...ma laudam cu iubirea ...
Hotarata eram sa iubesc mai mult pe cei care m-au " obijduit" si am venit acasa de la serviciu obosita si parca eram pe doua carari...
M-am aseazat in pat si pana seara nu am reusit sa ma mai dau jos!
Pentru ca fiecare clipa de viata, era o clipa ca spre final...
Prabusita in pat,mi-am amintit seara in care Grig a murit si ceva semana foarte mult cu seara aceia. Era asa o tacere a casei in care nu se auzea nimic...
Cand afara era deja intuneric m-am ridicat si am mers sa iau tensiometru ...parca aveam unul...da, aveam ... si am controlat tensiunea si pulsul...
Si a urmat o noapte in care eram, fie in noaptea in care mama era internata la Fetesti, dupa primul accident cerebral si eu stateam in picioare langa aparatele la care era contectata, fie in noaptea in care Grig a murit!
Nu, nu puteam sa merg la spital. Mai bine mor acasa sau paralizez aici decat acolo...la acea ora atat de tarzie...
In final am adormit pentru cateva minute ... si iar controlam pulsul...si tensiunea...de cateva ori a coborat sub 100 de batai si, nu ca ma bucuram, dar constatam ca sunt totusi 98 de batai pe minut!
Am vorbit un pic cu Dana... tocmai in Braila...
-Ia zahar...draga mea ,Doina draga mea!
Nu am reusit sa scriu decat un mesaj scurt cu valorile pe care le citeam si l-am trimis la doi preoti. Unul a amutit ceea ce nu i se intampla niciodata, dar am simtit rugaciunea... altul inainte de orice mi-a scris" Cat de frumos este drumul spre Hristos!" Si am simtit ca nu sunt singura, ca pe acest drum al durerii si al mortii,nici unul din noi nu e singur, insusi Hristos ne insoteste, daca Il recunoastem ca Dumnezeu!
Si am inceput sa spun psalmul 50... odata... de o suta de ori...il incepeam si nu-l terminam si iar il luam de la capat...
La ziua am sunat-o pe prietena mea M,medic ... am facut bagajul pentru spital...l-am lasat pe hol si inainte sa plec, am strabatut toate camerele privind icoanele ...
Iisus Hristos si Maica Domnului, Sfantul Paisie si parintele Iustin Parvu pictate de Filip si de Florian...
si am privit totul stiind ca pot sa nu le mai vad niciodata...si fara umbra de regret am coborat pe picioarele mele scarile. Ca si Grig acum aproape noua ani... treapta cu treapta...
In mainile lui Dumnezeu eram, altfel cum?
Stiu, de regula oamenii sunt insotiti cand pleaca la spital. Ador acest lucru si admir familiile care se sustin. Eu insa am primit acesta cruce a vaduviei mele si stiu ca imi este dat sa merg cel mai adesea singura. Dar nu ma simt singura!
Si am intrat pe usa spitalului aproape in imbratisarea prietenei mele, medic foarte apreciat si iubit de lume:
-De ce trebuie sa ne vedem asa ?
Toate usile mi s-au deschis...in mai putin de o ora aveam deja un diagnostic, un tratament fixat, iar prietena mea aveam sa-mi dea primele doua tablete din poseta ei...
Si m-am intors tacuta intr-un taxi galben...
De atatea ori am spus in acesti ani ai redevenirii mele:
"Izvoare de apa s-au pogorat din ochii mei, pentru ca n-am pazit legea Ta.
Drept esti, Doamne, si drepte sunt judecatile Tale."
Am inteles lectia partial, inca partial... taine ne sunt multe din lucrurile pe care le primim...
Am venit acasa... am luat anafura, aghiazma...medicamentele si m-am asezat in acelasi pat deja sifonat...pe hol geanta cu lucruri a ramas in acelasi loc si prin deschizatura se vedea Noul Testament cu Psalmi fara care nu plec nicaieri...
Si am zacut in pat motaind restul de zi ... din cand in cand Dana ma intreba cum imi este..imi era mai bine ...parca mai bine...desi durerea de cap se accentua parca... si din paduri si munti , parintele meu pustnic mi-a scris"Vremea de afara si gandurile din launtru...trec amandoua. Pic de rabdare."
Si seara cand deja pulsul era clar sub 100 i-am sunat pe copii...
-Sunt bine, dada, sunt bine!
(Dada, nu am murit! Monumentul alb e doar pe jumatate ocupat!)
Iar noaptea a mai venit o fraza "...suntem mai efemeri decat putem crede...doar in mana Domnului SUNTEM ca sa fim"
Si am inteles ca ziua de ieri a fost doar o repetitie a ceva ce va fi cand Domnul o sa vrea... dar nu e al meu ca sa stiu, decat ca trebuie permanent sa-mi amintesc ca ...
"El a cunoscut zidirea noastra; adusu-si-a aminte ca tarana suntem.
Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului, asa va inflori.
Ca duh a trecut printr-insul si nu va fi si nu-si va mai cunoaste inca locul sau."
Si am dormit o zi si o noapte cu putine intreruperi ...
Cand m-am trezit am plecat iar la spital pentru un alt set de analize...
Iar in drum spre casa m-am intalnit cu Tase!Purta doua sacosi grele ale mamei lui si o striga vesel :
-Mama, mama, o vezi pe doamna acesta?E cea de la monumentul alb unde fac eu curatenie! Monumentul alb din cimitir! Doamna este! E sefa mea!
Si am ras intelegand ca desi nu am murit , ca posesoare a unui monument alb in cimitir, locuiesc deja in umbra mortii!
Ziua arata frumoasa, nespus de frumoasa , cu caldura ei care ma ucide dar pe care o iubesc, o iubesc pentru ca iubesc vara ...
Greu am ajuns acasa purtand cu mine sacosi cu mancare . Asteptam oaspeti!
Din lumea ei plina de viata tumultoasa, Ruxandra a venit frumoasa , proaspata si zambitoare si am petrecut cateva ceasuri in patul meu de bolnava si mai sifonat ...povestind ... zambind...
Andrei m-a sunat de cateva ori...
-Mami, nu vrei sa vin sa te iau?
Nu, nu vreau...
Boala ne-a adunat pe mine si prietena mea, pe mine si pe Dana, pe mine si pe copii,pe mine si pe parintii care se roaga pentru mine , pentru ca demult nu ne mai adunase, ca sa vedem cat de mult ne iubim...Si a fost un hop pe care aproape l-am trecut ...urmeaza...stiu ca urmeaza tratament...inca mai trebuie sa investigam ... urmeaza... dar nu sunt singura ... Dumnezeu stie ca totul imi este de folos...si chiar daca nu pot sa-mi fac tot canonul cu drag si recunostiinta spun ...
"Drept esti Doamne si drepte sunt judecatile Tale!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu