Un an

 Am invatat, din experientele vietii mele, ca nu stiu niciodata cand ma despart de cineva, daca acel moment, nu va fi cumva chiar ultimul moment in care il privesc pe acel om.Acest lucru m-a facut sa fiu mai atenta la clipele pe care le traiasc, la cuvintele pe care le spun.

Fusesem la ea, la Georgiana, sora mea mijlocie, de vineri, direct de la autobuzul cu care circul de cativa ani spre Bucuresti. Sunt o femeie care inca munceste si care si-ar putea permite financiar sa plateasca un sofer sa o duca la Bucuresti sau unde doreste. Dar desi financiar as putea, nu pot sufleteste, poate dintr-o chibzuinta aproape de zgarcenie, sa dau asa multi bani pe ceva ce pot obtine cu o usoara lepadare de confort.Asa ca fusesem cu autobuzul, ii cumparasem din drum de la o patiserie covrigi si pateuri si o imbratisasem cu inima, vazand-o zambitoare si tacuta in usa frumosului ei apartament... Am petrecut cu ea orele dupaamiezei acelea...ii facusem curat sub atenta ei supraveghere, mancasem impreuna in bucataria ei micuta, eu ceva de post si ea o lingura de mancare,pentru ca nu mai putea manca prea mult. Apoi statusem in pat, eu pe locul lui George si ea in locul ei si povestisem diverse... calme, in acelasi duh...incercam sa umplu casa de vorbe frumoase, desi imi este tot mai greu sa vorbesc, tot mai obisnuita cu tacerile acestor peste zece ani de singuratate...Spre seara am plecat, pentru ca ea era bine si stiam ca o obosea prezenta straina, mersesem la Andrei sa petrec si cu baietii cei mici catva timp...sambata ma intorsesem cu Ruxandra si Lucian aducandu-i flori din piata dar si tot felul de zarzavaturi si fructe de la tarani. Stiam ca tanjea dupa gustul lor de pamant romanesc, gustul copilariei si tineretii ei...Am mancat cu copiii in oras si apoi am   revenit la Andrei...Duminica am fost la liturghie la biserica din Drumul Taberei si imediat dupa ce  s-a terminat, am venit acasa, pentru ca Georgiana sunase ca ii este rau... Ne-am adunat in cateva minute la ea acasa cu Marinela si Andi...Criza cumplita,care o facuse sa tipe de durere in acea dimineata, trecuse  si acum epuizata, cu ochii ei mari si blanzi de caprioara ranita, statea pe canapeaua din piele maro si ne privea... Parca ar fi vrut sa fie ventuza si sa se lipeasca de noi! Am ramas cu ea! Cum as fi putut sa plec?Doar daca as fi putut ca eu sa iau boala ei si moartea care era dincolo de geam, dincolo de usa... Of si cat mi-as fi dorit ca eu sa fiu in locul ei si cat imi doresc si acum sa fi putut sa o scutesc pe ea de toate acestea... Am ramas...Am mancat pastai de fasole la cuptor facute de ea inainte sa  inceapa durerea...M-am imbracat in ceva comod si m-am mutat in pat, iarasi in locul lui George ...

28 iunie 2021.Luni.Luni trebuia sa mergem la chimioterapie la Fundeni.Nu stiam daca vom putea cobori...dar am reusit cu Andrei alaturi... cu caruciorul cu care il dusesem cu un an inainte pe George...Arata asa de bine! Nici grasa, nici slaba...cu capul acoperit cu peruca care devenise parte din ea de cati ani o purtase...imbracata in pantaloni negri si bluza lejera, eleganta...parfumata, cu sprancenele desenate perfect, mascand tot dezastru facut de opt ani de boala ...Din parter una din asistente a venit si a preluat-o, iar eu m-am ocupat de stat la cozi pentru fisa, plata taxe si, ceea ce ma rugase sa fac, am mers sa discut cu doamna medic oncolog  care  o ingrijea de la debutul bolii. Nu purtam nicio floare si niciun dar. Desi doamna aceia merita toate acestea. Aveam insa niste cuvinte prin care am vrut in numele familiei nostre sa-i multumesc ca a ingrijit-o opt ani si sa-i arat toata recunostinta noastra si sa o intreb daca acum, pe final, intelegand ca traim deja finalul, ar putea sa ne ajute...Si doctorita aceia altfel rezervata si distanta, si-a lasat masca sufletului jos, a rasfoit dosarul ei medical si a zis:
-Opt ani de la operatie, acum pe 2 iulie! Draga de ea, s-a atasat de noi in toti acesti ani!

Si mi-a promis ajutorul ei ...

Am plecat purtand numai pe suflet lacrimile, altfel chipul meu arata cred ca seninatatea...Am regasit-o in holul mic al sectiei de oncologie si am asistat la discutia cu doctorita rezidenta care intrebata de mine ce urmeaza, mi-a raspus cu obrazniciei si nerusinare, in prezenta Georgianei:

-Nu intelegeti ca nu se mai poate face nimic?

Voi regreta tot restul vietii ca nu i-am spus ca nu-i frumos sa se comporte asa, ca doamna din fata ei educase multimi de copii unii dintre ei chiar sunt medici ca si ea si merita respectul si compasiunea care se pot arata si prin tacere. Dar din dorinta de a nu o rani chiar pe Georgiana, am preferat sa tac, sa plec privirea, sa reiau cititul psaltirii in cele trei ore cat am asteptat ca perfuzia sa se scurga in venele fragile ale ei...Si am plecat iar cu Andrei spre casa...iar am dus carucior pe scari si ea a  urcat treapta de treapta...Am petrecut restul de zi in casa iarasi in pat, una langa alta, povestind si intrebandu-ne despre oameni pe care nu i-am vazut de-o viata...Seara a venit Marinela, sora cea mare, si am stat impreuna, toate trei ca in copilaria noastra,vorbind si amuzandu-ne nici noi nu stiam de ce...

Marti 29 iunie 2021... Sfintii apostoli Petru si Pavel

Am mers la biserica Doamnei,alaturi de casa ei si dupa slujba am discutat cu parintele sa vina ziua urmatoare sa o spovedeasca.

Dupa amiaza am petrecut-o in pat vorbind si i-am repetat ceea ce ii mai spusesem cand petreceam ultimile zile cu George:

-Cu totii murim. Toti ne vom adauga familiei noastre. Eu dau slava lui Dumnezeu ca am trait mai mult decat Grig, el, dragul de el, a plecat atat de tanar, nu i-a vazut pe copiii acestia implinindu-si viata, eu am avut un timp mai lung de pocainta ca el... Stiu ca voi muri si eu intr-o zi si cred cu toata mintea si inima mea, ca viata nu se termina aici, aceasta e numai o frantura din tot ce este existenta sufletului nostru...Stiu ca voi muri, dar mai stiu si ca la capatul drumului meu ma asteapta Hristos! Si tot Hristos te asteapta si pe tine!

Nu am plans niciuna dintre noi. Vorbeam serioase despre lucruri mai importante decat tot ce traisem...

Dupa amiaza am facut iar curat in toata casa...apoi ea a mers si si-a facut baie trupului pregatindu-se de spovedanie...Am mers si am luat din biblioteca carticica cu ghidul de spovedanie al lui Valeriu Gafencu...ea a luat agenda ei neagra si a inceput sa scrie...Scria si plangea...Pacatele ei? Nimicuri fata de pacatele mele si ale omenirii...si totusi ea plangea...a plans pana si pentru florile pe care copilasii si parintii lor i le aduceau la 8 martie sau la inceputul anului scolar:
-Poate saracii nu aveau bani destul si le era greu sa-mi cumpere mie flori...

Si a scris tot dand raspuns la toate intrebarile si problemele gandite de sfantul inchisorilor...Si ma gandesc de atunci cum si noi am fost copiii unui barbat prigonit politic si cum a randuit Dumnezeu ca spovedania ei sa fie facuta dupa ghidul sfantului Valeriu, ca si cand si noi in inima sfantului am fost si suntem...Si am intrebat-o cu cuvintele sfantului in final si ea a raspuns scriind:"Regret si daca as putea nu as mai repeta nimic din toate acestea"Si a plans iar...Apoi ne-am linistit...Spre miezul noptii mi-a spus ca nu se simte bine si ca vrea sa bea apa...I-am dat si cu blandete i-am spus ca ar fi bine, daca ar reusi, sa nu mai bea nimic si nici sa nu mai ia nimic pana la ziua cand trebuia sa vina parintele...dar numai daca poate , asa ca o mica jerfa pentru toti anii fara post...Am luat sticluta cu aghiazma si am stropit-o si pe ea si casa...

Dintr-o manastire, un schit si un catun al unui pustnic, trei monahi se rugau pentru ea :Parintele Iustinian, Parintele Leontie si Parintele Siluan, Domnul sa le fie vesnic aproape si acoperitor in ispite...Si noapte a trecut... Si ne-am dat jos din pat la ziua, senine... ea s-a imbracat frumos si s-a asezat pe canapea:

-Adu-mi un vas ca imi vine sa vars!-mi-a zis speriata din senin.

-Sigur, iti aduc .Dar o sa-ti treaca! E numai ispita ca urmeaza sa se intample ceva atat de mare ! 

Am adus si vasul dar si sticla mea cu aghiazma...am stropit-o ... s-a asezat iar lungita pe canapea...eu  mi-am pus pe cap basmaua si m-am asezat in genunchi, jos langa peretele pe care ea avea icoana Maicii Domnului Tricherousa. Si am citit canonul de impartasit si cele doua 12 rugaciuni...Niciodata cu atata greutate !Am dat un alt mesaj la cei trei parinti ...

Si raul a trecut...

-Stii, Georgiana, eu cred ca fiecare e ajutat de sfanti ...tu esti nascuta in ziua de praznuire  a sfantului Iacob Putneanu care a fost un mitropolit invatat si care a iubit cartea ca tine ...apoi azi este praznuit sfantul Ghelasie de la Ramet. Tu stii ca acolo amandoi parintii te pomenesc zilnic ? Si maicile ! Iar eu i-am cerut ajutorul sfantului pentru tine. Si uite te spovedesti in ziua lui de praznuire, cu ajutorul lui!Maine e sfantul Leontie. Vineri e sfantul Stefan Cel Mare ! Eu cred ca sfintii romani te ajuta mult pe tine !

-Da, si eu cred  in ajutorul sfintilor romani!

Avea un patriotism mai mare ca al meu si el, sentimentul acesta, imbratisa tot ce era romanesc!

A venit parintele! Casa era curata. Ea era curata ca trup si ca suflet! I-am lasat singur si m-am mutat in bucatarie cu usile inchise... as fi plans, dar s-ar fi vazut si nu voiam ca ziua ei sa fie altfel decat de bucurie!

Si L-a primit pe Hristos!

Ne-am asezat iarasi in pat discutand frumos depre vii si despre cei adormiti.

Am plecat dupa amiaza pentru ca ea era bine, nu avea nicio durere, era senina,iar la Closca era priveghere in cinstea sfantului Leontie si eu simteam ca trebui sa merg sa multumesc...

M-a condus la usa! As fi vrut sa o imbratisez, dar afurisita de pandemie ne-a facut sa ne fie teama ca-i omoram pe cei mai fragili...si n-am imbratisat-o decat cu ochii...Era asa de frumoasa si vesela! Un om in care se aseaza Hristos, este el insasi un Hristos...

-Merg pe balcon sa te vad cand te urci in taxi!

-Nu, te rog!Este foarte cald si sa nu-ti fie rau. Te sun eu din autobuz!Ne despartim aici si acum. Vineri ma reintorc!

Stiam ca isi dorea sa stau cu ea cat mai mult...

Si am plecat lasand-o in usa apartamentului privind pe scari dupa mine pana am deschis usa blocului ...

Aceia a fost ultima ei privire pe trupul meu...

Am vorbit din autobuz...apoi cand am ajuns acasa... apoi dupa priveghere joi...

Si vineri cand eram la liturghie a inceput sa-mi sune telefonul...La ora 11 avea sa mi se confirme ca murise in patul ei, in somn, dimineata undeva in jurul orei 8...imbracata frumos, de strada, dar intr-o tinuta decenta si lejera... 

2 iulie 2021, ziua de praznuire a sfantului Stefan Cel Mare !

Duminica 4 iulie 2021 in Duminica Sfintilor romani, a fost inmormantarea ei.

Parastasul de 40 de zile a fost pe 7 august, in ziua de praznuire a unei sfinte romance:sfanta Teodora de la Sihla!Asa era logic dupa calendarul ortodox, noi doar am respectat calendarul!

Toti sfintii romani i-au fost alaturi!

Azi noapte am visat-o ! Era cu mine undeva si eram vesele...ea s-a desprins  de mine si inaintea mea a coborat razand fericita,o scara metalica asemanatoare cu cea de la izvorul sfantului Serafim de Sarov,scara care a dus-o intr-o apa limpede si curata...Am vazut-o din spate in rochie alba, lunga, inotand in apa curata ca de izvor ...Parul ei era negru si des, putin carliontat asa cum era in copilaria si tineretea ei...Nu ne despartea decat scara pe care eu nu am coborat, desi imi doream sa o urmez ... apa rece si curata imi spala picioarele si eram asa de fericita ca o vad si ca suntem impreuna, dar  simteam ca nu merit bucuria pe care deja ea o traia!

Un an!Astazi un an!

Floarea de colt

     Traiesc o alta primavara. Deja a trecut jumatate  din acest timp al anului 2022... Acest lucru aproape ma sperie,am sentimentul ca viata mea imi scapa de sub controlul in care credeam ca o am. Desigur, stiu ca in mana lui Dumnezeu sunt,iar timpul meu e timpul pe care El mi-l stie necesar sa  fiu mai aproape de mantuire, dar ma ingrijoreaza gandul ca poate este timp al vietii mele irosit...Acum e dimineata si tot acum e amiaza, respir putin si e seara in care ma intreb ce am facut  ...Timpul e inamicul sau aliatul nostru, dupa cum stim sa-l folosim...

Am constat ca foarte usor putem aluneca intr-o zona a leneviei si tristetii..Eu insami m-am luptat dupa moartea surorii  mele cu depresia...timp lung, pentru ca timpul suferintei este totdeauna lung. Niciodata nu mai esti acelasi om dupa moartea cuiva drag ...inca vad pe strada barbati care pasesc ca si Grig si barbati care poarta palarie cu bor larg "Tache Ionescu'' ca tata ...inca zaresc doamne elegante care seamana cu Ina, inca tresar dureros cand vad copii si parinti ducand buchete de flori spre scoala ...Si toate acestea asemanari pe care le vad,sunt pentru ca gandul meu este mereu la ei.  Si-mi este dor de ei! Cumplit de dor ...un dor care doare ...

Singura pe care o regasesc  ori de cate ori  ma privesc in oglinda e mama! Seman cu ea, acum in amurgul vietii mele! Desigur nu am prestanta ei.Nici eleganta ei.Nici siguranta pe care o avea in vorba si atitudine. Dar am chipul ei micut...si parul ei cu fir subtire si alb... Doar zambetul e altul, pentru ca mama invinsese viata,era castigatoare in lupta cu ea! Eu insa sunt un om slab, fara culoare si fara parfumul ei de doamna care poarta  perle ...Sincer nu ma plac nici fizic si nici comportamental... Cred ca mai am multe de asezat in ordine in mine si poate nu atat de luptat cu mine, ci de completat golurile din mine cu lucruri corecte duhovniceste.

Dar este greu! Recunosc ca este greu sa renunt la mine si nu pentru ca as considera ca e ceva valoros undeva, ci pentru ca e comod sa raman asa...Dar imi dau seama ca viata toata este o lupta spre ceea ce ar trebui sa fie desavarsirea noastra, incercarea de a ne asemana cat mai mult cu Hristos. 

In fiecare clipa simt ca moare in mine ceva si reinvie ceva ...uneori sunt lucruri care ma sperie...regasesc in sufletul meu  sentimente care nu-mi plac si incerc sa ma scutur asa cum scuturi un pom plin de fructe prea coapte...si ma rog ca tot ce e prea putred sa cada pe loc pustiu ...Da, e o lupta! Da, e un timp al introspectiei si ca greul sa fie si mai greu,sunt despartita de  oameni carora le-a pasat de mine si m-au ajutat sa  ma inteleg si sa ma schimb...Da, au fost doi ani in care am pierdut cativa oameni dragi, inclusiv o sora ... Am dobandit mai putin decat am pierdut, poate acestea ca astfel sa pot  aprecia si mai mult ceea ce am pierdut...

Intoarsa din Grecia am ramas la Bucuresti cu micii mei nepoti sa petrecem cateva zile impreuna. Si in una din zile,nora mea mi-a adus o cutie in care erau toate fotografiile gasite in casa Georgianei si a lui George. Viata lor toata reflectata in poze din copilarie pana la pozele de pe cruce...Atata de dureros sa deschizi  albumele acestea si plicurile in care erau fotografiile...spectator al unor vieti poate obisnuite...adolescenta lor...armata lui George,primii ani de invatamant al Georgianei,nunta lor,serbarile scolare si premierile ...maldare de poze cu copii cu coronite...cu inima franta le-am privit stiind ca dupa mine si sora noastra mai mare, nimeni nu le va mai aprecia,asa cum putini vor plange privind amintirile mele,ca de bucurie nici vorba!Si intr-un plic alb,impaturit in doua,pe care scria cu o caligrafie perfecta"Floare de colt" am gasit ...o floare de colt presata.Nu stiu povestea acestei flori de colt...Nu stiu daca Georgiana a cules-o de undeva din muntii pe care a urcat in desele ei tabere cu copiii, sincer ma indoiesc pentru ca stiu cat de riguroasa era in a respecta regulile, posibil ca cineva, probabil un copil sa i-o fi daruit-o si ea sa o fi pastrat-o pusa in plic. Dar a pastrat-o ca ceea ce era ...o floare rara, simbol al dragostei, puritatii si fericirii...

 Si nu pot sa nu ma intreb:a fost fericita Georgiana? Au fost fericiti ei doi?

Imi spunea dupa ce s-au imbolnavit amandoi "Cat de fericiti am fost si nu stiam" Asa si este! Alergam dupa fericire ca si cand aceasta este o floare de colt care creste la altitudini inalte, greu de gasit, greu de avut fie si numai pentru a o privi odata in viata si nu ne gandim ca fericirea este in noi, deja o traim! Zilele in care se trezea sanatoasa si mergea la scoala unde o asteptau treizeci de copii si lumea ei in care se simtea implinita...Diminetile ei calme ...tabla vietii ei pe care a scris zi de zi, peste patruzeci de ani desenand destine de oameni  care i-au purtat si ii poarta recunoastiinta...medici, ingineri,profesori si ce-or mai fi fostii ei elevi...mama pe care o vizita zilnic ...serile petrecute cu George, sotul ei drag, ei doi formand un intreg cum rar am vazut...aceasta e fericirea ! Sa ai pe cineva drag cu care sa imparti clipa vietii tale, stiind ca si celuilalt ii pasa de tine.Si da! Ea a fost si iubita si respectata de oameni...

Am luat din cutie cateva fotografii cu ei ! Cateva le-am pus intr-un plic pentru sora cea mare, iar restul i-au ramas lui Filip cel care este adevaratul mostenitor al ei, pentru ca mostenitor nu este cu adevarat cel caruia tu ii lasi bunurile tale si nici cel care este din sangele si carnea ta,ci cel care iti doreste amintirile tale si duce mai departe povestea vietii tale..

-Sa-mi dati mie amintirile ei cu copiii!-mi-a zis Filip dupa moartea ei, cand plangeam zicand ce vom face cu amintirile ei.

Si aseara Filip imi arata pe camera video casetofonul ei si casetele cu povesti. Invatase sa le deruleze de la capat,sa dea play si sa asculte...In casa lor au reinceput sa se spuna povestile Georgianei ...ursul sa fie pacalit de vulpe ...

Si eu pastrez intre filele unei carti de rugaciune, floarea de colt din amintirile ei, cu dorinta ca Ruxandra sa mi-o puna in saculetul din  buzunarul rochiei cu care voi pleca intr-o zi...

Vis de-argint şi de petale,
Cuibul tău e sus pe creste,
Raza ta-mi coboară-n cale
Mai frumos ca-ntr-o poveste.

Floare ninsă-n vârf de stâncă,
Mai presus de nori şi stele,
Cine oare să te-ajungă?
Numai dorurile mele!

Floare de lumină vie,
Zâmbet cald de dimineaţă,
Te aştept de-o veşnicie,
Te-ntâlnesc o dată-n viaţă.

Tu floare de colţ,
Minune sub bolţi,
Fragedă stea,
Iubita mea!

(versuri de Ducu Bertzi)

Razboiul

 Nu stiu  de ce oamenii isi doresc sa se lupte! Unii cu altii,popoare cu popoare, uneori chiar si popoare  surori...Cum de  ia nastere in om furia lui Cain cand  vede ca fratele lui este mai apreciat decat el? Ce sa demonstram intr-o lupta?Ce este oare victoria?

Nu pot intelege!Nu pot intelege desi si eu imi duc propriile mele razboaie si nu castig decat rareori, chiar extrem de rar.

Am trait si eu ca si altii probabil momente de mare satisfactie pentru ceva si in momentul triumfului am simtit un gol si o oboseala...pentru ca poate nu merita truda! Dar, fie-mi ingaduita nebunia sa spun, niciodata la Sfantul Potir nu am simtit oboseala si golul...

Sunt cateva  saptamani de lupta in Ucraina! Eram la Bucuresti in casa fiului meu cand el ne-a spus dimineata ca armata lui Putin a atacat Ucraina!A fost un soc ca in copilarie, cand in august 1968 tata ne-a spus ca Cehoslovacia a fost atacata de rusi si mama ne-a spus ingrijorata ca va incepe razboiul ... 

Spaima copilariei noastre, razboiul despre care parintii ne povesteau, razboiul care distrusese lumea, razboiul care ne aruncase in comunism...in pierderea libertatilor firesti ale omenirii. 

Astazi razboiul este la 50-60 de km de Romania.Citesc pe internet ca rusii vor sa atace Odessa si pentru ca o stiu aparata puternic incerca sa o atace prin partea de sud, asta fiind la 50-60 de km de Sulina!

Azi noapte am verificat actele importante ale familiei si le- am pus in mapa neagra, undeva pe un raft al bibliotecii, nu in sertar cum ar fi fost firesc.Sa  pot sa le iau repede...Si unde sa plec?

Aceasta este casa mea de 37 de ani. Aici intre acesti pereti am tot ce am agonist pentru confortul familiei mele si pentru al meu in tot atatia ani!Aici sunt icoanele mele. Aici sunt cartile mele. Aici sunt cutiile cu fotografii ale familiei. Aici este pianul la care Ruxandra canta, cand era micuta, Balada pentru Adeline .

Cum sa plec ? Si mai ales unde sa plec?Pot lua cu mine icoanele mici, cele plastifiate si Biblia...pot lua un album de poze si ma vor insoti amintirile tuturor zilelor fericite cu copiii si toate lacrimile...Pot lua cateva lucruri si pot pleca, daca Dumnezeu vrea asta. Stiu ca undeva se va gasi un adapost si pentru trupul meu obosit.

Pentru mine este mult mai usor decat este pentru atata lume, deci nu ma plang si nu pentru mine intreb "Cum sa plec ? Si mai ales unde sa plec?" Ma intreb retoric pentru ... cei care deja au plecat in pribegie.Mi-e greu sa gandesc acele orase in care am fost de foarte multe ori,ca purtand ranile razboiului...cladiri cu pereti loviti de obuze si geamuri sparte... Kievul, Harkov... In intreaga mea viata am fost la Kiev de mai multe ori decat am fost la Timisoara sau Cluj...Iubesc aceasta lume! Orasele frumoase,cu bulevarde largi,statuia sfantului arhanghel Mihail dominand orasul si Mama Patrie cu un centimetru sau doi mai mica decat turla cea mai inalta a Lavrei Pecerskaia... Am strabatut acest oras la diverse ore ale zilei...am fost la liturghie dar si la vecernie in bisericile lor... Am fost in zile obisnuite dar si in zile de sarbatoare...Acolo a fost si este si lumea mea.

Iubesc Rusia. Cred ca sunt singura din familia noastra care iubeste Rusia. Am locuit acolo. Am vazut cum asfinteste soarele peste pamanturile rusesti si am vazut si cum se inalta luna pe cerul lor instelat! Am dormit in padurile lor in care apele curg ca toate apele pamantului si pasarile canta aceleasi cantece. Am urmarit razele de soare alintand frunzele copacilor si usuca roua  florilor ...Nimic nu e altfel decat Dumnezeu a randuit si pe pamanturile noastre! Oamenii traiesc la fel iubesc si sufera ca si noi! Foamea doare la fel. 

Dar este ceva ce e altfel acolo! Acolo totul este mai crancen, mai aspru, mai greu de iertat. Noi, romanii pozitionandu-ne cateva secole, aici la portile Orietului am luat viata mai putin grav. Noi iertam mai repede. Si poate iubim si suferim mai putin si trecem mai repede prin starile acestea. De aceia dragostea si moartea au acolo alte dimensiuni ! Mai tragice!

Nu stiu ce nu isi iarta ei!Nu stiu ce este acolo! Dar simt o durere imensa in inima cand ma gandesc la orasele acelea sfaramate ca si cand sunt piese le lego...la oamenii care au trebuit sa plece lasand in urma tot ce aveau...

Inca o dovada ca despatimirea este grea pentru multi dintre noi ...iar eu nu fac exceptie.

Am cunoscut in Rusia doi copii...o fata la Diveevo, Varvara care locuieste la Moscova  si un baiat, Alexandru, care locuieste la Sank Petersbourg. Si ei sunt copiii mei dupa suflet.Doi copii rusi cu par blond si ochi albastri ...luminosi si plini de dragoste!Ii stiu acolo intre acele granite pe care eu le strabateam zambind cu bucurie spre sfinti si spre ei... Acum mi se strange inima stiind ca Alexandru este la varsta ostasilor si poate fi pe front, iar Varvara ...Varvara este bulversata pentru ca timpurile nu se potrivesc cu asezarea ei duhovniceasca...Nici unul din sfintii la care noi ne rugam impreuna nu spuneau sa ucizi, sa lovesti,in numele vreunei dreptati sau ale vreunui adevar...

Ce pot face eu pentru ei e doar sa ma rog...Sa ma rog sfintilor la care si ei se roaga, sa mijloceasca ca lumea aceasta frumoasa sa dainuie, ca peste toate intinderile pamantului sa apara curcubeul si noi sa ni-i plangem pe cei morti, sa ni-i ingrijim pe cei raniti, sa adunam molozul de pe strazi si sa incepem sa ne adunam cu fata la Dumnezeu cu acea litanie  ca nu suna nicaieri ca in rusa...Gospodi pomilui...

Primavara Dulce

 Va multumesc,dragilor!

Am vazut ca nu m-ati uitat, desi eu am uitat sa scriu. Traind  zavorata mult in sufletul meu, rar am lasat sa ajunga afara cate ceva despre mine. Si nu stiu daca,binele pe care l-am facut tacand, a egalat raul pe care l-au simtit sufletele si mintile voastre,cautand un cuvant de la mine...

Ieri o tanara preoteasa imi spunea:

-Nu ati mai scris din 10 decembrie si mie, desi citesc din postarile vechi, imi este greu! Pentru ca imi luam forta de multe ori din ceea ce citeam si imi spuneam " Si eu pot, daca si doamna a putut duce asta!"

Si m-a facut mult sa ma gandesc daca e voia lui Dumnezeu ca eu sa nu scriu, sau e  voia celui rau...

 Dar ma gandesc: cine sunt eu sa va invat ceva pe voi? Ce stiu eu si voi sa nu stiti? As fi putut scrie ceva din Sfanta Scriptura,dar parintii pustiei nici din Scriptura nu vorbeau, pentru ca se considerau nevrednici  si alegeau tacere, asa ca si eu am ales tacerea acestor  trei luni...

Nu am va spune decat ca sunt bine purtandu-mi crucea! Si cred ca nu poate sa-ti fie bine daca nu intelegi sa-ti duci crucea pe care o ai cu  acceptare deplina. A te impotrivi, a te tranti pe jos cu  intrebari: de ce? cum asta? pentru ce? nu face decat sa-ti mareasca suferinta!Si asta, nu pentru ca Dumnezeu te pedepseste pentru ca intrebi, ci pentru ca ceea ce iti da Dumnezeu este tot ce iti este de folos, iar intrebarile tale nu-L vor face sa se razgandeasca...pentru ca nu ti-ar fi de folos !

Am niste probleme de sanatate! Si nu orice probleme!Si nu le-am primit de la Dumnezeu, nu Dumnezeu mi le-a dat! Nu!Eu am trait zeci de ani in nebagare de seama ca trupul meu e templu a lui Dumnezeu! Mi-am epuizat si mintea si trupul cum am vrut, fara sa-mi pese de mine! M-am hranit prost si m-am obosit mult! Si exact la 50 de ani si un pic, cand trebuia macar atunci sa pun pauza in viata mea... crescusera copiii...cunoscusem ceea ce inseamna reusita in tot ce imi propusesem sa fac in viata mea, era deja timpul sa fac ceea ce imi propusesem din copilarie, sa ma asez la birou si sa scriu, atunci a murit Grig si viata mea s-a schimbat definitiv si total!Oboseala de dupa 50 de ani si suferinta, au fost mai mari decat tot ce traisem pana la 50 de ani...Au murit total nepregatiti oameni foarte dragi...am trait tragedii, pe care chiar acceptandu-le, mi-s-a zguduit inima, inima care nu are minte! De cateva ori, oameni dragi m-au aruncat in iad pentru o toana sau pentru o intriga a cuiva...Si nu am dus durerea decat sufleteste! Trupeste nu am dus!

Si anul acesta, dupa cateva episoade de suferinta fizica,la presiunea familiei,a trebuit sa merg la doctor! E greu sa stai ca o carte deschisa intr-un aparat care sa-ti masoare un trup pe care il stii muritor, dar e al tau! Nu am ajuns la inaltimea sfintilor sa-mi urasc trupul si chiar mi-a fost mila, cand mi-am auzit inima bolborosind intr-un limbaj nestiut, ceva ce nu intelegeam...Nici analizele de sange nu aratau prea bine si asta vazusem si eu dupa dreptunghiurile rosii din dreptul lor!

Imi voi amintit pana la sfarsitul zilelor cum intr-o dimineata, stateam in final de evaluari medicale, pe holul exterior al clinicii medicale si ii citeam surorii celei mari din scrisoarea medicala, cuvinte care mie nu-mi spuneau nimic, dar pe ea o ingrozeau...Si ca sa ne linistim am plecat la Predeal! Doua zile de aer curat, dar aer care pe mine ma sufoca si obosea!Viata mea avea sa se schimbe mult!

Au urmat alte investigatii si zile in care eu,revenita acasa la mine, am inceput sa pun ordine in lucrurile personale. Am vazut ca dupa ce o persoana moare, toata lumea intra incaltata in casa aceia si toata lumea rascoleste peste tot, fara sa mai puna un lucru la loc!Deci nu ordinea m-a interesat! Ci toate acele lucruri pe care le-am amanat de mult:arhiva personala,cartile,icoanele...am strans inclusiv icoanele mici pe care Ruxandra sa le daruiasca la una din pomenirile mele...Fara regret!Fara lacrima! Mor acum? Inseamna ca asa trebuie! Stie Dumnezeu cand e timpul plecarii mele! Cineva, chiar mai multe persoane, imi spuneau sa ma rog ! Dar eu nu am inteles ce ar trebui sa-i cer lui Dumnezeu in afara de timp de pocainta!Am mers si m-am marturisit si nu a fost simplu! L-am primit pe Hristos in Sfanta Cuminecatura si-mi aminteam niste versuri scrise si pentru mine:

"Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste faţa mea de lut,sufletu-mi neghiob şi slut 

să-l albeşti cu tibişirul,

când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un colţ plecat,
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea Cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat.
Aciuiaţi pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumină-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Şi-ncălţându-Te-n sandale,
să porneşti pe drum stelar,
într-al slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar."

Minunat este Domnul! Cum m-a asteaptat El cincizeci si unu de ani, ca eu sa fiu asa cum m-a zidit intr-o noapte de iarna,si eu am ezitat sa fiu ... si cum a facut Domnul ca viata mea sa fie frumoasa in cantari bizantine si  lumini de sfintenie...si mi-a mai daruit 14 ani pana azi... Si daca acestia sunt toti, ce daca? Sunt deja multi, slava lui Dumnezeu pentru ei!

Am simtit si simt ca lumea mea e deja Dincolo! Oricum aici nu ma mai potrivesc cu lumea...Sunt numai cativa care sunt ca si mine ...neinsemnati, prapaditi ca si mine, dar luminosi in despatimirea lor pe care eu nu  am dobandit-o,ei, acestia care ma vor urma intr-o zi, sunt ceva mai tineri si Domnul ii lasa ca ei sa ajunga la sfintenie din acesta viata.

Si am privit in urma sa vad nu daca las ceva, ci daca plange cineva... si am vazut ochii umezi ai fiicei mele dragi si pentru lacrima lor am mers oriunde a vrut sa merg!

"Imbraca-te frumos, nu ne face de ras!" Mi-a zis cineva din familie si eu ... am dus si povara sa vad ca sminteala le-am fost celor dragi si nu s-au folosit deloc de tot ce am zic ca fac in acesta viata  si pentru ei... Asa ca m-am imbracat frumos,mi-am comandat cateva lucruri noi pentru spital si m-am asezat iarasi pe holurile spitalului...Trebuiau, in principiu,ca analizele sa iasa undeva la o limita ca sa pot continua viata cu doar unele limitari...Altfel inima mea trebuia operata!Si asa a randuit Domnul sa stau doua nopti cu Filip si George! Sa ma joc cu ei, sa-i aud spunandu-mi de zeci de ori"Te iubesc, bunica Elena"...sa ma joc  de-a spectacolul cu George,sa pandesc cu Filip pe geam, ninsoarea care nu mai venea in acesta iarna,sa dorm cu el,cu Filip cel minunat si sa adormim vorbind despre rugaciunea inimii ...

Si cand toate bucuriile au fost traite,a trebuit sa ma asez iarasi in fata doctorului chirurg pentru a-i auzi decizia.As fi facut orice ar fi hotarat, de dragul copiilor mei si pentru linistea lor!Dar eu chiar nu-mi doream nimic. Fusesem in biserica de alaturi...citisem Acatistul Mantuitorului si Paraclisul Maicii Domnului langa o masa pe care stralucea un manunchi de zambile albe, dar ma rugasem pentru pacea lumii ...Ziua parea luminoasa desi la cateva sute de km, poate o mie,in frumoasa  Ucraina tancurile fusesera scoase  ca intr-un film artistic despre razboi... Ce se putea intampla cu mine? Nimic mai mult decat Domnul vrea, pentru ca voia Lui o caut ! Ce se putea intampla in Ucraina? Tot voia Domnului pentru ca mult ne-am departat de la calea cea buna si fara pocainta suntem...Si am plecat capul ca un vinovat!

-Fie,Doamne, voia Ta cu mine si cunoscute imi fa caile Tale, sa stiu ce-mi lipseste!

Nu stie Dumnezeu ce ne trebuie?Sunt sigura ca stie!In douazeci de minute  am plecat ducand cu mine vorbele de final ale stralucitului  medic" Pana ne revedem traiti cu grija!'' Si am stiut ca zambilele albe de pe masa bisericii in care intrasem inainte de ultimul consult, au fost un semn de la Domnul ca e posibil sa traim un alt prohod  cantand "Primavara dulce, Fiul meu preadulce Frumsetea unde Ti-a apus" iar  oricine va muri, fie batran sau  tanar, fie femeie sau copil, daca inima lui va fi a lui Hristos,va Invia, caci moartea nu-i sfarsitul,dupa ea urmeaza Invierea! Da, asa cum spunea Inaltul Bartolomeu si noi putem spune:Da, vom muri, cand vrea Domnul, dar cata splendoare!

10 Decembrie

 14 ani de neuitare! Nu stiu ce se intampla cu mine in zilele care premerg acestei date si nici in cele care ii urmeaza!

Traiesc cum pot, fara sa fac niciun efort sa fiu cum si-ar dori unii sa fiu!

 Uneori vreau sa dorm si sa uit si atunci imi pun pijamaua lui Grig si asezata in locul lui, in patul nostru, dorm ore lungi...zi sau noapte...  Dumnezeu, in astfel de zile, imi daruieste somnul in care inima mea se odihneste.

Alteori stau mult in  biserici, intre ziduri reci ca insasi trupul meu... greu ma incalzesc in decembrie...

Alteori  stau in cimitir, in frig, de cele mai multe ori ploua sau ninge, sau este cer inchis ca si cand si ingerii sunt posaci...

Alteori umblu pe strazi si caut cersatori ...pentru ca noi doi iubim cersatorii!

Si noi tot cersatori suntem, la mila lui Dumnezeu!

Port rani ...port rani pline de puroi, urate...

Singura  m-am ranit traind asa cum imi imaginam ca este bine si nu era...

Astazi, dupa o saptamana de impartit si stat in biserici, astazi am fost la cimitir si apoi m-am adapostit in casa noastra.In tacere. In multa tacere.

Abia acum spre seara, ca sa implinesc un canon, voi iesi.Desi simt ca nu vreau sa vad cerul sub care intr-un cimitir plin de noroi zace dragul meu... De 14 ani... oare cate zile au 14 ani? Le-am chelutuit oare ca ele sa-i fie lui de folos, de ajutor?Sau doar am crescut doi copii care oricum, cu ajutorul lui Dumnezeu cresteau la fel ? Ce am implinit eu in acesti ani?

Dumnezeu mi-a daruit alaturi cativa oameni, preoti, calugari cu viata sfanta,de la monahi si  ieromonahi,pana la arhimandriti si episcopi,pustnici si pusnice, chiar sfinti mi-a adus alaturi, sfinti in viata care mi-au luat capul in maini si mi-au iubit inima, pentru ca asa sunt sfintii, iubitori, necertareti , nejignitori...mi-a daruit mireni care m-au invatat tot ce stiau ca ii place lui Dumnezeu, desi poate nici ei saracii nu implineau tot!

Si ma intreb dupa atatea daruri primite:ce raspuns voi da eu la Judecata?

Ce voi face eu daca Judecata mea va fi acum?

Cate am implinit din cate erau de facut?

Am gasit, intr-o postare de acum un an, cateva cuvinte scrise exact la 13 ani de la moartea lui Grig.

"Te iert si te iubesc, dragul meu Voi sta înaintea lui Dumnezeu mărturisind iertarea ta, ca nimic din ceea ce s-a întâmplat între noi să nu-ţi stea în cale către împlinirea şi bucuria veşnică''

Ce altceva mai de folos as putea spune, gandi, trai?

E tot ce imi doresc si pentru  mine! Ca lumea sa ma ierte si nimic din ceea ce s-a intamplat in aceasta viata a mea, sa nu-mi stea in calea mantuirii si bucuriei vesnice!

Te iert si te iubesc, mama mult iubita!

Te iert si te iubesc, tata drag!

Te iert si te iubesc, sora mea draga!

Te iert si te iubesc,cumnatul meu drag!

Te iert si te iubesc, prieten plecat devreme!

Te iert si te iubesc, prietena scumpa!

Te iert si te iubesc,dragul meu, cel mai iubit dintre pamanteni!

Iert tot si vorba urata si scuipatul celor care m-au prigonit si inca ma prigonesc! Iert neiubirea si ura! Iert viscolul pe care il fac in preajma mea cei care, din pricini binecuvantate cred ei, ma lovesc cu cuvantul si cu privirea, crezand ca dispretul si nepasarea lor e lectie de smerenie! Nu este, dragilor! Dar eu va iert!

Si va iert, nu pentru ca eu sunt un om mai bun ca voi, ci pentru ca eu Il iubesc pe Hristos si stiu ca fara iertarea mea pentru voi , nu-L voi gasi, sau Il voi gasi , dar voi sta afara ca fecioarele neintelepte!

Cine imi va ridica mie placa de deasupra mormantului?

Poate vor fi si suflete care ma vor pomeni! Dar nu trebuie sa risc si sa las ceva nevindecat ...

Viata! Viata! Iubesc viata pentru ca e cel mai mare dar de la Dumnezeu!De aceia doare moartea lui atat de devreme traita!

Azi la mormantul lui am vazut ca micul lui copacel pus cu maica Varvara a inflorit...o floare, atat! Dar ea era aplecata spre mormantul lui, ca un sarut al mamei spre fruntea copilului...Si de bucuria minunii acestea, daca nu as plange, as canta...

"Merg pe pamant
Si sunt ca vioara.
Toate imi par ca sant
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!"

Da, maine va fi 11 decembrie... Dar inca e 10... Orice splendoare ma doare...ma doare... si aceasta zi ce maine nu va mai fi...

Decembrie in albastru

 Am vrut sa denumesc postarea ''decembrie dureros" dar astazi, Filip a schimbat ziua  cu totul! A completat golurile din inima mea,a colorat ziua, a aprins luminitele care ar trebui sa straluceasca pana dincolo de Craciun! Cum e posibil ca un copil, un baietel de numai 6 ani sa faca asta?

Este posibil!!! Este posibil pentru ca Dumnezeu care cunoaste toate tainele, stia ca totul in mine era ca un arc mult prea intins si orice bataie de vant m-ar fi rupt in mii de tandari! Si atunci Dumnezeu a trimis un copil!Si pe cine putea sa trimita Domnul daca nu pe copilul sufletului meu?Pe micul Filip!Stia de cateva zile ca astazi vor veni la mine si de atunci se tot pregateste...a adunat masinute pe care sa mi le aduca, a adunat toate fisele lui de la scoala,s-a trezit de cu noapte sa fie gata de plecare...si plecand de acasa a vazut ninsoarea!!!

La 120 de kilometri si eu faceam acelasi lucru! Priveam ninsoarea venita din senin si ma bucuram de ea, gandind ca eu sunt cu adevarat un om nebun: mie imi place orice anotimp, orice zi,ca e de primavara sau iarna, ca e toamna sau vara, ca e dimineata sau seara, ca e soare sau ceata, eu ma bucur de cum este acel moment in care privesc lumea! Si ma adaptez cu imbracaminte si incaltaminte! Asa si Filip... se oprise pe strada sa vada cum ninge:

-Hai, mai repede, ce stai nemiscat in mijlocul drumului? tipa nemultumit Andrei la el

-Stai sa vad cum ninge! Uite, un fulg mi s-a sezat pe o geana si unul pe cealalta geana!

-Si eu am gandit-spunea mama lui, ca acest copil chiar e al dumneavoastra! Parca v-am vazut in el! Sunteti singurele persoane care fac lucrurile acestea: privesc fascinati fulgii de nea, florile, copacii, oamenii...

Asa am facut si eu, probabil in acelasi ceas...cu coliva in cosul de rafie intr-o mana si punga cu restul lucrurilor in alta mana, priveam fascinata dansul deloc efemer al ninsorii...spre bucuria noastra ...Coliva lui impodobita anul acesta, fara sa premeditez cumva, cu albastru, desi pe masa am scos de seara multime de pungi cu ornamente... Am luat seama, totdeuna coliva lui Grig, cu ajutorul Maicii Domnului, are crucea perfecta! Si nu se strica nici dupa pomenirea din biserica.

Am ajuns devreme la biserica si m-am asezat in locul in care se face zilnic pomenirea celor adormiti.Dar mereu priveam spre usa pe care stiam ca vor intra ca totdeauna, intai Ruxandra cu Lucian, apoi  Andrei cu mica lui familiei.L-am vazut pe Filip de la primul pas in biserica si el a mers cu privirea exact unde eram si a venit alergand spre mine!

Am stat cu el si cu Ruxandra langa coliva lui Grig, dar cu el am schimbat lumanarile, cu el am supravegheat arderea lor.

Si-a  scos din buzunar o masinuta rosie si a pus-o langa coliva, apoi a constat ca e prea rosie si a scos din alt buzunar o mica motocicleta albastra si a asezat-o langa coliva.

-Uite, Filip, sunt 14 ani de la moartea bunicului tau, Grig, Am pus pe coliva lui pe margine, aici, 14 bombonele ca fulgii de nea! Tu cand imi vei face mie coliva sa-mi pui floricele!

-Si eu iti voi pune tie tot fulgi de nea, albastri,ca tie iti place albastru!-a zis cunoscator al tainelor mele...

         Albastru, asa de mult albastru este in mine...Cred ca daca le-as aduna in pumni si le-as privi, pana si lacrimile mele ar fi albastre...In transparenta lor, lumina suferintei mele ar dat lacrimilor mele culoarea albastra...Si Filip stie acest lucru, il simte cu acea inima mica in care bate inima mea...Dar iubesc albastru acesta ...

Am impartit  cu Filip si am ridicat coliva lui Grig impreuna...

-Vesnica lui pomenire!

Si pentru prima data in 14 ani nu mai m-a durut atat de mult. A fost ca si cand povara Ruxandrei, prin copilul acesta se va usura, pentru ca pomenirea noastra din neam in neam, inseamna ca cineva din neamul tau  sa te pomeneasca! Si Filip este din neamul meu!

Astazi pentru prima data copiii cei mici, Filip si George au mers la mormantul lui Grig. Era frig, frig... dar asa a fost la toate parastasele lui de an...Si foarte murdar! Un caine umblase peste tot pe marmura alba,peste noapte plouase, ninsese...noroiul cimitirului se mutase parca tot pe placa lui de mormant...Filip a pus varful bocancului pe placa  si a intrebat scurt:

-Aici este?

Exact acolo unde stiu sigur ca este capul lui...frumosul lui cap...

-Citeste-mi ce scrie pe cruce!

Si i-am citit uitand sa-i citesc si inscriptia de mai jos...Andrei si George erau deja in masina, doar noi inca mai zaboveam in crivatul cainesc al zilei acestea minunate a pomenirii lui Grig si a tatalui lui...Si am plecat cu sentimentul ca ceva ne insoteste ...La ora aceasta Filip este la el acasa, probabil doarme ca orice baietel de sase ani ...Inainte de plecare m-a privit prelung in ochi si mi-a spus: 

-Sa ne imaginam ca deja este Craciunul! Iti las deja o masinuta albastra!

Si masinuta lui albastra a ramas  cu alte doua masinute, pe hol si stiu ca, primul lucru pe care il va lua in manuta cand va reveni, va fi masinuta aceasta!Primul meu cadou de Craciun de anul acesta! Primit din dragostea unui baietel, un baietel in care sta asezat un  Mic Print...Nu-mi mai doresc nimic pamantesc...sa creasca mare, sa fie sanatos, sa sporeasca in credinta si fapte bune...sa daruiasca mereu  bucurie altora si astfel si sufletul lui sa se hraneasca cu bucurie...  

Egiptul

 Ce toamna! 

Se moare in jurul meu. 

E multa suferinta!

Ne tulburam unii pe altii impartiti intre intepati si prosti!Intepatii sunt cei care au facut vaccinul, prostii sunt cei care nu vor sa se vaccineze.Un virus mic,mititel,ne-a invrajbit si ne-a facut, ca fiecare, in gruparea lui, sa fie mai prietenos doar cu cei ca el!

Nu stiu ce va fi mai departe!

Eu nu m-am vaccinat!Pentru cateva motive care tin de mine, de cum sunt eu ca individ, ce opinii am si pe care nu vreau sa le dezbat singura pe blog,am ales sa nu ma vaccinez!

Am calatorit! Dupa aproapte doi ani de stat in tara, la sfarsitul lunii octombrie am plecat in Egipt. Egiptul fascinant pe care l-am parcurs in anul 2019, primavara -vara...Abia asteptam o plecare cu avionul, cu vami, cu controale si emotiile de a tine in mana pasaportul! Am cunoscut oameni noi. Poate nu voi tine legatura cu toti, sigur nu o sa fie asa, dar fiecare are un loc in viata mea, asa ca sigur legatura noastra va dainui cat va tine rugaciunea.Si rugaciunea imi doresc sa tina pana la final!

Am pasit ca un strain pe un pamant sfintit de pasii Sfintei Familii! M-am inchinat locurilor pe care Ei au trecut si am iubit pana si aerul pe care l-am respirat, ca si cand era acelasi de acum doua milenii. Egiptul mi s-a aratat iar in toata splendoarea lui: de la drumurile impecabile pe care a mers masina in care eram, pana la rasaritul soarelui pe Nil si asfintitul pe Sinai si luna cu stelele peste Nilul cel tacut! O,de-ar vorbi Nilul cate ar spune!Apoi manastiri ridicate peste grote in care Sfanta Familie s-a adapostit si au devenit casele Lor luni de zile. Nu m-am gandit pana la ajungerea noastra acolo, ca oamenii nu I-au primit totdeauna cu drag! In unele locuri,Maica Domnului- tanara mama si Pruncul ei Cel Sfant,Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,  au fost alungati... Nu le-au dat nici macar apa sa bea si atunci, in caldura desertului, Micutul Iisus a pus piciorusul pe stanca si stanca a izvorat apa!Am baut din apa aceia si eu ma simt alt om! Am privit vasul in care Maica Domnului a framantat paine si a fost ca si cand am gustat acea paine...Si am privit printre gratii locul in care au vietuit 6 luni si 11 zile, grota luminoasa, cea mai frumoasa incapere a lumii, acum manastire -loc de pelerinaj mondial...Acolo oamenii i-au primit cu dragoste si Maica Domnului revine, pentru ca acolo a fost casa Ei!

Cate frumuseti stranse in 9 zile!'Cum voi rasplati Domnului pentru cate mi-a dat mie?"

Am pasit pe locul manastirilor in care marii   sfinti  ai pustiei ne asteptau sa punem si la picioarele lor rugaciunea noastra...Eu cred ca ei stiau ca mergem de cand am pus gand sa trecem vamile...si cred ca au mijlocit sa o facem...Sunt multe de spus, dar am pe blog postarea din 2019 despre Egipt in lumina vesniciei si nu am acum destula putere sa povestesc zi de zi, minunile care s-au adaugat. Dar daca Dumnezeu o sa vrea sa nu fie taina, voi povesti intr-o zi!

Am adunat in inima mea totul! Si totul e inca in mine! M-as intoarce oricand! Indiferent de oboseala si costuri...Simt ca nu a fost suficient! Ca ceva a mai ramas de spus, de plans la sfantul Paisie cel Mare, cel  la care care ar trebui sa ducem in primul rand  rugaciunea pentru cei adormiti, la sfantul Macarie rugaciunile caruia le spunem dimineata si seara, la sfantul Pahomie, sfantul ocrotitor al surorii mele...mai e de plans, mai e de bucurat!

Mai sunt asfintituri de vazut chiar si din fuga masinii, Sahara e fascinanta.

Atatea locuri de vazut! Atata popor vesel si primitor. Fara masti! Fara teama de virus! Doar zambete desi multi, foarte multi sunt saraci!

Am urcat Sinaiul! A fost primadata in viata mea cand am vrut sa abandonez pentru ca inima mea pulsa in gat si nu mai puteam. Dar beduinul meu Misa nu m-a lasat! Imi arata varful muntelui si imi spunea ca "finish acolo e!" Muntele lui Moise in care nu crede, dar pentru ca eu cred, el, pasind pe margine de pietre, m-a dus de mana ! Si am vazut soarele asfintind...acelasi soare pe care il privea si Moise si undeva in el privirile ni s-au topit in bucurie! Eu si Moise privitori ai maretiei . Eu si inca 15 insi, colegii mei de pelerinaj!

Am sa mai povestesc...Desigur...am sa mai povestesc! Daca e scris in cartea vietii mele sa fiu cronicar , nu eu ascut pana!

Ma iertati si ma acceptati asa cum pot sa fiu...Sunt pe aici, sunt tot cu voi ...si cu Domnul, Cel ce a facut cerul acesta frumos si Pamantul pe care ca sa calc, ar trebui sa ma descalt!