijama...eu insa, desi suportasem aceiasi operatie, am ramas imobilizata in pat.
Toate celelalte paciente stateau imobilizate in pat si Rodica, vazand-o pe Dana ca a coborat, a inceput ca in prima zi:
-Inchideti , va rog usa,e curent!Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Si Dana,saraca, desi operata de cateva ore , tragand piciorul se ducea si inchidea usa, si dupa 10 minute, asistenta uita si o lasa deschisa si Rodica o lua de la capat...
-Inchideti , va rog usa, e curent! Multumesc. Deschideti, va rog, geamul. Multumesc.
Uneori, bolnavii dezvolta un egoism cumplit: orice numai sa le fie bine!Durerea poate fi un invatator aspru, dar si un motiv de crestere a rautatii, a egoismului"Nimeni nu sufera cat mine!"...Si am asistat la momente in care, din ora in ora, se apasa soneria si era chemata infirmiera pentru lucruri care puteau fi evitate.
Seara... Ruxandra a plecat dupa ce a mancat un pic din mancarea adusa de ea, pe un colt de pat, tinand in mana vasul din hartie... obosita , sleita de puteri, dar cu ochi luminosi ca sunt bine...
In locul ei a venit Andrei cu Andreea si Filip. Copilul a intrat zambitor si bucuros ca o sa o vada pe bunica, m-a privit fix, cum eram in patul alb, invelita pana la gat... a privit in jur... a vazut suferinta fizica a tuturor, a exclamat:
-Au! Au!
si a dat sa fuga afara, cu boticul pus a plans.
Delicatetea si duiosia lui in fata durerii omenesti m-a cutremurat. De unde stie un copil sanatos, avand doar un an si zece luni ce inseamna durerea?
Am crezut... pot spune chiar ca am stiut, ca operatia va fi reusita chirurgical. Nu am stiut insa ce lectie vrea Dumnezeu sa-mi dea. Nici acum nu stiu.
Stiu ca am suferit mult trupeste si inca sufar, momentul vindecarii este departe si cred ca niciodata nu voi mai fi, nu voi mai pasi ca inainte...poate voi merge schiopatat sau cu piciorul teapan, dar suferinta m-a luminat la chip si la suflet...traiesc fara sfanta liturghie, nu am vazut icoana Maicii Domnului din biserica de 13 zile... mi-e dor... dar invat sa o chem altfel... sa vorbesc altfel... sa ma rog altfel...
Stiu doar ca am stat zile intregi in durere langa oameni foarte apropiati care nu m-au crezut si nu m-au ajutat cu nimic.A fost mai simplu sa creada ca exagerez( de ce as fi facut-o?) si ca o merit, ca plec prea des in lume.
Stiu ca cei doi copii de sange si cei intrati in familie prin casatoriile lor si Filip au fost cei care m-au ajutat cel mai mult.Si sora mea cea mare.
Am vazut ca suferinta sufleteasca poate fi si mai dureroasa decat cea trupeasca si ca pe cea trupeasca o poti duce mai usor cu oameni alaturi.
Am vazut cat poate face rugaciunea oamenilor, a preotilor, a episcopilor, a mirenilor pentru tine, pentru ca multi s-au rugat si Dumnezeu a ascultat rugaciunea lor pentru mine...Am trait Odovania Invierii in spital si Inaltarea Domnului , avand alaturi cartile de rugaciune si Biblia dar fara sa pot citi un rand...am luat anafura si aghiasma si am avut o pace in inima mea care venea din rugaciunea
altora.
Dumnezeu mi-a spulberat mitul ca doctorilor trebuie sa le dai bani ca sa-si faca treaba. Mie mi-a adus alaturi un doctor credincios,nevoitor in implinirea cuvintelor evanghelice“Iată, Eu sunt cel ce slujeşte” care a evitat orice moment in care eu as fi putut face clasicul gest de pus in buzunar...Si am fost bucuroasa nu pentru mine, ci pentru el, pentru ca imi doresc ca si altii, ca si mine, sa poata sa-si faca meseria cu onoare,pentru bucuria de a profesa, nu pentru banii celor bolnavi.
Am vazut oameni suferind trupeste, dar fiind senini, buni, jertfelnici pentru cei de alaturi...
Si am vazut si cum poti fi bolnav si cu egoism sa-i chinui pe cei de langa tine si astfel lor, sa le fie mai rau decat iti este tie!
Dumnezeu mi-a predat o lectie dubla de smerenie .
O lectie a celui neputincios, la bunul plac al unui om sub conditia ta ca varsta, educatie etc, acesta sa te ajute cum vrea... uneori amabil si binevoitor,alteori nervos si nemultumit, dar tu sa-l privesti cu drag ca intra in camera, chiar daca pare tafnos... sa astepti venirea lui...sa-l privesti iubitor stergand pe jos, spaland veceul, ducand plosca la pat... la bolnav... la baie... spaland-o ... si totul sa ti -se para minunat...act de iubire!Indiferent de atitudine, sa-l intelegi!Si mai ales sa te vezi la masura la care esti, adica, cea a neputintei si atunci sa intelegi de ce a spus Domnul"Fara mine nu puteti face nimic "(Ioan cap 15 ,5).
Si lectia de smerenie a celui care ingrijeste pe cel neputincios.
Pentru ca e greu! E greu sa ai un singur bolnav acasa, unul al tau, al familiei, dar 20 de insi neputinciosi, dependenti de tine... sa trebuiasca sa-l ridici in brate desi el are 70 de kilograme si tu ai doar 50 si ti-se rupe coloana cand il ridici, dar o faci ca nu are cine, e doar treaba ta... sa-l stergi... sa-l speli... sa-i pui plosca si sa ai rabdare cu el..
si sa o deserti cu seninatate si sa o speli pregatindu-o pentru ca o va cere iar in 30 de minute,
sa-l ridici la marginea patului ... sa-i aduci mancarea ...
Au trecut atatea zile de atunci! Nu stiu cine este de garda... ce tura este... ce asistenta... ce infirmiera... ce bolnavi stau oare acolo, cine este in patul meu cu numarul 7?
Dar indiferent cine ar fi, lucrurile se desfasoara la fel si ... nu pot decat sa privesc cu drag in amintirea inimii mele, locul acela in care am trait cuvintele sfantului Luca al Crimeei" am iubit patimirea pentru ca minunat curateste sufletul"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu