SPECTACOL" INCENDIAR"LANGA MONUMENTUL EROILOR

Avem un parc mare, pe care ni-l dorim de ani de zile, mai plin de flori si de banci. Este frumos poate tocmai pentru ca e mare si nu este foarte aglomerat. In parc avem o catedrala care a devenit in ultimii ani un reper pentru oras, o mandrie prin pridvorul in mozaic bizantin  si frumusetea slujbelor. Aleea mare, care duce de la turnul clopotnita la catedrala, e lata si incapatoare pentru mersul cu rolele, cu carucioarele sau pentru statul pe banci. In fata catedralei, o esplanada splendita da parca maretie catedralei si ne ajuta sa asteptam impreuna, cati mai multi locuitori ai orasului, Invierea Domnului.

Alaturi, la doar doi pasi, aleea mare duce direct in Monumentul eroilor pentru reintregirea neamului din 1916-1918. Colonel Popescu, ii spunem noi.

Este locul in care ne ducem, in fiecare an parca mai multi, pentru a duce coroane de flori si un prinos de recunostinta eroilor neamului nostru. Noi, politicienii, ne aliniem emotionati de eveniment, eu am aceasta emotie si o au si altii, am vazut lucrul acesta, si asteptam fanfara sa cante:

"Presarati-pe-a lor morminte

Ale laurilor flori

Spre a fi mai dulce somnul

Fericitilor eroi

Ridicati pe piramida nemuririi faima lor

Scriti in cartile de aur

Cantecul nemuritor

Pe copii la sanul vostru

Alintati-i cu acest cant

Povestindu-le cu fala

Al eroilor avant

Dezveliti tot adevarul

Si le spuneti tuturor

Cum murira fratii nostrii

Pentru neam si tara lor"

Imnul eroilor neamului nostru! Cei care au murit fara sa ceara nimic, cei care au udat cu sangele lor pamantul patriei mele! De multe ori la Sfanta Liturghie cand preotii, tinand in maini, pe pieptul lor potirul cu cinstitele daruri si se roaga pentru cei care au cazut pe campurile de lupta, in lagare si inchisori, pentru slava poporului nostru, ma gandesc la cei din neamul meu pe care nu i-am cunoscut si au murit in razboi, la tatal meu care a fost ranit la Don, la unchii mei care au facut ani grei de front...la toti cei  necunoscuti de noi, care au dat prinos de viata pentru libertatea si demnitatea noastra, pentru credinta noastra stramoseasca, ma gandesc la Valeriu Gafencu, la Constantin Oprisan, la Radu Gyr, la Mircea Vulcanescu, la Ilarion Felea...ei, eroii neamului nostru cinstiti in ceruri de Dumnezeu, si imi doresc tot mai mult ca fii mei sa-i cunoasca, le vorbesc despre ei, ii cinstesc cu lacrima mea de femeie ...ii recunosc ca fiind eroii neamului nostru.

Am crezut lucrul acesta firesc! Pentru ca intr-un firesc al ortodoxiei noastre declarate si traite facem vesnica pomenire eroilor neamului impreuna cu un sobor de preoti care-l insotesc pe insusi Episcop. Copii adusi de educatoare si invatatoare pun si ei, la finalul depunerilor de coroane, floricele, umplem monumentul de flori  si apoi, impreuna cu toate oficialitatiile, prefect, presedinte consiliul judetean, primar etc, aplaudam ostasii care defileaza. Ce inaltator moment trait de toti: oficialitati si cetateni si preoti.

Cat firesc si cata fanfarada?

Sunt la mine acasa, departe de catedrala si locul acela minunat pe care l-am descris si daca ies pe balcon inca aud la ora aceasta tarzie muzica si zgomotul nebuniei. Acolo, in locul acela sfant Municipalitatea a organizat un mega concert. Incendiar, se numeste. Cateva starlete mai mult picioare decat voce si cativa artisti mai mult clovni decat artisti, incanta "poporul" in miros de mici si bauturi.

Cosmar. Cat de usor putem cadea in ridicol, in grotesc. Cat de usor uitam ca datoram nu numai recunostinta eroilor neamului, dar si educatie tinerilor. Nu am nimic impotriva distractiei, dar ea trebuie facuta cu discernamant, altfel locul acela din preajma momunentului eroilor neamului si catedrala episcopala se va umple de tigari, sticle goale si de ce nu, prezervative. Cui foloseste asta?

Isi mai aminteste careva imnul eroilor? Realizeaza cineva ca acolo, la acel monument este insasi mormantul eroilor neamului nostru? Cum ar trai organizatorii stiind ca pe mormintele bunicilor sau celor dragi lor, se danseaza, se scuipa, se varsa?

Si daca noi nu-i cinstim, atunci cine? Si cand s-o facem? Cand copiii acestia ademeniti cu petreceri desuchiate in locuri sfinte, diavoliti de noi, parintii lor, vor fi o ruina, iresponsabili, inchinatori la idoli ca banii, desfraul, betia? Ce vom lasa in locul nostru maine? Si cum vom da socoteala pentru vietile lor ruinate, pentru cum ii crestem?

Sunt retorica...nimeni nu-mi va raspunde. Sper doar ca vorbele mele sa fie un indemn ca nimeni sa nu mai mearga maine acolo. Pentru ca nenorocirea dureaza doua zile! Peste scena... Colonelul Popescu priveste spre draci si-si doreste probabil sa lupte iar pentru noi. Cine se alatura lui?

Nimic in locul lor

Simt toamna, o simt dupa raceala diminetilor si dupa caldura dulce a amiezelor. Imi amintesc anii tineretii mele, cand aveam ca pasiune pictura si mergeam toamna in parc, in timpul zilei, sa fac schite...Aerul mirosea ca acum, a targ, a must, a mici si pastrama servite pe fund de lemn...a iubire deja pe sfarsite. Totul, orice iubire, cand eram tanara, tinea atat, o vara. Cand venea toamna, nimic nu incapea in gandurile molesite de soare, in inima inghetata de racoarea diminetii... Lecturi...pictura...desen...o alta lume in care trecutul se stergea dintr-odata.

Si au trecut multe toamne de singuratate cautata, acceptata cu bucurie, toamne in care ma redescoperam in adancul fiintei mele. Si ma placeam asa cum eram! Si imi eram suficienta. Doar de aniversari, se tulbura in mine ceva, parca stiind ca dintr-o toamna, lucrurile se vor schimba.

23 de toamne, de fapt 24, privind spre omul de langa mine, mai atenta la el, decat la mine. Am pe frigider, prinsa intre magnetii din calatorii noastre, o fotografie cu noi, exact la inceput de toamna, in ultima noastra toamna impreuna ...

"Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata", spune Octavian Paler.

Noi am trait toamna poate mai mult decat orice anotimp. Adoram sa ne plimbam pe strazi, pana la marginea orasului, mancand alune si marturisindu-ne intamplarile zilei. Adoram sa stam la o terasa si sa mancam impreuna, incalziti de dulceata soarelui de toamna. Adoram sa intraziem dimineata de la serviciu si sa ne bem impreuna cafeau vorbind. Stiam ca e tarziu, ca uneori primesc reprosuri pentru intaziere, dar imi ziceam:
-Merita sa mai stau cu el putin!

 Adoram sa ne petrecem o parte din noapte in bucatarie, vorbind in timp ce el facea interminabile calcule matematice, sa descopere formula dupa care sa castige la 6 din 49, cu geamurile larg deschise...Era fascinat de luna! De multe ori ma trezea din somn si ma chema pe balcon. Mergeam supusa si bleaga de somn si acolo el imi spunea:

-Uite, priveste, luna!

Uneori ma trezeam brusc, alteori il bodoganeam si plecam imbufnata la somn...Ceea ce nu traim la timp...azi as sta nopti dupa nopti, cu ochii pironiti pe stele doar, doar mi-or spune ceva...

Il adora pe Octavian Paler. Ii urmarea emisiunile si imi spunea ca e singurul pe care poate sa-l mai asculte, ca e in Paler revolta pe care si el o traieste considerandu-se mintit, inselat, tradat...Il citea pe Paler. Ultimul lui cadou de Sfantul Nicolae a fost o carte de Paler.

"Nu am inteles ca tot ce nu am iubit la timp, am pierdut"-spune Paler.

Si poate nici nu l-am iubit atat de mult cat mult era in inima mea, poate am fost atat de fericita ca e al meu mai mult decat al oricui, incat am transformat zilele noastre in mult automatism, in multa rutina...Ar fi trebuit sa-l privesc mai mult. Era un barbat atat de frumos, atat de special! La orice ora din zi sau din noapte, la oboseala sau la odihna, arata la fel...si avea o blandete si o inteligenta care se vedeau fara sa faca niciun gest, fara sa spuna o vorba...Dar ma obisnuisem cu el langa mana mea, in jumatatea mea de pat, pe scaunul de langa mine in bucatarie... Asa facem cu totii! Am pierdut...

Spuneam astazi cuiva, ca anul 2007, a fost un an in care am pierdut mari valori. PF Teoctist, Octavian Paler, Dobrin, Pitis, Pavaroti...el...

Grig, ii spunea fiicei noastre adolescenta atunci,"Va trebui sa puneti ceva in locul acestor valori. Veti reusi?" 10 decembrie 2007, data mortii lui Grig!

Pe crucea lui alba, e scris un gand al lui Octavian Paler. "A muri inseamna a te muta pe o stea" Cuvintele au venit usor si au ramas sculptate in marmura.

Abia acum, de curand, am inteles ca steaua lui, steaua lor ar putea fi un semn al regelui David, sau chiar mai mult decat atat, un simbol al Mantuitorului care este Steaua Stelelor...

Au trecut ani...multi ani, patru ani si noua luni de la mutarea lui pe Steaua Minunata a lui Dumnezeu, iar noi, desi am trait, am plans, am ras, am jelit sau petrecut uneori, nu am pus nimic in locul lui, pentru ca sunt oameni pe care nimic nu-i poate inlocui, ei sunt atat de extraordinari incat e o binefacere sa traiesti langa ei, un privilegiu, iar atunci cand se indeparteaza cumva, ramane amintirea lor atat de puternica incat...oricand pot apasa clanta usii, oricand iti pot cere sacoul preferat, sau o ciorba fierbinte.Asa sunt ei! De aceea dulapurile lor raman pline de lucrurile lor, asezate frumos pe umeras, ani si ani...ani si ani...poate azi...poate maine...Pana atunci, steaua lor ramane deasupra, veghind lacrima noastra.

DIMINEATA

Iubesc diminetile. Imi place trezirea din somnul mortii nostre trecatoare, crucea pe care mi-o fac pe piept cu ochii intredeschisi si graba spre deprinderile lumesti. Uneori merg direct la serviciu si mai apoi la biserica, alteori, exact ca si astazi, merg intai la slujba. Sinonime, nu? Serviciu=slujba.

Ceva mai mult decat in alte zile, astazi am fost la slujba la catedrala. Acolo slujeste preotul meu duhovnic. Nu va puteti imagina cum te ridica slujba Parintelui! La ce inaltimi te duce slujirea sfintiei sale, iubirea pe care o are pentru toate slujbele bisericii, dar cel mai mult pentru sfanta liturghie. Sunt ani de cand plec capul in aceasta catedrala. Cand am intrat prima data dupa moartea lui Grig, condusa de maica stareta Varvara, eram"nevazatoare", toate locurile bisericilor mi se pareau la fel, peste tot vocile sunau ingeresti si toti oamenii din biserica erau sfinti ca si sfintii de pe pereti. Poate era mai bine sa fi ramas asa! Dar in timp, in aproximativ jumatate de an de cand am intrat in catedrala, de cand l-am cunoscut pe Parinte, m-am mutat, aproape cu totul, acolo. Am trait ierni grele, cu frig de minus multe grade, cu viscol, cu ploi care zgaltaiau geamurile, catedrala era ca o rana, bandajata de panze albe peste schelele pictorilor, podeaua era acoperita de un strat de centimetrii buni de praf si nisip... O femeie bolnava psihic facea scandal in biserica, arunca scaunele si ne inchina blestemandu-ne. Un timp, prietenilor mei, marimi ale lumii acesteia, le era teama pentru siguranta mea si aveam cate un jandarm care ma pazea, apoi am considerat ca ar fi mai bine sa fiu mucenica si mi-am asumat slutirea sau moartea...Acum femeia aceea imi vorbeste uneori, in afara catedralei. Stiti cu totii, talantul meu de a aduna langa mine persoane cu handicap!

Acum, catedrala e aproape terminata, la strana sunt doi baieti care se straduiesc sa slujeasca, uneori le scapa cate un cascat dureros de adolescenti neatenti cu odihna, avem doi diaconi si mai ales il avem pe Parinte. Nu suporta niciun pogoramant de la litera sfintelor carti. Nu suporta formalismul, inima impietrita sau nepasarea. Uneori se intoarce cu fata la noi, pe solee si ne priveste cumva special, de parca vede ceva, sau poate aude... Alteori canta mustrator peste strana "Doamne miluieste! Doamne miluieste! Doamne mi-lu-ies-te!"

Sunt slujbe si momente in care ingerii din sfantul altar isi misca aripile peste noi si racoarea dulce impletita cu caldura iubirii sfinte ne arata ca... DA! SUNT AICI!

Alteori coboara peste mine toata amintirea, asa generala a pacatelor mele, nu le mai stiu pe toate, le-am uitat in noaptea mortii lui, dar a ramas (slava lui Dumnezeu pentru asta!)constiinta faptului ca ele, pacatele mele sunt multe, sunt mari, sunt cumplite si plang pentru ele, uneori plang de ciuda pentru ca asa de usor am cazut in plasa uratilor, inadmisibil...alteori plang pentru ca sunt pacate pe care inca le fac, patimi cu care inca ma lupt...

Alteori plang pentru ca "Osana, Osana, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului!" inseamna fuga mea de copil descult in intampinarea Domnului la intrarea in Ierusalim. Vad pana si praful ridicandu-se in urma lui, si urmele pasilor apostolilor care-l urmau si manzul asinei pe care era asezat...si ramurile de maslini...plang, inca plang la Cina cea de taina si la glasul Parintelui "Luati, mancati, Acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi  spre iertarea pacatelor. Beti dintru Acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi..." Prefacerea darurilor...prefacerea vietii noastre intr-o viata spre cunoasterea lui Dumnezeu, pentru ca eu cred ca daca Il vom cunoaste, Il si vom iubi, si iubindu-L pe El nu-L vom mai putea trada. Da, e posibil sa gresim iar, e posibil, in fiecare clipa pot face un pacat, fiecare respiratie a mea poate fi un pacat, dar...nu o tradare, nu o lepadare de El. Pentru asta ma rog. Ca Dumnezeu sa ma ajute sa-L iubesc mereu cu o iubire atat de cuprinzatoare si suficienta inca sa nu-mi pese de oboseala, de lipsuri...

Am stat astazi pana la sfarsitul slujbei. In modul extraordinar al Parintelui, m-a legat de scaun si am ramas acolo. La pomenirea mortilor, din multime de femei, langa mine s-a asezat Ovidiu, tanarul cu handicap psihic, dar pasnic, neviolent, care vine de catva timp la catedrala. Poarta niste pantaloni rosii si un ticoul alb si e...colosal in linistea cu care se aseaza pe scaun si asculta slujba. Oare ce vede cand priveste in jur? S-a apropiat de mine si am tinut impreuna de painea pentru Grig. Si Parintele a privit razand iar de mine, in sensul ca am mai cules pe "cineva" special. Am lacrimat, amintindu-mi cat de frumos, destept si impecabil era Grig si L-am rugat pe Dumnezeu, pentru gestul de pomenire a baiatului acesta bolnav, sa-l  ierte si sa-l miluiasca....

Iubesc diminetile!

MANASTIREA RADU NEGRU

Aseara am fost la un concert de  muzica sacra, care a avut loc la Manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil. Coruri de preoti din episcopie, personalitati...Preasfintitul... Am incercat sa stau in manastire fara sa-mi pun ceva pe cap, dar pana la urma rusinea de sfintele icoane, rugaciunile preotilor, chiar daca cantate in cadrul unui program muzical, dar repetate de mine, tacut, cu mintea si inima, m-au facut sa-mi scot salul din geanta si sa ma acopar. Si asa m-am simtit mai bine! 

Am plecat dupa concert, impreuna cu un preot tanar, sotia lui, fetita de 1 ani si jumatate si o prietena, la Manastirea Radu Negru, manastire aflata de 10 km de Calarasi, unde avea parintele ceva de discutat. Noi, bucurosi sa mai pasim intr-un loc sfant!

Biserica manastirii  a fost ridicata acum o suta de ani, ca biserica de parohie si a fost parasita 10 ani datorita ridicarii panzei freatice. Intr-un timp, pastorii aflati in transhumanta cu oile, au folosit biserica ca adapost. Abia in 1992, PF Teoctist a hotarat infiintarea unei manastirii in jurul ei. Si totul, cu binecuvantarea Patriarhului, a inflorit. Am mai ajuns la manastire odata sau de doua ori si stiam ca e un loc frumos, dar fara sa-mi amintesc amanunte. 

Ieri am ajuns in asfintit. Pe campul imens...undeva departe se vedeau turlele unei biserici. Ziduri mari, inalte, inconjurau manastirea, dar portile desi erau inchise, nu erau incuiate.
Am pasit cu emotie sfanta in biserica, parintele cu care eram a intrat grabit si a iesit cu un calugar care s-a inclinat spre mine la salutul meu. In biserica, la ceasul acela de seara, un calugar, singur, la strana, citea...se ruga pentru noi. "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi!"

Nimeni acolo, doar noi, trei femei si un copil. Ne-am inchinat la icoane, in intuneric, am descoperit racla cu moaste si acolo...sfantul drag inimii mele, sfantul Nectarie al Eghinei.
Am trait o bucurie imensa sa-l stiu acolo si mai ales, sa constat inca odata ca indiferent de cum traim noi, cat de rataciti, preocupati de viata noastra, de durerile si bucuriile noastre, ei, monahii si monahiile stau in biserici, uneori in frig, alteori in caldura, cel mai adesea in  intuneric si se roaga pentru noi, pentru iertarea pacatelor noastre.

Sigur, ieri nimeni din familia mea nu a ingenunchiat la icoane sa se roage pentru mine, nici macar eu nu am facut-o, avand ca pretext piciorul inca nevindecat complet, dar ei, au ingenunchiat si au cerut mila Maicii Domnului pentru mine.

Cum vom putea sa rasplatim asta vreodata? Sfintiindu-ne, spune Parintele, dar... e atat de greu!
Am plecat, noi considerand ca este tarziu, monahul ramanand insa alaturi de sfintele moaste si sfintele icoane, rugandu-se pentru noi. Iar poarta manastirii a ramas deschisa asteptandu-i si pe altii, poate mai rugatori decat noi, nu doar turisti!

Gata, a trecut!

Gata! A fost 6 septembrie.Nu mai privesc in urma decat pentru a ma minuna de multimea celor care m-au felicitat, a celor care ma iubesc, ma rog, poate e prea mult spus, in sensul ca eu nu merit, dar oamenii sunt buuuuni, si daruiesc din inima lor persoanelor...singure si cu handicap de afectiune.Cam asta sunt eu!

Cred ca ar amuza sa povestesc un pic, cum a fost ieri.O aniversare din care si eu am de invatat.

Am plecat dimineata la slujba, adica la catedrala mea pentru sfanta liturghie! In drum am oprit la mine la serviciu,la un punct de lucru, ma rog, e complicat sa vorbesc despre serviciu meu si l-am rugat pe unul din salariati, sa ma duca cu una din masinile"noastre"adica si ale mele, unde doresc. Omul , deloc morocanos dupa serviciul lui de noapte s-a conformat, pe drum l-am compatimit pentru respiratia greoaie, pentru somnul in fotoliu...pentru multele kilograme , pe care le poarta permanent ca pe niste geamantane pline cu carti...la, la, la, si am ajuns la catedrala! Am luat de la pangar o sticla cu vin pentru impartasanie, o lumanare mare, mov si cu pomelnicele de morti si vii am mers la usa altarului.Doream sa fiu cu ei, toti cei dragi mie, la proscomidie si in sfantul potir macar in ziua aceasta.Parintele slujea singur si am stat toata utrenia si inceputul sfintei liturghii tanand in mana sticla, lumanarea. pomelnicele! E greu sa te smeresti! Eu am facut-o, pentru ca nu am plecat de acolo 45 de minute!Le-am dat Parintelui in timp ce  spunea prima ectenie,fara sa-i spun gandul pe care il avusesem.In treacat Parintele mi-a spus:
-La multi ani, soro!
-Nu prea multi, Parinte! Nu prea multi aici!
M-am impartasit.Acesta este darul meu mare de ziua mea.Il primesc pe Hristos in sfanta imparasanie.Ma fac partas Cinei celei de taina, devin ucenic, apostol, devin fie si numai pentru putin, farama din maretia si bunatatea si frumusetea de neegalat a Lui. Ma rog Maicii Domnului cu lacrimi interioare, grele de spaima dar si de dorinta, sa-L faca milostiv mie pe Fiul Ei.Ma rog sfintilor catedralei,Teodosie de la Brazi,Epictet si Astion, Zotic, Atal,Filip,Camasis, Dasie,Emilian de la Durostor,sa ma ajute si ei imi dau binecuvanterea lor...Momentele sunt extraordinare.Sunt singura pentru imparatasit, este o zi aparent banala, joi...6 septembrie.Dar ce minunat este sa treci prin fata icoanelor sa-ti faci rugaciunile in fata lor aplecandu-te pana la podea,cu teama, dar si cu bucurie sfanta!Parintele e luminos!
Am in mine o  bucurie care nu seamana cu nimic.Parintele face fara graba slujba pentru sfintii zilei, canta troparul Arhanghelului Mihail, se roaga pentru cei care au dus prinoase, apoi face pomenirea mortilor.Si iata-ma cu toti cei dragi ai mei unindu-ma in ziua mea. Si e cu mine asa si dragul meu,si vreau sa cred ca simt sarutul lui si magaierea lui calda... dar si iubirea copiilor nostrii, a mamei mele, a  surorilor mele, a copiilor botezati de mine... a tuturor celor dragi din pomelnicele mele...
Lumea toata zambeste cald.E asa usor sa iubesti!Am in mine ceva poznas si dupa miruit ii spun Parintelui, gandul meu de dimineata cand sateam la usa altarului cu darurile mele. 

-Parinte, am stat 45 de minute asteptand sa va dau darurile.La un moment dat, ma gandeam sa plec, sa merg pe scarile catedralei si sa beau singura vinul,sa-mi aprind lumanarea! Dar nu aveam tirbuson!

Am ras amandoi, Parintele intorcandu-mi spatele sa nu-l vad!
-Ai si tu niste lupte...

Lupta cu diavolul! Am plecat dupa slujba sunand iar la seviciu dupa un sofer si masina, numai ca a venit suparat,un mic sef...un barbat in varsta, nervos, artagos, suparat ca e deranjat din aranjamentele lui si care a tinut sa-mi spuna ca si ...cel care ma dusese dimineata fusese inebunit ca il luasem sa ma duca la catedrala...

Stiu de cativa ani, ca toate zile in care te impartasesti, sunt mai grele daca ai in preajma oameni care nu fac asta, nu se spovedesc si nu se imparatasesc si totusi...nu e comod sa traiesti astfel de intamplari.Mi-a parut atat de rau de ei! Daca ar fi stiut ca e ziua mea de nastere, nici unul nu m-ar fi suparat.Daca ar fi stiut cum trebuie sa ne iubim unii pe altii, ar fi fost fericiti ca ma duc fie si in timpul serviciului, pe banii mei si cu masina mea...Daca cel gras, de dimineata ar fi stiut ca va fi tradata barfa lui si-ar fi muscat limba...Daca...daca...

Am coborat la o cofetarie , am luat cel mai frumos tort, l-am sunat pe fratele Nicolae, l-am rugat sa-mi cumpere sucuri si l-am chemat la un centru pentru cei fara adapost... In curtea o femeie in varsta, mititica, o farama de om...privea pierduta... le-am dus lor tortul meu de aniversare...Prin usile cu geamuri mari, am vazut-o pe femeia bolnava care pana mai ieri era pe strazi si urla mereu:
-Mi-e foame!
Si un baiat cu amandoua mainile cioturi...si o mama cu trei copii alungati de acasa de un sot ratacit...
E atat suferinta acolo si atata resemnare in purtarea crucii lor incat mi-se pare deplasat plansul meu.Mi-e dor. Asa e! Mi-e dor de Grig, de copii mei,de noi cum eram, de noi cum am fi putut fi...dar avem ce manca, ce imbraca, suntem sanatosi, avem acoperis deasupra capului,carduri...servicii...

Am fost apoi la cimitir...Am lasat lui florile mele si cele pe care le-am cumparat pentru el, am tamaiat si m-am lipit de crucea lui plecandu-mi capul si amintindu-mi rugaciunea preotului de la sfintirea crucii...
"Doamne, Dumnezeul slavei, Parinte Atottiitorule, Dumnezeule Savaot,Cel ce ai preinchipuit prin pomul vietii cel din mijlocul raiului, de viata facatoarea Cruce, pe care preiubitul Tau Fiu, fiind rastignit,a murit, si cu moartea pe moarte a omorat;Cel ce ai daruit Bisericii Tale Crucea arma nebiruita, intarire in credinta, nadejde tare de mantuire si datatoare de viata;pentru aceasta...cautand cu milostivire la crucea acesta care va insemna mormantul...binecuvinteaz-o si o sfinteste pe ea ca sa fie:semn puternic si infricosator impotriva tuturor dusmanilor celor  vazuti si nevazuti...iar pentru drept dreptcrediciosii Tai  sa fie ajutor, intarire in credinta, sprijinire de nadejde,biruinta in ispite si sporire in toate virtutile;iar pentru toti cei care se vor inchina si vor aduce rugaciuni inaintea crucii acesteia, fii ascultator, plin de milostivire si bogat daruitor al tuturor celor cerute spre mantuire..."
M-am rugat la crucea sotului meu.E greu, dar atunci cand abia il porti in tine pe  Iisus Hristos, ai nadejde ca rugaciunile tale sunt ascultate pentru ca... tu insusi imparatesti.
Luati obiceiul acesta de a va imparatasi in astfel de zile, nu exista un dar mai bun si mai frumos!
A urmat o zi lunga.Am fost singura, fara copii mei,dar trebuie sa ma obisnuiesc sa traiesc ca lor sa le fie bine.Ne-am imbratisat la telefon si am vorbit de multe ori...

Zeci de telefoane, zeci de mesaje...Nu am raspuns decat selectiv...Si am multumit pe pagina mea de facebook, prietenilor mei atat de atenti.Ce inseamna vietile traite cautand sa pazesti legile lui Dumnezeu!

Lunga zi...Dureroasa.Dar durerea mea a fost mai usor de dus asa.Ce importanta mai are ca s-a mai adaugat un an?Important e cum l-am trait, ce am reusit sa fac pentru mantuirea noastra.Asta e tot ce conteaza.Restul sunt amanunte fara importanta.
La vecernie am dus la marturisit o tanara...dar despre asta...am sa scriu o alta poveste.

Minunea din Colose a Sfantului Arhanghel Mihail

Eram copil si urmaream un an intreg calendarul asteptand ziua mea.  De cele mai multe ori nu se intampla nimic extraordinar in acea zi,dar era in mine febra asteptarii  ei.

-Sa tin minte cum a fost acum, cand am implinit 14 ani!-imi spuneam si marcam momentul prin ceva, un gand, o idila de copil,un flirt, mai tarziu cand am crescut.Dar nimic memorabil in multi, foarte multi ani.Doar sentimentul ca mai trebuie sa se intample ceva.

Si intr-un an s-a intamplat! Eram intr-un restaurant frumos, cu o terasa ultima moda a comunismului nostru, terasa la care venea inclusiv Nicu Ceausescu.Nu stiam ca de la o masa un tanar ma privea invidiindu-l pe cel cu care eram la masa.A venit la noi cu pretextul ca il cunoaste pe tanar cu care eram, mi-l-a prezentat si... a marcat aniversarea mea.Am stiut din seara aceea privindu-l, ca va fi omul cu care ma voi casatori, barbatul cu care voi avea copii.Si asa a fost! Ne-am casatorit fulger in doar trei luni,  eu purtand rochie de mireasa alba, iar el papion.

L-am iubit pe Grig! Chiar si cand eram suparata pe el, cand lucrurile nu ieseau asa cum ar fi trebuit, cum le doream eu, il iubeam.Grig a fost echilibru meu si singurul prieten care nu m-a dezamagit niciodata pana la moartea lui.Doar moartea lui a fost tradare:pentru ca imi spusese ca va avea grija de mine, ca indiferent ce tragedii voi trai vreodata, ce se va intampla cu noi, el niciodata nu  ma va parasi.Si a plecat lasand toata viata lui asa...ca o cursa de sportiv abandonata.Si pe mine tanand de maini doi copii adolescenti.

Maine e 6 septembrie, Minunea din Colose a Sfantului Arhanghel Mihail si ziua mea de nastere.

Am petrecut cu Grig si copii, 23 de aniversari. Ma aruncam in bratele lui strivindu-l , sufocandu-l, cerandu-i de la prima ora a zilei cadoul:

-Ce cadou, ce cadou?Nu ti-ai luat tu singura din buzunarul meu!

Radea de mine si de obiceiul meu de a-l buzunari.Adoram sa iau din buzunarele lui bani, in anii in care avea mai mult si sa-mi fac singura cadouri.Si el intra in jocul meu mimand ca e incruntat.Luni de zile dupa moartea lui, cand nu aveam destui bani, cautam inca prin buzunare si mai gaseam cate ceva.Era ca si cand imi lasase, inca imi lasase sa ma pot descurca. Dar nu financiar a fost problema noastra.As fi dat tot, m-as fi mutat intr-un cort la marginea orasului, numai sa-l fi putut salva.As rascoli pamantul tot  numai sa -l mai gasesc undeva...

Aniversarea mea! Ce sa mai sarbatoresc acum? Mai are importanta cati ani au trecut, atat timp cat el nu e cu mine?Da, stiu, pot sa gandesc ca de Acolo  el ne vegheaza, dar lucrurile nu stau chiar asa.Mantuirea e un lucru care se castiga greu si pana in momentul trecerii mele, nu am sa pot sa am linistea, ca el e mantuit.Sper,Nadajduiesc.Lupt.Dar suntem despartiti.si fara el, nimic lumeste nu marcheaza "ziua mea".

Mai sunt...cateva ore.Incerc sa-mi amintesc ultima aniversare, florile pe care mi-le aducea cu copii, cadourile cu care ma rasfatau.Si eu traiam lumeste ametita .Ca un fluture atras de lumina lumanarii imi ardeam aripile cu cariera, moda, mondenul provinciei noastre.Dumnezeu mi-a daruit enorm.Am avut tot ce putea sa-mi daruiasca:sanatate, inteligenta, o familie care m-a educat, frumusete...Am urcat social.Parca ma vad in rochii scurte cu pantofi cu toc inalt, rosii, dominand, conducand, hotarand!Cu cat Dumnezeu imi dadea mai mult, parca cu atat mai lumeste traiam eu.Si intr-o zi ...ne-a indreptat in singurul mod pe care puteam sa-l intelegem.Biciul, daca vorba buna nu merge.Am ingenunchiat si toate zilele s-au transformat in zile  la fel.

Maine e Minunea din Colose a Sfantului Arhanghel Mihail.

Am sa merg la biserica. Apoi la cimitir.Apoi...am niste planuri,am niste oameni care ma asteapta, nu pentru ca ma cunosc, ci pentru ca ei asteapta pe cineva care sa-i ajute.Si eu, dupa puteri voi ajuta.Nu stiu cum va trece ziua.Am sa inchid telefonul.Deja prietenii stiu ca  in ziua aceasta e mai bine sa  ma lase sa zac, ma suna cu o zi inainte si ma pacalesc astfel spunandu-mi urari care ma cuprind pe mine.Dar eu nu mai sunt doar eu, eu sunt si Grig si lumea nu stie ca trebuie de ziua mea sa-mi doreasca ca el sa se mantuiasca si Dumnezeu sa randuiasca ca noi sa nu fim mult timp despartiti.Mi-e dor, atat de dor de el.

As fi vrut sa fi stiut sa traiesc cu el sarbatoarea acesta in biserica, sa se fi impartasit cu mine, sa fi dus impreuna flori la Maica Domnului.

Regrete care fac ca timpul sa treaca mai greu.Am sa ma scutur eu cumva, am sa merg in bucataria noastra, locul in care el statea poate cel mai mult, cautand caldura  ciorbelor aburinde pe aragaz, am sa iau niste medicamente ca durerea de cap sa ma lase sa dorm, si am sa dorm! 

Maine e Minunea din Colose a Sfantului Arhanghel Mihail. Vie ca izvorul vindecator sa spele pacatele mele, iar acest atat de iubit arhanghel sa-l ocroteasca pe Gheorghe in lumea in care se afla.