Cutia cu amintiri

Imi amintesc diminetile de iarna in care pregateam micul dejun. Casa era calda,dupa o noapte cu geamuri inchise, mirosea frumos a cafea , iar eu totdeauna imbracata in pijama, pregateam micul dejun pentru noi: farfurii cu senviciuri calde, cani cu ceai...gustari pe placul fiecaruia...
Trezeam intai copiii si ei veneau in bucatarie somnorosi si tacuti. 

Trabaluiam cand Grig intra in bucatarie si nu ridicam capul din ibricele de pe foc.El intra incetisor, vinovat cumva ca e tarziu si nu ma ajuta cu nimic si invariabil scapa din mana clanta si ma speria. Iar eu, desi ma incrutam, nu ziceam nimic si continuam sa privesc ibricele de pe foc.

-Ce-i, mai? -zice putin tafnos ca si cand auzea gandul meu...

Dar nu-l auzea, stiu asta acum, pentru ca gandul meu era un gand de bucurie ca intra pe usa, iar el nu stia !
Copiii chicoteau de fiecare data, desi se speriau de zgomot si ziua noastra incepea abia dupa venirea lui si dupa ce el scapa clanta din mana!

De ce nu ma opream din trabaluit si nu-i spuneam cat de fericita sunt ca intra pe usa?

Aceasta e o amintire pe care as vrea sa o pot pune intr-o cutie! Sa o asez pe raftul cu condimente si din cand in cand sa o ridic de acolo, sa o privesc si bucataria mea sa se umple cu ei si  cu mirosul iubirii noastre.

"Cine uită, nu merită" (Nicolae Iorga)

Telefonul cel nou

Am primit un telefon nou! Frumos!Stralucitor! Destept!

Il asteptam de atat timp incat am fost bucuroasa ca un copil!Telefonul cel vechi era deja atat de obosit incat se descarca una-doua! Am obosit sa-l incarc aproape seara de seara si atunci am tot cerut la serviciu un telefon "bun"

Ieri l-am primit! Am considerat ca e lucru usor sa-mi schimbe cineva cartela si deja sa pot folosi telefonul, dar nu este asa!
 Am rugat un tanar venit tocmai de la o mare companie telefonica pentru o negociere de contract si acesta mi-a zis ca... am prea multe numere de telefon in memorie!
Doamne, nu va imaginati cate am! 1200 si ceva! Nu am stiut ca am socializat cu atatia oameni si ca am schimbat numerele de telefon cu ei! Tanarul, uluit de constatare mi-a recomandat sa merg undeva la un magazin  care vinde telefoane si sa cer sa-mi copieze numerele, spunandu-mi ca telefonul nu va putea sa-mi preia atatea numere... Eu, deja speriata de acest fapt am inceput sa mi-le scriu pe foi A4! Doua zile! Ieri si azi dimineata! Of, scriam si vorbeam cu oamenii al caror numar de telefon il gaseam. Cu unii nu am vorbit de mult timp, dar a-i sterge e ca si cand as renunta la ei si eu nu pot, chiar nu pot sa renunt la ei!  

Am constat ca in afara numarului de telefon al mamei mele, nu stiu niciun numar, si mi-am amintit discutia cu fiul meu:

-Eu cand suna mama mea, la mine pe telefon scrie"mama" -i-am spus.La tine ce scrie?

-La mine nu scrie nimic!-mi-a raspuns Andrei

-Cum nu scrie? -l-am intrebat total nedumerita

-Eu stiu de pe rost numarul tau! Daca cineva imi fura telefonul sa pot sa te gasesc!

Eu stiu numarul mamei nu pentru ca l-am memorat special asa cum a facut fiul meu, ci il stiu din anii in care formam numarul pe centrala telefonica pentu ca doar mama avea mobil, eu nu aveam!

Mama mea general, e o femeie emancipata! A fost prima persoana din familie cu telefon mobil!

Deci, uite-ma acum dimineata cu numerele copiat frumos pe foi, la adapost de surprize si cu doua telefoane! Am mers la un alt tanar si l-am rugat sa-mi puna cartela si sa ma invete sa folosesc noul telefon!Credeam ca e simplu si poate chiar e!

Dar eu am trait un cosmar!
Nu am putut sa-l folosesc! Am verificat memoria telefonului si acolo am descoperit ca nu erau tocmai persoanele cele mai apropiate de mine:copii mei si finii mei! Si fara ei eu sunt pierduta!
Am constatat ca nu pot(desi utilizez  calculatorul si internetul)sa ma descurc. M-am simtit pierduta fara voi toti si... am renuntat la telefonul cel nou!
Tin in maini telefonul meu vechi, memoria lui e plina de voi si eu ma simt confortabil.
Dar asta imi arata ca inca iubesc pamanteste lumea, inca sunt atat de legata de ea, incat e greu sa-mi gasesc linistea departandu-ma de voi.
Si nu e in regula!
1200 de oameni in memoria telefonului meu!Prea multi si prea putini in rugaciunea mea si ma intreb daca nu va fi si asta un motiv de osanda...

Chemarea clopotuluisi a toacei la manastirea Closca sat Horia jud Constanta

Vecernie. Va povesteam cat sufar pentru lipsa vecerniei.
Acum cateva luni, lumea mea s-a tulburat si parintele meu duhovnic a plecat din orasul meu... Am trecut prin incercari mari, dar am avut tot timpul gandul ca Dumnezeu nu ma lasa . Problema desi parea ca e a duhovnicului a fost si a mea...Am trait luni intregi fara vecernie, pentru ca daca pentru liturghia de duminica si de sarbatori am ajuns acolo unde era parintele, la vecernie nu am putut ajunge. Nu l-am urmat pe parinte!
Nu pentru ca parintele nu slujea aici, nu am fost la vecernie, ci pentru ca in catedrala in care parintele a slujit noua ani , inca nu pot intra, iar manastirea mea de suflet este in renovari care au mutat slujbele afara si... nu mi-am gasit locul! Am simtit un gol, o pustiire care  aproape m-a ucis!Dar, stiu ca niciodata aceste lucruri nu au durat la infinit! Si de ce ar fi oprit Dumnezeu slujbele prin care Biserica Il slaveste si Il roaga?

Duminica am fost la manastire la Closca, judetul Constanta. Acolo e parintele! Mergem deja organizati!Nici macar nu e greu! Ne sculam mai de dimineta si plecam cu microbuz, cu autocar...E tare frumos drumul spre biserica intre prieteni si chiar mai mult decat prieteni, frati duhovniceste, frati intru Hristos! Se spune in Epistola intai  catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel, cap 1"fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!13. Oare s-a impartit Hristos? Nu cumva s-a rastignit Pavel pentru voi? Sau fost-ati botezati in numele lui Pavel?"Am inteles din  momentul in care am intrat in biserica  ca noi toti suntem ai lui Hristos ! Ca pe Hristos trebuie sa-l urmez, nu oamenii , dar ca trebuie sa fiu atenta la cee a ce se intampla in jurul meu, tocmai pentru a ramane in Hristos..

Am incercat ca ceea ce s-a intamplat in jurul meu sa ma tulbure cat mai putin, am tinut strans insa de duhovnic, intelegand ca sunt incercari si ca doar impreuna le putem trece. Si le-am trecut!

Si uite-ma acum  "locuitor" si traitor al bisericii din manastirea Closca, o manastire in judetul Constanta Duminica am fost acolo la sfanta liturghie si inainte sa plec spre casa, am aflat ca am posibilitatea sa ma intorc pentru vecernie!

Asa ca am revenit acasa, intr-o ora am mancat... la prieteni, si m-am intors la manastire. Sunt 68 de km, dar ce conteaza cand acolo incepea vecernia cu litie pentru marea sarbatoare Sfanta Parascheva!

Biserica manastirii este deosebit de frumoasa desi este noua, are frumusetea manastirilor peste care a trecut timpulul incarcat cu multe rugaciuni. Si poate chiar a trecut! Ce stiu eu despre intensitatea cu care traiesc calugarii si maicile rugaciunea?

Biserica este pictata in fresca, in culori calde, chipurile sfintilor fiind blande si expresive.Este foarte greu sa lucrezi in fresca! Operaţia de pregătire a fiecărei culori este complexă. Lucrările în frescă se execută pe tencuiala umedă. Oxizii metalici (culorile) dizolvaţi în apă pătrund în stratul ultim, elementele active ale varului transformându-i în săruri fixe. Nu se pot face corecturi sau îndreptări. În cazul în care s-au făcut greşeli, e preferabil să se dea jos tencuiala. Artistul trebuie să fie stăpân pe compoziţie, să-şi facă un plan de ansamblu hotărât şi trebuie să aibă o mână care nu şovăie. Este necesară acumularea unei experienţe în ateliere sau în cadrul echipelor de lucru sub coordonarea unor pictori cu vechime în domeniu fiind necesare cunoştinţe de desen, compoziţie şi iconografie foarte clare.

Lucrul în frescă este legat de o îndemânare excepţională, desăvârşită în compoziţie, cunoştinţe anatomice, desen caracteristic şi siguranţă de mână. Trebuie sa se lucreze iute ceea ce produce efecte fericite: căldură sufletească, strălucire şi farmecul libertăţii de inspiraţie. Furat de aceste perspective, artistul care lucreaza in fresca poate alunecă uşor în improvizaţie, neglijează amănuntele şi ascunde greşelile folosindu-se de virtuozităţi de desen şi armonii complexe de culoare. În chip evident,ca lucrul sa fie desavarsit , specialistii spun ca în frescă trebuie să lucreze numai cine a ajuns stăpân pe arta lui. Cennino Cennini, care cunoştea foarte bine lucrările lui Giotto şi ale marilor freschişti italieni, ne spune că un freschist se formează în 13 ani. Într-un an trebuie să înveţe desenul, dar asta inseamna că un termen atât de scurt indică pregătirea specială a cuiva care are la spate un număr de ani de studiu şi cunoştinţe serioase de anatomie, perspectivă şi desen. 6 ani sunt necesari, spune Cennini, pentru a învăţa şi stăpâni lucrările de ordin tehnic, material (pregătirea culorilor, mortarului şi tencuielilor), iar alţi 6 pentru a dobândi îndemânarea picturii murale".Deci, cei care au pictat biserica au fost pictori pregatiti si curajosi, iubitori de Dumnezeu! Si Dumnezeu i-a ajutat !

Avem la Closca o biserica primitoare,in care chipurile sfintilor sunt asa cum ni-le putem imagina: calde , zambitoare, datatoare de curaj in rugaciune.Biserica are un candelabru deosebit,ca la Muntele Athos, cu candele cu ulei si lumanari de ceara adevarate. Parintele a aprins lamanarile si candelele, a stins luminile electrice...a impins candelabru cu un bat special cu care au aprins si lumanarile, acolo sus, si acesta  se legana parca  bland peste noi...La strana vocea frumoasa a maicii a fost un balsam peste ranile noastre multe!Credeam ca vom fi singuri, cu parintele, noi, cei 9-10 insi, si maica la strana! Dar Dumnezeu sporeste  rugaciunea la Closca!Cativa dintre pelerini ramasesera de dimineata  in manastire.Au venit si satenii! Au venit si din Harsova, credinciosi asteptand vecernia pentru sfanta Parascheva! Strana bisericii a fost plina, iar noi, cei din biserica? Multi!Mai multi decat cei din orase!Nu spun cu bucurie asta! Ar trebui sa umplem bisericile pentru sfanta Parascheva! Fiecare din noi sa mai luam pe cineva sa ne insoteasca la biserica pentru vecernia in cinstea sfintei Parascheva!Dar multumesc si pentru atat cat am putut face!
A batut clopotul! A batut toaca! Lumea a fost chemata si chiar a venit.Au venit satenii curiosi si bucurosi de chemarea bisericii si s-au rugat alaturi de noi. Ne-am inchinat moastelor sfintilor Gheorghe si sfantul Ioachim din Itachi, pentru ca manastirea este bogata si  in moaste de sfinti!

Parintele si-a pus vesmantul verde si a facut litia.Stiti ce este litia?Rugaciunea insistenta facuta  de preoti (si diaconi-cand sunt) in pronaos, cererile la care se raspunde cu Doamne miluieste!Va amintiti? Cand se spune... cerându-se ajutorul lui Dumnezeu în caz de “cutremur, potop, foc, sabie, năvălirea altor neamuri…” etc.

Si apoi... binecuvantarea painilor în amintirea minunii înmulţirii pâinilor de către Mântuitorul Hristos!

A urmat o predica minunata in care parintele ne- a pus-o la inima pe sfanta Parascheva, monahia de 27 de ani care nu a fost nici stareta nici econoama, si la care se inchina toate capetele incoronate ale bisericii ortodoxe si cei mai mari oameni politici ai tarii.Ne-am simtit si noi asemenea pelerinilor care au stat ore multe sa se inchine sfintei Parascheva! Si noi ne-am inchinat! Si noi am sarutat icoana sfintei soptindu-i vorbe pe care ea, sfanta le stie,inainte de a i- le rosti...Stiu, efortul nostru e mic comparativ cu cel facut de pelerini, eu insumi am fost cativa ani pelerin la sfanta Parascheva si stiu cum e sa petreci si 28 de ore numarand stalpii pana la racla si stiu si bucuria si lacrima ca am ajuns si modul minunat cum sfanta te rasplateste oricat de pacatos esti...Dar sunt bucuroasa caDumnezeu ne-a ajutat, macar atat am facut! Am dat apoi ocol bisericii in timp ce in fata noastra mergea un tanar batand toaca. Vesel. Bucuros.Spunand Bucură-te Sfântă Parascheva, mult folositoare!

Maica ne-a ospatat apoi in timp ce Iuliana, tanara care se pregateste de intrare in monahism ne-a citit un cuvant de folos! 

Tarziu in noapte ne-am reintors in orasul nostru. Lumea deja dormea, pana si rugaciunea noastra pierduse din taria vecerniei, acolo insa la manastirea Closca, maica cu obstea ei si Parintele continuau rugaciune pentru lume dupa modelul sfintei Parascheva, pentru ca atat de mult au iubit lumea incat au ales zidurile inalte care ii despart fizic de noi si ii apropie de Dumnezeu cu cereri pentru noi.

Sfanta Parascheva sa-i rasplateasca dupa nevointa si iubire!

Amintirea chipului meu

Aseara in trapeza unei manastiri am cunoscut doua doamne. Doua femei frumoase, mature(de varsta mea)instruite...Nu am putut, in orele pe care le-am petrecut impreuna, sa nu observ imbracamintea lor scumpa, frumoasa, de foarte buna calitate...Una din doamne, Daniela era cu parul prins intr-un coc elegant si foarte discret, dar frumos, machiata. Cealalta, Carmen, purta pantaloni din stofa de lana putin stransi pe picior, parul in vant peste gulerul scurtei din  piele de caprioara. Pe brat posete mari din piele! La poarta manastirii un automobil scump...

Din cei care eram acolo, maica stareta m-a chemat numai pe mine sa mi-le prezinte pe doamne.Din vorba in vorba, am inteles ca doamnele erau cadre didactice la o facultate de prestigiu .

Am discutat cu doamnele in orele care au urmat... diverse...dar cel mai mult despre rugaciune.Pareau atrase de micul ceaslov pe care il aveam in mana si se uitau la el cautand sa memoreze formatul, titlu...

Am vazut in aceste doua doamne pe femeia care am fost. Stateam in fata lor si le priveam privindu-ma in amintire.Dar ma priveam si pe mine, cea de acum!

Nu va imaginati cum a fost!Ele de-o parte, aratand ca aspect, asa cum eram  eu, acum sase ani, iar pe de alta parte, eu, femeia imbracata in fusta lunga,neagra,si cu o haina nici lunga nici scurta, neagra,matlasata, buna de frig. Pe cap purtam un sal negru, care(Slava lui Dumnezeu, vorba Ruxandrei), avea totusi putina dantela!Jalnica!Ma bucuram ca fetita mea nu este alaturi sa sufere, dorindu-si acel timp in care mama mirosea a parfum frantuzesc si avea ruj pe buze...

Nu stiu daca ma plac cum sunt! Cred ca cel mai adesea, cand ma gandesc la asta, nu ma plac, dar nu mai caut ca doliul meu sa fie doliu, vreau ca imbracamintea mea sa fie decenta, curata, calduroasa, nesmintitoare!Si cei la care ma gandesc, sa nu-i smintesc, sunt cei din biserica, nu cei din afara bisericii.

Nu le judec pe doamne! Chiar nu era nimic in tinuta lor deplasat . Dar erau asa cum eu nu mai pot sa fiu. Si uneori imi este greu cand vad chipul meu vechi, pentru ca  vad acel timp al prezentei lui Grig, si simt mai dureros lipsa lui. 

Si ca sa nu sufar atat de mult, e mai bine sa fiu, asa ca acum, femeia jalnica , imbracata in haina matlasata, calduroasa si fusta lunga pana in pamant...

Dar am avut apoi un gand in care mi-am spus cat de dragute, cat de civilizate erau doamnele acestea care abia invatau abecedarul ortodox, cum nu au arata prin nimic ca ma judeca sau  ca ma desconsidera si am rememorat cat de urat s-au comportat niste persoane din preajma mea, din biserica, cat de amarnic au folosit tristetea mea, necazul meu, considerand ca sunt un pic fraiera si nu realizez, pentru ca , de, asa e in viata, trebuie sa profitam!

Mi-am asumat libertatea de a dori sa fiu un om mai bun, de a respecta poruncile, de a incerca sa iubesc pe toti, sau chiar daca nu iubesc, macar sa tolerez pe fiecare asa cum e.Dar exact cum citeam azi un articol, al unui tanar, "Când cineva își asumă liber­tatea de a fi mai bun, altcineva și-o asumă pe aceea de a fi mai rău. Ca o șansă care nu trebuie ratată. Pentru că a rămas un spațiu gol al răului și el trebuie ocupat repede, până nu-l ia altcineva.
http://www.cosminalexandru.ro/2013/10/libertatea-care-ne-tine-captivi/#more-1562

Dar...cand lucrurile acestea se intampla in spatiul social sau public e cumva normal in sensul ca te astepti la asta, dar cand , lucrurile se intampla asa in biserica, e greu de trait cu sentimentul ca esti tradat, necinstit, talharit...

Si am plans spunand ca nu pentru asta am lasat eu lumea mea, plina de pacatosi care inca nu aveau de gand sa se pocaiasca!

Eu am lasat-o pentru Hristos si apoi am aflat ca chipul lui Hristos este si in cel de langa mine, din biserica si am inceput nu numai sa-l iubesc, dar sa si-L caut! Problema e ca uneori nu-L gasesc si atunci plang pentru ca doare, doare rau-rau...

Si ma gandesc cu iubire , ca ei, prietenii mei, cei asemenea doamnelor acestea dragute, cu ochii fixati pe ceaslovul meu, ei se vor indreapta spre Dumnezeu si...vom avea surprize mari la mantuire, pentru ca , ne spune Iisus Hristos Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.(Evanghelia dupa Matei, cap 7/21)

Dar asta nu ma impiedica sa plang si sa nu sufar pentru caderile mari ale celor de la care inca astept sa invat...Si imi doresc sa nu mai vad nimic din ceea ce smintitor este alaturi, si imi doresc sa pot ierta mereu orice scuipat primit pe fata mea, pentru ca stiu ca daca voi face asta cu toata inima, si Dumnezeu imi va ierta greselile mele...Si , spune atat de frumos, sfantul Ioan Gura De Aur in Cuvânt la Duminica a V-a după Pogorârea Sfântului Duh

"Noi pururea trebuie să ţinem în minte păcatele noastre, iar nelegiuirile altora niciodată să nu le pomenim. Când noi vom face aceasta, atunci şi Dumnezeu va fi milostiv şi îndurat către noi, şi noi vom înceta de a mai purta veşnice duşmănii şi veşnice vrăjmăşii către cei de aproape ai noştri. Şi dacă cândva ne-ar mai veni vreuna, noi vom lăsa ura repede iarăşi să se ducă şi prin acesta tot aşa repede vom dobândi şi iertarea păcatelor noastre."

Iarasi acasa. Invierea fiului vaduvei din Nain

Am revenit acasa.Pentru putine ore.Casa inghetata si trista. Niciun zgomot nicaieri. Am pornit televizorul ca sa aud pe cineva vorbind, desi ma oboseste glasul unei persoane straine. 

Doamne, ce toamna e afara! Bate un vant care scutura copacii, dar si pe noi.Zgribuliti, tristi,amarati...Asa ma simt...

Am fost la spital, la sectia de oncologie, in acel aeroport despre care vorbeam.Of, Doamne, cand esti bolnav nu-ti pasa ca e toamna sau vara sau iarna, iti e la fel de greu...Priveam chipurile oamenilor, aproape nu puteai sa deosebesti pe cei bolnavi de insotitorii lor. La fel de tristi, de posaci, de amarati...Frumoasa e iubirea! Dar doare atat de mult!

Am remarcat o tanara, frumoasa, inalta, slaba, insotita de o fetita de 9-10 ani. Cea bolnava era mama fetitei si fetita o insotea ca sa-i fie mai usor. Sa nu va imaginati ca a insoti la spital pe un bolnav care face chimioterapie inseamna sa stai spectator la perfuzia lui.Nu! Alergi in locul lui  sa ocupi un pat, apoi la biroul de internari, apoi la farmacie dupa medicamente, daca spitalul nu are perfuzor pleci in oras sa cumperi... vorbesti cu doctorul, iei bon de ordine...Totul o fuga, totul un stres pana cand in sfarsit il vezi in pat, intins, primind in venele lui ceva care ...face sa cada parul, sa scada puterea organismului, sa -i fie rau...pentru ca mai apoi nenorocitul de cancer sa plece din el.Dar pana e invins, luptam! Strangem din dinti, inghitim lacrimile si luptam!

In prima zi din acesta a patra serie, asistenta  s-a infuriat pe mine pentru ca a zis privindu-ma in ochi:

-Apartinatorii sa mearga pe hol!Pe scaunul acela trebuie sa stea un bolnav!

Eu tocmai fusesem asezata strategic pe scaunul pe care il ocupase bolnavul meu,pana cand el isi verifica in fuga niste acte. 30 de secunde. Doar ca scaunul sa nu fie ocupat de altcineva si ea/el sa se aseze inapoi la coada pentru discutia cu doctorul! Nu am putut sa ma ridic din prima, pentru ca bolnavul meu e ...bolnav si avea nevoie de nenorocitul de scaun!Nu am putut sa-l las ca altcineva sa-l ocupe!Din iubire!Stiu ca si altii sunt bolnavi, dar mi-a luat 5 secunde pana m-am ridicat. In prima secunda alt bolnav s-a aruncat pe scaun, iar in urmatoarele, plus prima secunda, asistenta m-a facut... in tot felul! Niciodata, dar niciodata nimeni nu mi-a vorbit atat de urat!

Dar atacul nu ma viza pe mine cat ...tocmai pe bolnavul meu ! E greu de inteles, dar asa este!Nu avem niciunul dintre noi(of, Doamne, iar judec!)decat prea putin din iubirea lui Dumnezeu pentru noi!Fiecare nu-si vede decat durerea lui, propria lui suferinta si abia apoi se uita in preajma. Este in noi o atentie exagerata pentru trup, o frica nebuna de moarte! Nu ne este frica de pacate, nu ne este frica de Dumnezeu, cum ne este frica de moarte...

Continui luni 07 octombrie 2013

Este in evanghelia de duminica trecuta aceasta problema totdeauna de actualitate, problema vietii si a mortii.

11. Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.

12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.

13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!

14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.

15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.

16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

O vaduva indurerata ducea la cimitir pe singurul ei fiu. Cred ca era o femeie bogata si o femei buna daca multime mare din cetate era cu ea.Si vazand-o Domnul, I-s-a facut mila de ea si i-a zis:Nu plange!

Imi amintesc vag pe cei care au fost cu mine la inmormantarea lui Grig, tacerea lor impietrita,durerea lor in care vedeam rasturnata si durerea noastra!Da, la inmormantare lumea incearca sa te sprijine si sa te incurajeze cumva. Si asteptam , fiecare din noi asteapta sa fie incurajat de altul, desi asta nu ne potoleste suferinta.Singurul lucru care potoleste suferinta e intalnirea cu Iisus Hristos si nadejdea vietii vesnice.Pentru ca indiferent cat te iubeste un om, ca Dumnezeu nu te iubeste nimeni!

Nu plange, femeie!Dumnezeu stia cat o doare moartea fiulului ei.Dumnezeu stia singuratea ei si poate nu atat singuratea doare cat absenta celui drag tie!Dar, daca Il intalneste pe Dumnezeu nu mai esti singur!Femeia plangea cu deznadejdea celui care nu-L intalnise pe Dumnezeu si nu stia ca moartea e doar un somn, o adormire...Dumnezeu, Iisus Hristos i-a fericit pe cei ce plang spunand ca aceia se vor mangaia(Matei 5/4),El insusi a plans la moartea lui Lazar. Plansul e un fapt bun curatitor de rau, dar plansul trebuie sa fie pentru pacatele noastre, pentru ca L-am intristat pe Domnul, pentru ca poate ne-am epuizat sansa noastra de intalnire cu El...Pentru cei adormiti nu trebuie sa plangem ca cei care nu au nadejde. 

Imi amintesc o discutie  cu parintele Gavriil in curtea manastirii Sfintii voievozi din orasul meu, in care imi spunea ca sunt lacrimi si lacrimi si ca lacrimile de deznadejde nu fac niciun folos celui mort, ca plansul trebuie insotit de rugaciunea pentru iertarea pacatelor si sa intre in Imparatia Cerurilor. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesaloniceni si pe noi asemenea lor: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tesaloniceni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi plang mortii ca pe niste pierduti. 

De fata era Fiul lui Dumnezeu, Mirele si nimeni nu putea de fata cu El sa fie pierdut.Nu plange!Aici sunt eu, ma pot atinge de fruntea Lui sau  nici macar nu trebuie sa-L ating, trebuie doar sa crezi ca si cananeanca sau ca tatal copilului lunatic," Cred ,Doamne ,ajuta necredintei mele !"Si Eu te pot scula de la moarte la viata!Nu plange!

Spune atat de frumos sfantul Nicolae Velimirovici in predica sa! Si Iisus a spus „Nu plange, pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit in felul in care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a des­partit de trup. Eu am putere asupra sufletului sau asa cum am pu­tere si asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia, ca sa cunoasteti ca Dumnezeu veghea­za asupra oamenilor si ca Acela Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lu­mii“. Iata cu ce inteles a spus Hristos mamei: Nu plange! A spus si a trecut la fapta.

Si apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! 

Iisus a poruncit baiatului in numele Sau, iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Nascut Fiul Lui. [...] Tie iti zic. Cu aceste cuvinte – pe care Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii – a vrut sa arate ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere asupra mortilor ca si asupra viilor. (...)

Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat porunca. "

Cata mila a avut Iisus Hristos de mama, de cei care participau la inmormantare, daca a ridicat  tanarul din adormire izbavitoare de toate!

Tie iti zic!

De cate ori nu ne spune la fel si noua! Sa ne ridicam din raul din noi, din nepasarea fata de durerile altora, din pizma, din iubire de arginti, din trandavie, din ura,din desfranare, din ucidere de prunci si sa privim cutremurandu-ne la gandul ca vom da raspuns pentru toate acestea!

Sa ne pregatim de moarte si sa nu ne fie teama de ea!

Iisus Hristos, Imparatul Cel fara de moarte, Lumina lumii a zis: 'Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine viu va fi, chiar daca va muri' (Ioan 11, 25).

Sigur multi din cei pe care i-am intalnit acolo, in spital, vor muri dupa mine sau vor muri din alte pricini decat cancerul. Multi se vor vindeca, daca Dumnezeu va asculta rugaciunile lor si daca le va fi de folos. Dar eu as vrea sa-i strang in bratele mele pe toti si sa le spun ca Iisus Hristos a spus ...'Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine viu va fi, chiar daca va muri' (Ioan 11, 25).

5 octombrie-Parintele Dumitru Staniloae

“Cand moare un parinte sfant,/Asculta-i ultimul cuvant” obisnuiau sa spuna cei vechi. Iata ultimele cuvinte-rugaciune rostite pe patul mortii, in aceasta zi de 5 octombrie, acum exact 14 ani, de Sfantul nostru Parinte Dumitru Staniloae, care sunt o reflectare absolut emotionanta, tulburatoare a ceea ce se afla in adancul inimii sale. Necredinciosii pot sa numeasca aceasta delir, dar cei ce-L cunosc pe Dumnezeu stiu ca este glasul Duhului Sfant in om. Sa citim cu bucurie si cu cutremur si… sa ne indemnam si noi: HAI SA NE SCULAM! PANA CAND SA RAMANEM AICI? HAI!

“… Sa iesim de aici… Scoate-ne de aici, Doamne, nu mai vrem sa ramanem aici… Doamne, scoate-ne de aici…Vorbim despre Tine, Doamne… Vorbim pentru Tine, Doamne… Plini de har si de adevar ne sculam din somn, nu mai suntem in somn…

Maica Domnului, sa iesim de aici… Hai sa ne sculam… Maica Domnului, nu mai vrem sa ramanem aici… Nu mai vrem sa ramanem in somn… Pana cand sa ramanem?… Nu mai vrem sa ramanem aici… Plini de har si de adevar… Vai, vai, vai… Vrem sa ne sculam… Plini de har… Avem si noi haine… Avem haine… Doamne… Plini de har si de adevar… Plini de har si de vointa de a vorbi si de cuvantul adevarului…

Vorbim despre Tine, Doamne… Cu vointa… Plini de har si de adevar… Hai… Hai… Hai!… Plini de har si de adevar… Hai… hai… hai… Hai sa ne trezim … Hai sa ne sculam… Hai sa vorbim… Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai… Hai sa vorbim… “

(Din: “Lumina faptei din lumina cuvantului – impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae” de Lidia Staniloae Ionescu, Ed. Humanitas)

sursa http://www.razbointrucuvant.ro/2013/10/05/parintele-staniloae-20-ani-de-la-mutarea-in-imparatia-iubirii-a-celui-mai-mare-teolog-ro

Pagina de jurnal.La drum-2 octombrie 2013

Nu stiu cum, dar inca ma pot da jos din pat! Inca pot sa vin la serviciu, sa rezolv lucrurile pe care le am de facut, sa fac ordine, sa muncesc si cand e timp de pauza, sa plec!Slava Tie, Doamne, slava Tie!

Iar plec la drum. Nu, nu plec iar in pelerinaj la manastiri! Plec intr-un pelerinaj in locuri pline de icoane.
Ati observat ca spitalele noastre sunt pline de icoane ortodoxe? Maica Domnului ii priveste pe cei bolnavi dar si pe "apartinatori" Noi suntem apartinatorii, adica membrii familiilor care au bonavi si-i insotim la tratament. Sunt pline spitale de noi! Am sentimentul cand intru intr-un spital ca e o sala mare dintr-un aeroport! Lume mult! Multi bolnavi! Si multe asistente vesnic grabite, vesnic alergand la bolnavi , la foile de observatie, la medici...Parca fiecare se pregateste pentru plecare spre ceva, spre Sanatatea pe care atat de mult ne-o dorim unii altora! Ati observat ca asta ne dorim tot mai des, tot mai mult? Multa sanatate!

Un aeroport  avand ca destinatie ...Sanatatea!

Si Maica Domnului tine in mana ei pasaportul!Sa ne rugam Maicii Domnului care nu lasa pe nimeni cu mana intinsa, nici pe cel mai mare pacatos! Sa ne rugam Maicii Domnului, sa mijloceasca  la Dumnezeu, timp de pocainta, putere in purtarea crucii bolii! Maine la ora la care acum scriu, voi fi pe acolo, privind spre icoane si spre chipurile palide ale celor care lupta cu boala!

Si am sa multumesc pentru toate aceste lucruri pe care mi-le da si am sa ma  rog ca ei, cei aflati in suferinta trupeasca, sa aibe putere sa nu carteasca, sa aibe speranta ca nu vor primi mai mult decat pot duce si sa stie ca tot ce primesc e dat din iubire dumnezeiasca, pentru curatirea de pacate si intr-un timp...fericire vesnica!
Cand am sa pot sa scriu, am sa vad dau o lista cu numele celor bonavi pe care ii voi cunoaste.Sa va rugati pentru ei.Pana atunci rugati-va pentru... Georgeta!

Acoperamantul Maicii Domnului-2013

Sunt deja batrana.Da, sunt batrana! Am nu  numai parul alb, dar si trupul mi-e obosit .Simt frigul toamnei, ploaia care cade de trei zile, rece, dusmanoasa, in rafale hotarate sa te ingenuncheze...

Nu vreau sa-mi amintesc nimic din tineretea mea pentru ca poate as suferi pentru ca am pierdut-o si nu vreau, chiar nu vreau acest sentiment.

Sambata eram in cimitir, umpleam cu apa, la fantana  o sticla sa ud florile(inca nu ploaua) si un copil de 12-13-14 ani, un obisnuit al cimitirului, ma privea cu mare atentie.

-Doamna, dumneavoastra aveti o cruce mare, alba, acolo in fata?-m-a intrebat

-Da, eu! i-am raspuns regretand iar alegerea locului de mormant, din fata, din primul rand.

Nu intelegeam intrebarea.Copilul ma privea serios si foarte atent. 

-Doamna, ce v-ati schimbat! V-ati schimbat , doamna!

Era uluit si trist dintr-odata.

-Cum m-am schimbat? l-am intrebat intuind cumva ce vrea sa spuna...

-V-ati schimbat, doamna!

Si copilul era parca tot mai trist...

-Da, m-am schimbat-l-am linistit cu blandete.Am imbatranit, nu-i asa?

-Da, doamna, v-ati schimbat -mi-a spus trist copilul.Ati imbatranit!Dar de curand , doamna!

Si era in vocea lui tristetea celor care m-au cunoscut intr-un timp in care eu eram altfel! 

Nu va ganditi ca m-a durut! Stiam, stiam ca se intampla ceva cu mine. Am cateva luni de cand nici eu nu-mi recunosc chipul in oglinzi, dar refuz sa privesc mai mult decat e absolut necesar. Privesc in schimb in inima mea, privesc insa la schimbare vremii, la lipsa soarelui, la vara care a trecut si toamna care abia venise, si a plecat sau s-a ascuns de frica ploii acestea reci, dusmanoase...si vremea care trece atat de rapid imi spune ca e firesc ca si eu sa ma schimb, sa fiu o alta femeie, atata doar ca ma supraveghez ca femeia din mine sa semene  macar  un pic cu  femeile minorosite. Si asta ...alunga rujul, culoarea blanda, castanie  a parului meu,fardul si fondul de ten...Si dezbracata de ele, sunt ceea ce trebuie sa fiu. O femeie vaduva, care azi, sub sfant acoperamantul Maicii Domnului, am facut pomenirea sotului meu, Gheorghe. Astazi ar fi implinit 56 de ani, dar s-a oprit elegant si inca tanar la 50 de ani.Si  am tinut in brate pentru el,  o coliva ca ultimul lui  tort... si crucea lui era albastra ca vesmintele preotilor in acesta zi, cum albastrii, nefiresti erau trandafirii lui la ultima aniversare.Nu stiam atunci, ceea ce stiu acum:albastru este culoarea Maicii Domnului!

Odihneste-l cu dreptii, Doamne pe robul Tau, Gheorghe!

Si acesta este ultima aniversare a familie noastre intregi, 8 noiembrie 2007