FERICIRILE

Evanghelia zilei: 30 martie 2014, Duminica a patra din Postul Mare cuprinde alaturi de pericopa evanghelica a fiului lunatic si inceputul Predicii de pe Munte.

Transcriu spre folosul copiilor mei, , al celor care vor citi si bineinteles al meu , din blogul http://fericirile.xhost.ro/, talcuirea Fericirilor facuta de IPS 

Episcop-vicar IRINEU BISTRITEANUL.

Sunt noua Fericiri... deci noua popasuri duhovnicesti.

 

Și mulțimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan. Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte, a șezut și ucenicii Lui au venit la El. Și, deschizându-Și gura, îi învăța zicând: fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Mat. 4, 25; 5, 1-12.

"Imparatia lui Dumnezeu incepe de aici, din viata noastra, din felul cum stim sa ne-o agonisim, din straduinta noastra de a implini voia lui Dumnezeu. Virtutile recomandate in Fericiri sunt mijloacele necesare spre fericirea suprema pe care insa crestinii trebuie sa le castige si prin desprindere, pana la posedarea lor in gradul cel mai inalt..."

Episcop-vicar IRINEU BISTRITEANUL

Introducere

Fericirile sunt noua sentinte scurte cu care Mantuitorul nostru Iisus Hristos isi incepe Predica de la Munte si pe care Sfantul Ioan Gura de Aur le aseamana cu poruncile Decalogului. Aceasta predica a fost rostita pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci incoace, se cheama Muntele Fericirilor. Acest munte, inalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de orasul Tiberias, langa tarmul vestic al Marii Tiberiadei.

Dupa ce a petrecut noaptea in rugaciune pe culmea cea mai inalta a muntelui, Iisus a coborat pe platoul ("loc ses") dintre cele doua culmi ale Muntelui Fericirilor care se aseamana cu un amfiteatru natural. Aici Il asteptau multimile care-I constituiau auditoriul. Fericirile fac parte, asadar, din predica ampla pe care Domnul a rostit-o aici, in fata celor "din toata Iudeea, din Ierusalim si de pe tarmul Tirului si al Sidonului, care venisera ca sa-L asculte" (Lc. 6, 17).

Cele noua Fericiri cuprind adevaruri morale care constituie un fel de "carte a legamantului" noii imparatii mesianice, intemeiate de Mantuitorul Iisus Hristos. Prin ele se precizeaza atat caracterul acestei imparatii, cat si insusirile pe care trebuie sa le aiba cetatenii acestei imparatii. Domnul nu le-a dat sub forma de porunci, ci in chip de "fericiri", pentru a corespunde spiritului liber al moralei crestine (Iac. 1, 25).

In fiecare din cele noua Fericiri gasim mai intai invatatura sai indemnul, iar apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. La inceputul fiecareia dintre ele intalnim cuvantul "fericiti", adica o stare de bucurie pe care o simt toti cei ce-L urmeaza pe Domnul, iar la sfarsitul fiecareia se deschid zarile Imparatiei lui Dumnzeu, fie ca este vorba de asezarea ei in sufletele credinciosilor, fie ca este vorba de fagaduinta ei vesnica. Mantuitorul promite dupa fiecare virtute fericirea corespunzatoare spre a arata ca desavarsirea duce la fericire, partial, in viata prezenta si, pe deplin, in viata viitoare.

Imparatia lui Dumnezeu incepe de aici, din viata noastra, din felul cum stim sa ne-o agonisim, din straduinta noastra de a implini voia lui Dumnezeu. Virtutile recomandate in Fericiri sunt mijloacele necesare spre fericirea suprema pe care insa crestinii trebuie sa le castige si prin desprindere, pana la posedarea lor in gradul cel mai inalt. Din acest punct de vedere Fericirile sunt totodata indemnuri pentru castigarea celor mai alese virtuti, in viata de toate zilele, prin care cei ce le practica se pregatesc pentru dobandirea vietii vesnice, a fericirii vesnice.

Orice fiinta omeneasca din lumea aceasta doreste sa fie fericita. Omul simte in sufletul sau o sete nepotolita dupa satisfactii si impliniri. Insusi Mantuitorul, Care cunostea adancul sufletului omenesc, a aratat ca la temelia stradaniilor si nazuintelor noastre sta dorul dupa fericire. Dar, din pacate, oamenii care voiesc sa fie fericiti au diferite pareri privind calea pe care se poate ajunge la o viata fericita. In Predica de pe Munte Hristos nu combate caile gresite prin care oamenii cautau fericirea in acel timp, ci El indica acele conditii care il pot face pe om fericit. Mantuitorul a destramat mirajul falselor fericiri, aratand ca adevarata fericire o putem dobandi noi insine, eliberandu-ne de pacat si imbracandu-ne in mantia luminoasa a virtutilor morale. Intrupand in fiinta noastra moralitatea Fericirilor, putem deveni membri ai Imparatiei lui Dumnezeu, putem dobandi fericirea launtrica si vesnica a sufletului.

In cele ce urmeaza voi incerca sa talcuiesc cele noua Fericiri pentru ca ele sunt pietre de temelie care asigura binele vremelnic si cel vesnic al oamenilor. Explicarea Fericirilor este necesara pentru aplicarea cuprinsului lor la viata omului contemporan, spre a-i reda acestuia bucuria de a gusta pacea si fericirea adevarata. Sper ca bunul credincios, primind cu credinta aceasta comoara pretioasa a Evangheliei, isi va imbogati sufletul si va striga fericit cu psalmistul: "Bucura-ma-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoara mare" (Ps. 118, 162).

La sarbatoarea Sfintei Parascheva

14 octombrie 2001

Fericirea intai

“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”

Venind pe pamant, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din catusele bunurilor materiale, din patima lacomiei, care inabusa dorul dupa Imparatia lui Dumnzeu. In Fericirea intai Iisus nu fericeste pe saraci in general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egala cu desavarsirea si sfintenia. Pot exista cersetori zdrenturosi plini de pofte si pacate, pot exista saraci care doresc sa aiba bani si sa se imbrace luxos, pe care insa imprejurarile din afara ii impiedica sa fie avuti. Asa ca Mantuitorul nu binecuvanteaza astfel de persoane, ci ii fericeste pe cei “saraci cu duhul” (Mt. 5, 3), pe cei care s-au eliberat de patima avutiei si si-au descatusat inima din tirania dorintelor pacatoase. “Saraci cu duhul” sunt cei care nu vor sa se imbogateasca sau care, avuti fiind, nu iubesc cu patima cele pe care le poseda, nu sunt robii averii, ci stapanii ei, gata sa imparta bunurile lor cu cei saraci.

Saracii cu duhul, pe care ii fericeste Iisus, nu sunt cei simpli, fara cultura, adica cei neintelepti si nestiutori, cum socotesc unii, pentru ca Hristos a adus in lume lumina cunostintei si adevarul care face pe om liber. Insusi Mantuitorul ne-a poruncit sa fim intelepti ca serpii (Mt. 10, 16). Crestinii care cunosc si urmeaza pe Domnul sunt invatati de Dumnezeu (I Tes. 4, 9), fii ai luminii, nu ai intunericului (I Tes. 5, 5), intrucat au primit invatatura dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant (I Cor. 2, 5; Colos. 4, 3-6; 3, 16). “Saraci cu duhul” nu sunt nici cei saraci de bucurii materiale, cei dezmosteniti de soarta sau asupriti, pentru ca Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oamenii impotriva celorlalti.

Dupa interpretarea data de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul Chiril al Alexandriei, “saracia cu duhul” inseamna “smerenia de bunavoie”. Cei ce au aceasta virtute sunt lipsiti de cele doua pacate – trufia mintii si nemasurata iubire de sine – care au dus la pierzanie pe ingerii rai si pe primii oameni. In intelesul Evangheliei, saraci cu duhul sunt toti acei avuti si neavuti, invatati sau mai putin invatati, din orice loc si timp, care si-au dat seama ca in sufletul lor exista un loc pe care nu-l poate umple nici avutia materiala, nici marirea lumeasca, nici stiinta acestui veac, ci numai Dumnezeu si darurile Sale vesnice. Ei isi desarta mintea de trufasele tocmeli omenesti si isi elibereaza inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca intreaga lor fiinta sa fie umpluta de bunuri ceresti si netrecatoare.

Saracii cu duhul sunt cei care, fiind inzestrati, cu tot felul de calitati sufletesti, inconjurati de onoruri sau incarcati de bunuri, nu au lasat ca acestea sa aseze pe constiinta lor funinginea orgoliului, nepasarea fata de adevar si de bine. Patrunsi de convingerea ca nu poseda nimic de la sine si ca nu se pot mantui fara ajutorul lui Dumnezeu, ei implora necontenit harul Sau. Eliberati de multumirea de sine si de mandria pentru propria lor viata, ei se smeresc si recunosc ca mai au inca de facut mult bine si zic: “Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem” (Lc. 17, 10).

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, incat viata lui spirituala a devenit asemenea unui cer care Il poarta pe Hristos. Acesta s-a nascut la Roma dintr-o familie instarita si evlavioasa. Educatia primita acasa si in scoala l-a umplut de intelepciune si i-a aprins in suflet dorul dupa Dumnezeu. Fugind de acasa, a ajuns la Edesa, unde a petrecut saptesprezece ani langa o biserica, in post, rugaciune si milostenie. Unui credincios i s-a descoperit in vis ca Alexie este “omul lui Dumnezeu”, avand in suflet pe Duhul Sfant. Spre a nu fi slavit de oameni, el a parasit acel loc, ajungand din nou la Roma. Prezentandu-se tatalui sau ca un calator sarman, acesta fara a-si cunoaste fiul, i-a ingaduit sa-si faca o coliba in apropierea casei parintesti, unde a petrecut alti saptesprezece ani, suferind batjocura si lipsuri, dar fiind iubit de cei saraci pe care-i povatuia si-i miluia din hrana primita. Aici a raposat la 17 martie, 411, in timpul imparatului Honorius. El a fost intr-adevar “sarac cu duhul” pentru ca a privit fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca si, straduindu-se sa se apropie de ea, si-a dezlipit inima de avutiile pamantesti, socotindu-le desertaciuni.

Rasplata celor saraci cu duhul este dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu. Mantuitorul le-a promis acestora o rasplata prezenta, spunandu-le: “a lor este Imparatia cerurilor” (Mt. 5, 3). Cu alt prilej, Domnul a zis: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru” (Lc. 17, 21). Iar Sfantul Apostol Pavel ne arata ca “Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant” (Rom. 14, 17). Daca cei lacomi si alipiti de forta gravitationala a materiei au inima chinuita si sunt nemultumiti, saracii cu inima se bucura de adanca pace. Ei au pacea unui vas ancorat intr-un liman sigur. Punandu-si nadejdea in numele Domnului si necautand “la desertaciuni si la nebunii mincinoase” (Ps. 39, 5), cel sarac cu inima este fericit inca de pe pamant, iar in viitor i se va darui slava si bucuria cerului.