Duminica Tomii

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de sub pământ“.

A fost o saptamana a bucuriei. Chiar in plina izolare. A Bucuriei si Luminei.

Nu prea am incotro sa privesc decat spre peretii casei mele. Dar am privit cautand mai mult ca oricand imaginea Mantuitorului, Cel caruia Ii datoram  si Bucuria si Lumina.Si, desi fara merit, rasplata a venit in mod tainic, aratandu-mi  ca pot fi valoroasa,( desi ma indoiam)!

"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.

Minunate sunt lucrările Tale,

şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" psalmul 138

Valoroasa  pentru ca in ADN-ul meu este o picatura de dumnezeiere si picatura  este intarita prin Botez...Si, da , acum pot strabate mai senina, lumea prin toate tenebrele ei, pentru ca intr-o chemare mi s-a spus o taina...Trebuie doar sa astept, continuand viata !

Nu, nu sunt toate zile cu lumina ! Azi m-am trezit obosita! Nu am avut putere decat sa urmaresc o liturghie matinala la Putna ... asezata jos, pe covor, in ceea ce am denumit "strana mea" la inceputul izolarii. Cand s-a terminat am vazut o notificare si " am plecat" la Fagaras! O minunatele biserici de mir, construite cu atat truda si dragoste de preoti smeriti si de preotesele lor. Cat de greu s-au facut toate, sau cat de repede, doar Domnul stie! Dar cata iubire in toate cele zidite ca jertfa pentru Domnul si cu convingerea ca nu ei o fac, ci Domnul!

"1.De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. 2. în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi."(Psalmul 126)  Continui izolarea!A cata zi? Nu, nu numar. Am iesit pana la birou intr-o zi si inainte de asta  am intrat in curtea bisericii manastirii mele, purtand in mana o sticla speciala pentru aghiasma de la Izvorul Tamaduirii.La primul pas facut in curte, a aparut un parinte si  m-a binecuvantat...Nu am indraznit sa cobor masca si sa sarut mana!Parintele trist si-a continuat drumul si eu am intrat in biserica care mi-a fost si-mi este casa de 13 ani." Acasa este unde este Hristos, unde este Maica Domnului, unde sunt sfintii!" Acesta a fost cuvantul parintelui pustnic, acum doi ani, cand m-am intors de la Diveevo...  E insa atat de greu sa privesti totul in lipsa oamenilor, cand nici nu stii, daca ei vor mai intra vreodata acolo!Si nici daca tu vei mai intra! Am ascultat peretii! Sunt acolo,in ziduri,in aer,sfintii si  ingerii care au dus  lacrimile noastre si rugaciunile noastre la Dumnezeu, dar de la acel ultim moment de rugaciune acolo, a mai trecut timp si noi,unii dintre noi, ne-am pustiit si noi ca si biserica, unii au murit, altii s-au schimbat in alti oameni ! Nu mai suntem aceiasi! Am traversat cateva intersectii si nu am vazut pe nimeni. Strada era pustie la ora la care de regula era plina de oameni. Pe unii nu i-am vazut pentru ca nu erau. Pe altii nu i-am vazut pentru ca nu le zaream chipurile sub mastile albastre sau albe. Numai eu purtam o masca neagra care imi acoperea jumatate din chip.Poate m-am intalnit cu prieteni si nu am stiut! Salutam insa tamp de sub masca si zambeam"Hristos a Inviat!" Dar nimeni nu mi-a raspuns. Lumea alearga pe langa tine si nu stii ce teama au. Lumea e speriata de tine, de raul, de suferinta pe care o poti provoca. Sau poate lumea e speriata ca tu sa nu le faci lor rau. Nu stiu. Si nimeni nu cred ca  stie, decat fiecare pentru el. Nu vedem chipuri!Si eu alerg! Si mie mi-e frica! Am mers  insa la birou ...asa de dor imi era de biroul meu plin de icoane si dosare! Asa de dor imi era, mai mult decat de birou, de oamenii care muncesc acolo de ani multi...oamenii care sunt familia mea mare si care ma ajuta de 13 ani sa duc povara cotidianului." Cu mare drag!" Asa imi spun toti si chiar ii cred!Iubirea pe care eu le-o port a sadit si-n ei iubire, sau poate respectul si iubirea lor a sadit in mine Iubirea. Am mancat impreuna. Am lucrat impreuna aruncand mastile sufocante si am privit chipurile luminoase in ciuda pandemiei in a carei realitate, ei, ca si mine, cred! Am fost in supermarket sa fac putine cumparaturi si am strigat de cateva ori coborand masca: -Hristos a Inviat! Eu va zambesc ! Vedeti?Vedeti! Si ochii lor tineri au zambit incalzindu-se. Si capetele s-au plecat ca salut! Traim! "Acum, toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant" Traim. Invatam sa traim zambind sub masti si poate zambetul va fi mai sincer si mai prezent. Sper sa invatam sa traim fiind mai buni!Sper ca masca sa nu fie un scut sub care sa purtam guri strambe in indiferenta.Fiecare om pe care il intalnesti poarta o frica a lui, pentru el sau pentru cineva drag, sau poate pentru tine sa nu-ti transmita un virus care nu aduce decat suferinta.Invata sa crezi ca pentru siguranta ta se fereste de tine! Altfel e greu! E cumplit sa vezi oameni ocolindu-te,sau asezandu-se pe buline la doi metri distanta. Traim.Invatam sa traim altfel.Traim.Dar nu trebuie sa mai traim oricum!  Familia mea este intreaga. Nimeni nu este mai bolnav decat era. Pastram distanta impusa.Nu am imbratisat pe nimeni de o groaza de timp. Nu mi-am vazut copiii de multe saptamani. Nu mi-am vazut nepotii! Nu am vazut-o pe Daria de mult.Am vazut-o ieri pe Ioana in farmacie si mi-a spus de la distanta unei  bariere de plastic: -V-as smotoci, uite asa! Poate niciodata nu vom mai avea curajul de a ne imbratisa asa cum o faceam inainte!Dar abia acum vom aprecia ceea ce avem...ora, minutul, secunda in care putem face ceea ce dorim, cum dorim, fara sa fim nevoiti sa declaram...Si cate alte lucruri pentru care multumim, abia acum... abia acum...

Lumina Invierii

 Desi nu ne datoreaza nimic,niciodata Dumnezeu nu ramane "dator". Nu exista nimic din ceea ce marunt facem noi, daca facem cu inima curata, sa nu primeasca inapoi dar de la Dumnezeu.

Nu stiu inca ce inseamna, prin traire proprie, inima curata. Sunt un om simplu. O femeie simpla.Un om care a trait 50 de ani in valtoarea lumii, considerand ca isi face misiunea pe care o are, cea de a fi o fiica buna, o sotie care sa merite iubirea si respectul, o mama care isi creste copiii in reguli de moralitate si decenta, o salariata care aplica in munca ei cunostintele dobandite in ani multi de scoala buna si toate intr-un spirit de echitate, o prietena buna,o vecina buna, un partener onest.
Si traiam asa frumos!Asa credeam. Aveam tot ce mi-ar fi trebuit sa fiu fericita, dar lipsea ceva. Nu,nu eram fericita, chiar daca aveam un sot frumos si destept si niste copiii tare buni,frumosi, straluciti la invatatura si tare echilibrati. Eu, singura, ma intrebam ce lipseste... 

Lipsea lumina Invierii!

Anii de copilarie cand mergeam de mana surorilor mai mari in sambata mare la biserica sa ma impartaseasca parintele si anii copilariei copiilor mei cand ii duceam sa treca pe sub masa in vinerea mare si sambata sa-i impartaseasca, trecusera demult.
Doar in putini ani am mers la biserica, in noaptea de Inviere.

Dar totdeauna,in noaptea de Pasti, cineva aducea in casa,Lumina.Faceau asta copiii care mergeau la biserica cu prietenii lor pentru acest singur lucru:" sa ia lumina".Grig o purta prin toate camerele emotionat,..il vad si acum cat era de frumos in emotia lui de ceea ce nu stiam ca era,patriarh al familiei noastre...Mancam mielul si nu stiam ceea ce inseamna...traiam intr-o negura a nestiintei, dar eram totusi oameni cu inima buna. Si Dumnezeu ne stia! Si tocmai pentru ca ne stia, voia de la noi mai mult de atat!

Lumina Invierii!Abia, dupa moartea lui, am inteles destul de repede ca  Lumina Invierii nu inseamna candela rosie care arde in casa si nici lumanarea aprinsa din mainile noastre.Duhovniceste trebuie sa te ostenesti de buna voie si pentru Hristos, cu postul, cu rugaciunea si milostenia.Dar si asa,facand acestea,daca inima ta nu este candela in care sa se aprinda lumina pentru Hristos, nu ai facut nimic! Ai rezolvat mecanic ceva crezand ca ai rezolvat mare lucru sau ca vei reusi, ca si talharul pe cruce, sa furi Raiul.Si nici toate aceste trei lucruri:postul, rugaciunea si milostenia nu sunt formule magice, ele sunt doar darurile tale de smerenie fata de Domnul, daruri de care nu are nevoie Dumnezeu, ci tot tu!Eram la Diveevo si mi-am amintit de prietenii mei cersatori si am plans pentru ei nestiind cine ii miluieste cat sunt eu plecata si un parinte mi-a spus:

-Nu purta tu de grija! Ei sunt ai lui Dumnezeu, crezi ca nu poate sa le duca Dumnezeu un alt miluitor sau nu poate sa-i faca bogati?

Aceste osteneli te ajuta sa stii ca  primesti Lumina, dar Lumina  este darul lui Dumnezeu, dovada iubirii Lui milostive, a iertarii Lui.
Anul acesta , in plina izolare, zavorare, Lumina Invierii mi-a fost adusa pe scara blocului meu, ca la toti romanii, prin grija Parintelui Patriarh.Toti cei care au purtat-o au fost doar instrumente binecuvantate  prin care Domnul a trimis-o ca ea sa treaca pragul caselor noastre.
Si desi era enorm ceea ce era, aceasta nu a fost tot... spre ziua, un preot a urcat multele scari spre casa mea, eu am iesit in prag ... si am zis cu emotie si bucurie:
"-De unde mie aceasta, ca sa vina la mine?Mareste suflete al meu pe Domnul!"
si parintele razand fericit mi-a raspuns:
-Veniti de primiti Lumina!
Pentru ca s-au implinit toate cele spuse de proroci si de evanghelisti!
Hristos a Inviat din morti !
Oh, de as putea mentine aprinsa candela Iubirii pe care Hristos mi-a adus-o!

Noapte de Inviere /2020

18 aprilie 2020...

Am numarat 40 de zile de post, de drum greu printr-un pustiu.Parca ieri am pornit la drum, cerandu-I lui Dumnezeu ajutor sa pot duce  postul acesta cu randuiala in care sunt de 12 ani si soptind, la urechea Domnului, o alta cerere...Eram la Bujoreni langa inima iubitoare a parintelui Alexie si in dragostea acelei obsti de monahi tineri si smeriti...Fotografiam branduse si pasarelele faceau doxologie..."Bucurati-va si va veseliti !"mi-a trimis profetic un mesaj parintele Iorest !

Si atata a fost! 

La intoarcere de acolo era pustiu pe drum.Romania inregistrase primul caz de coronavirus si orasele speriate se golisera de forfota... A urmat un tavalug ingrozitor  ...liturghie cu cel mult 50 de oameni, apoi ultima liturghie in care stiam ca ne putem impartasi 

In cateva zile si eu m-am izolat in casa.Am cumparat cate ceva de mancare ,mi-am pus la indemana cartile pe care sa le citesc,ceaslovul, Triodul si am crezut ca e un timp scurt, ca un ragaz de linistire...Nu aveam habar!

Abia in prima noapte cand am auzit" Stati in casa . Respectati dispozitiile legale. Stati in casa" m-am speriat intelegand ca lucrurile sunt mai grave decat pareau...

Ziua urmatoare am pus intr-un rucsac tot ce mi-ar trebui la spital, am facut bagajul de urgenta.Apoi am scos pe masa toate medicamentele care imi puteau fi de folos.Dar nici asta nu mi-a fost de folos. Intr-o seara am facut febra. In alte dimineti ma durea in gat.Am inteles ca nimic nu era real ca boala, dar tot greu mi-a fost!Am luat bagajul de urgenta,l-am pus dupa usa si am strans medicamentele. Fie ce-o vrea Domnul!

Mi-am stabilit o rutina zilnica, din cand in cand rupta de cate un telefon de la serviciu

Mi-am framantat viata in slujbele zilnice randuite pentru manastiri si schituri. Am facut in casa mea un schit mic, cu un singur vietuitor  si am trait mai mult in genunchi si pe jos...cu ochii in Triod si inima cand in rai, cand in iad...

Am trait in singuratate. Doar cateva persoane ma sunau sau imi scriau pe wathaap cate un mesaj... Din Cluj un parinte pe care nu-l cunosc m-a sunat intr-o zi sa vada ce fac...auzise ceva despre mine, eram pe o lista si se gandise sa ma sune. Si parintele meu duhovnic ma intreba zilnic "Cum mai petreceti?"

Atat!

Toti cei pe care ii credeam ca le pasa de mine, daca eu nu m-am facut prezenta, au aratat, nu ca nu le pasa, pentru ca sunt oameni buni si duhovnicesti, au aratat ca ... eram prea zgomotoasa inainte!

Am ramas ca o bufnita pe daramaturi... Denia de luni. Denia de marti. Denia de miercuri. Denia de joi cand impodobeam cruci si  jeleam. Am jelit in casa mea...Am scos crucifixul Domnului si l-am pus pe masuta si am aprins candela...am tamaiat cu tamaie de la maica de la Ierusalim, parca special pastrata pentru acum...Denia de vineri si prohodul Domnului...Dureros. Stiam despre denii de copilarie.Tanara fiind am mers cativa ani la rand la denii. Nu intelegeam desigur  deloc, dar era frumusetea  Saptamanii Mari in biserici, apoi dupa moartea lui Grig, nu am lipsit nicio secunda din biserica. Dar probabil ceva nu a fost cum trebuia, daca Domnul a randuit ca toate corabiile sa se umple fara mine si eu sa raman singura in casa mea.Nu am televizor. Acum cativa ani am renuntat la televizor  si nu am regretat. Nici macar acum. Am dat slava lui Dumnezeu pentru telefonul meu si pentru Trinitas. Acolo am stat cel mai mult...cu cartile deschise alaturi , citind, rugandu-ma cum m-am priceput, suferind, suferind, suferind.Suferinta de bunavoie care m-a dus la mai multa vorbire cu Dumnezeu.Aceasta a fost tot!Si vorbind si ascultand ...am inteles  din tainele izolarii...

Azi a venit Sfanta Lumina. S-a pogorat! Asa de frica imi era ca poate nu va veni! Am ingenunchiat iar in casa mea in fata icoanelor Domnului si am plans ca ortodocsii arabi" Da-ne, Doamne ,Lumina!" "Trimite-ne din cer Lumina, Doamne!"

 Cate milioane de rugaciuni s-or fi facut in acel moment in toata lumea! Patriarhul Teofil, cu chip bland, dar trist, intrase in momentul Domnului de cateva minunte ... Tacere. Omenirea intreaga tace cuprinsa de groaza de aproape trei luni din pricina unui virus care s-a risipit pe tot globul.Aici insa tacerea sfantului mormant este o altfel de  tacere.   Si dintr-o data am vazut lumina pe gemuletele ovale pe care le stiu...A veni Sfanta Lumina! Dumnezeu s-a pogorat iar peste noi ca sa ne bucure, ca sa ne incurajeze, ca sa ne arate ca nu suntem singuri, asa cum ne-a si promis.  

Uite-ma, acum... Cateva ore ma despart de slujba de Inviere. Iarasi acasa. Iarasi cu Trinitas.Toate mesajele de incurajare sunt sa sarbatoresti cu familia, sa-ti spui cu ai tai si cu vecinii "Hristos a Inviat" /"Adevarat a Inviat". S-a uitat de toata lumea ca sunt si oameni ca mine care sunt singuri, fara a avea cu ei pe cineva, un alt om! Eu nu am cui spune fata catre fata.Copiii mei sunt la o suta de kilometri de mine.Surorile la fel. Am sa le spun la telefon privind florile pe care mi le-au trimis ieri ca sa-mi spuna ca ma iubesc.Si am sa le spun adormitilor mei, pe ei ii am cu mine mereu, in amintiri si in fotografii... si Grig si mama si Ina... si ceilalati...Am sa le spun tuturor in insasi inima mea,inima in care acum,in aceasta noapte de Inviere, incape toata umanitatea!

Si cred ca desi este atat de important sa spui, mai important este sa traiesti Invierea! 

Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,Paștile Domnului, Paștile!
Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,
Cei ce-I cântăm cântare de biruință.

Seara de aprilie

Va fi un moment in care imi voi dori, sa revad cum am trait si ce am simtit in acest timp. De aceia incerc sa scriu.Pentru mine. Sa nu uit niciodata, in primul rand, durerea de a nu putea ingenunchia, in acest timp, intr-o biserica la o icoana a Maicii Domnului, sau asa pur si simplu,in biserica, pe o lespede rece si coltuoasa... Acum cativa ani, vreo trei, mi s-a facut o interventie chirurgicala la un genunchi.Aveam niste dureri mari, dar eram intr-o perioada in care duceam greutatile altfel.Nimeni nu ma credea ca mie chiar imi este rau.Adica, nu nimeni, ma credeau un numar restrans de prieteni si copiii mei.Si in tot acel timp al suferintei nu puteam ingenunchia deloc, apoi, la scurt timp dupa operatie a fost sarbatoarea Pogorarea Duhului Sfant si am mers la o manastire in carje. Multora li s-a parut ca e doar circ ...nimeni nu mi-a dat locul in biserica si m-am tarat cum am putut la strana si acolo am stat sprijinita in carje, cat s-au citit rugaciunile...Si m-am umplut de lacrimi cat o Niagara!Ca ...mortii mei nu au nici formal pocainta mea, ca nici formal nu pot aduce lui Hristos o jertfa de atitudine...Apoi Dumnezeu a vindecat ranile trupesti si desi medicul imi spusese  ca niciodata sa nu mai ingenuchez, am reinceput ...usor...usor... nici eu nu stiu cum si nici cand sa ingenunchez in biserica, ca un prunc in pantecele maicii sale...
Iubesc Liturghia...imi ingenuchiaza inima la heruvim...am scris marturie despre asta de multe ori...„Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum sa o lepădam ... ca pe Împăratul tuturor să-l primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat. " Imnul acesta include in el toata durerea mea omeneasca si daca as putea, in genunchi l-as asculta...Nu pot mereu, din diverse pricini, mereu exterioare...

Acum traiesc un timp fara el, fara imn ...si durerea nu scade, chiar se mareste, eu insami ma simt incatusata in mii de oprelisti care ma tin departe de unde se canta inmul heruvimic...

E Postul Mare.

Postim.

Ne rugam.

Ascultam liturghia sfantului Grigorie Dialogul...Si avem si aici  cantarea heruvimica speciala "Acum puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei…”

Cand toate acestea exista si le stii, cum poti trai ca si cand nimic nu se schimba in tine? Si cum sa traieste neascultandu-le? Eu nu stiu si nici nu pot.
Este in mine un gol imens.M-am impartasit acum douazeci de zile poate.Parintele meu duhovnic m-a chemat dimineata devreme si m-a spovedit cu toata seriozitatea sfarsiturilor,cu intristare si ingrijorare.Apoi a umblat printre credinciosii veniti la slujba si le-a zis ca ii poate spovedi si impartasi,daca nu-s pacate opritoare de la sfanta impartasanie...Lucru extrem de rar...unic in acel loc.Stia,Dumnezeu ii spusese ca noi toti ne vom risipi,iar Sfantul Potir va fi vanat de uraciunea lumii.A stat apoi toata liturghia in genunchi, fara sa slujeasca in sobor Era frig, frig... era atat durere in fiecare silaba a liturghiei si in final,Parintele s-a ridicat,a luat Sfantul Potir si a impartasit, cu mana sa sfintita,fiecare om...Am stat la urma randului,ultima.Atat de fericita eram,eu,femeia batrana si zgribulita ca "bufnita in daramaturi" in frigul Baraganului, purtandu-mi toate pacatele dar si toate iubirile, in care una stralucea mai mult decat toate,iubirea lui Dumnezeu Treimic,eu invitata la Cina cea de taina..."Cred,Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" ... toate stranile lumii cantau in pustia Baraganului..."Trupul lui Hristos primiti  si din izvorul cel fara de moarte gustati" Viata invingea moartea...pacatele mele nu mai contau, sterse erau cu  Trupul si Sangele Mielului...

Nu stiam ca acea cuminecatura avea sa fie ultima pentru un timp nedefinit...Nu stiam nici ca va fi ultima liturghie duminicala la care particip.Cate lucruri nu stim! 

Urmeaza peste doua zile  Saptamana Mare...Nu pot sa-mi imaginez cum va fi!Chiar nu pot si nici nu vreau!Sa-mi imaginez ca dupa parcurgerea Saptamanii Mari,in noaptea de Inviere  voi fi tot in casa, fara sa fiu partas Invierii in singurul loc in care are loc,mi se pare, pentru mine, tradare,tradarea lui Hristos.
Mi-e frica de microbi si de virus. Am constatat ca asa e!De trei zile nu am avut paine si nu am mers sa cumpar,am mancat fara paine...ei, si ce?Am adunat iar gunoi si l-am asezat la usa, sperand ca maine sa am mai mult curaj si sa merg sa-l duc.Dar... pentru slujbele bisericii as zbura imediat! Desigur as sta departe de orice persoana. Dar, daca ar fi posibil,m-as impartasi iar chiar si ultima intr-un sir de sute sau mii de oameni.Atata dor am si atata durere!
Pe mine frumusetea slujbelor, linistea, pacea bisericilor, spovedania si sfanta cuminecatura ma tin si m-au tinut. As vrea sa fiu si eu ca Maria Egipteanca care a trait in pustie si s-a impartasit doar inainte de adormire...dar nu sunt! Sunt un om pacatos si impovarat de neputinte...si simt ca prin lucrarea vrajmasului sunt lipsita de ajutor duhovnicesc, ajutorul pe care il primesti prin participarea la sfintele slujbe,apoi prin spovedanie si mai ales prin impartasanie.
Se discuta ca intr-un mod sau altul lumina Invierii va ajunge la noi,poate si la mine. Dar...Impartasania? Mielul lui Dumnezeu ? Traim tristetea stralucitoare a Postului! Tristetea de a sti ca in biserici goale de trupul Bisericii,pentru cativa arginti se va vinde Hristos, va fi judecat, biciuit, va urca Golgota cea adevarata, si va fi apoi rastignit. Si  eu, asemenea poporului evreu, cel caruia ii facuse atat bine, voi sta zavorata in casa mea, cuprinsa de frica,nu a virusului, ci a stapanirii, a fariseiilor si a romanilor...
Dintre toate mironositele femei, cel mai mult o  iubesc pe sfanta Maria Magdalena.Mi-am dorit sa-i fiu ucenica,si astazi sunt chemata sa dau, asemenea ei, masura iubirii mele!Si imi este atat de teama, ca masura nu va fi cea pe care Hristos o asteapta de la mine...

Planuri...

Am trait bucuria de a calatori. Cativa ani, nu stiu cati, mai mult de sapte ani,am strabatut lumea trecand peste mari, oceane, munti si campii si doar boala unor oameni apropiati a zadarnicit planul meu de a merge in India si Australia.

Filip, fascinat de plecarile mele si mereu dorindu-si ca si el sa mearga exact in acele locuri, imi spunea:

-Bunica Elena trebuie sa mai mergi la canguri si la pinguini!

Si noi radeam! Copiii chiar erau convinsi ca voi ajunge si acolo!

Dar, desi iubesc atat de mult lumea in intregul ei, vaile prin care curg ape,muntii in orice anotimp, dar si orasele cu tumultul lor sau satele adormite devreme sub lumina lunii,nu spre acestea  plecam... Paris sau Londra,Tel Aviv sau Moscova, aceiasi frumusete, dar niciun dor care sa ma faca sa plec la drum.
Maica Domnului din Diveevo sau sfantul Serafim de Sarov, da! Argumente puternice. Locurile in care s-au nevoi sfintii.Bisericile cu frescele purtand in ele, dincolo de imagini,istoria crestinatatii, slujbele de dimineata devreme de la Optina sau tacerea Sfantului Mormant, da... cu toate sunt argumente pentru care bagajul meu se facea repede si tot repede ma urneam la drum.
In ultimul an, boala unor oameni dragi, mi-a incetinit pasul, nedorindu-mi sa ma departez de ei...Dar stiind ca oricand vreau, pot pleca.

Si, uita-ma acum, inchisa in casa de multe zile,fara niciun plan.Dar nici ca simt vreo tulburare...

Viata mea se scurge intre ceasurile liturgice, in lecturi si mici treburi casnice...Atat.

E ca si cand,in toata libertatea data de Dumnezeu,vad ca nu-mi sunt de folos multe!Multe sunt desartaciune. Singura am scormonit in lucruri fara valoare, fara folos...mult m-am risipit ca energie, ca ani, ca lucrarea a mea, personala, in lucruri care nu mi-au folosit, m-au zidit ca om mai rau, mai egoist...

Si avand curaj sa privesc, in singuratatea casei mele, spre mine, vad ca doar daca te lepezi de tine, daca din toata omenirea doar pe tine te vezi vinovat,poti face pace cu lumea!Si abia asa gasesti si pacea ta!

 Dar trecutul nu trece usor! Raman amintirile orgoliilor ...esecurile... 

In tacerea casei mele,si dimineata si seara si noaptea,din temnita in care Il am zavorat, imi spune,  ceea imi spunea acum 12 ani in poarta unei manastiri,o maica...Iar eu ma plec stiind ca  nu e in mine curat...

'Doamne,

eu sunt orbul, deschide

ochii cei din taina ai inimii,

sunt cel mai ticalos dintre oameni

- lepra pacatului acopera sufletul meu -

Curateste-ma!

Ajuta necredintei mele…"(Daniel Turcea-Rugaciune)

Ganduri despre izolare

Sunt in casa de cateva zile.Prefer sa nu  numar  zilele si cand izolarea se va sfarsi sa fie doar o ultima zi de izolare.Apoi zile seamana atat de mult una cu alta,incat nici nu cred ca as putea gasi ceva nou in una din ele.

A devenit aproape ritual...trezitul si mersul aproape imediat la camera cu cele mai multe icoane si cu cartile de rugaciune. Desigur ma spal si ma imbrac ca de oras, insa cu lucruri mai comode... si uneori ma pieptan!

Port inca durerea ca bisericile sunt inchise. Interzis sa intri in biserica, interzis sa participi la slujbe, greu sa te spovedesti si greu sa primesti sfanta impartasanie.

Am o dulce si frumoasa dependenta de slujbele bisericii, de liturghie!Nu stiu cand am dobandit-o! Cred ca in anii cand parintele Leontie slujea la catedrala si facea din fiecare zi o duminica, un mic Paste!Relatia mea personala cu Hristos se desavarseste sau se rateaza in Liturghie...dar chiar ratata ramane o sete pe care doar Hristos euharistic o astampara.
Nu am nici macar televizor. Am in schimb un telefon nou, un laptop si conexiune la internet.
Urmaresc dintre toate transmisiile, postul Trinitas...fetele parintilor si ale cantaretilor sunt triste si vocile au atatea lacrimi in ele si atat atentie pe cuvantul rugaciunii, incat stau cu capul plecat pe cartile mele, uneori mi-e greu sa-i vad! 
Dar este si in asta un rost...rugaciunea si-a recapatat lacrima!
Stau numai in casa! Deja sunt bolnava de ipohondrie. Foarte greu m-am hotarat sa duc gunoiul si l-am dus numai dupa ce am vazut,ca o echipa imbracata precum cosmonautii, au dezinfectat parcarea, si scara blocului.Abia apoi am coborat, purtand masca si caciula pe cap!Atenta sa nu ma intalnesc cu nimeni. Oricum abia in cateva zile  voi fi sigura ca sunt neatinsa de virus... Glumesc putin, dar  in gluma e un adevar! Teama a pus stapanire pe noi, sau cel putin pe mine!Desigur sunt in mana lui Dumnezeu si stiu ca Dumnezeu imi este cel mai bun si cel mai iubitor aliat. Dar tot asa stiu ca Dumnezeu nu vrea sa ma expun fara discernamant unui pericol real...A muri inseamna acum  a face familiei multe greutati...Si a suferi, desi suferinta este un fapt personal, prin toate implicatiile duce la prea multa suferinta in cei care ne iubesc.
Am ales sa raman in casa mea!Nici nu am avut multe variante! Bujoreniul era prea departe,pentru acesta perioada in care totusi familia trebuie avuta aproape.
Asa ca am ramas in casa fara sa stiu pentru cat timp, inghesuind pe balcon pungi cu alimente pe care nu cred ca le voi manca vreodata...dar ...cine stie?Am reinceput sa fac ordine in lucruri si sa privesc casa cu ochi de gospodina...Mult prea plecata de acasa si sprijinindu-ma in treburile casnice pe doamna Geta ,pur si simplu am uitat multe din lucrurile avute...Am scos la aerisit cuverturile din lana tesute de femeile vrednice ale neamului meu...am privit fetele de masa brodate manual...am umblat la vasele din cristal si portelan...am desfacut cutiile cu amintiri...am triat iarasi,am pus deoparte pentru daruit si altora...am asezat dulapurile mai intelept ...era timpul...Si azi am privit casa cand tamaiam sfintii din icoane...imi place la mine in casa!Ma simt bine in chilia mea! Am tot ce-mi trebuie: vase cu aghiazma, anafura, carbuni si tamaie...carti de rugaciune si cateva Biblii...De jur imprejur am sfintii, exact cum zicem in rugaciune" Inconjoara-ne pe noi cu sfintii Tai ingeri ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti,sa ajungem la unirea credintei si la cunostinta slavei Tale cele neapropiate,ca binecuvantat esti in vecii vecilor" .
In rest imi petrec ziua dupa randuiala ceasurilor ...imi framant viata si cererile in facerea lor...
Da,nu vom mai fi oamenii care am fost!
Poate vom fi mai buni!Izolarea de lume ma face sa-mi fie un dor linistit de lume... George si Filip cresc in mediul lor securizat ...sunt ca si mine, soareci de apartament si daca avem tot ce ne trebuie, traim!
Copiii mei, cei dupa trup si cei dupa suflet, isi vad de vietile lor muncind, iubind, renuntand la unele lucruri, dar mai ales invatand permanent din experienta aceasta!Unul dintre ei imi povestea ca societatea la care lucreaza, va face reduceri de personal pe timp de criza si era ingrijorat ca nu cumva valul primei concedieri sa o culeaga pe o colega care  are o situatie financiara grea si in acest context imi spunea ca ar prefera sa -l concedieze pe el! Si mi s-a inmuiat inima de drag si de mila...bietii copii! Biata fata cu probleme si incercarea lui Dumnezeu pentru ceilalti! Slava lui Dumnezeu pentru gandurile noastre bune si dragostea noastra! Aseara, tarziu imi povestea ca valul de concedieri nu a cuprins pe niciunul dintre acestia si ...m-am gandit ca poate pentru gandul de jertfa al cuiva, Dumnezeu a intins mana Sa peste ei...Cred tot mai mult ca acest minunat Cunoscator al inimilor noastre este cu noi si numara fiecare lacrima care ne cade si fiecare zambet pe care il aruncam celorlalti.
Asa e! E greu fara slujbele bisericii! Dar tot Dumnezeu ne-a dat sa folosim internetul spre folos sufletesc. Nu am eu nimic din inaltimea pustnicilor care pot trai cu o firimitura de anafura si un strop de aghiazma asa incat recunosc ca nu este, pentru mine, ca si cand sunt cu adevarat chemata la Sfantul Potir, dar imi plec genunchii inimii si capul pe carti in mijlocul chiliei mele si chem mila lui Dumnezeu in aceiasi respiratie cu psaltii catedralei patriarhale...si Dumnezeu raspunde prin fiecare zi care, fara schimbari majore, trece ...
Slava,Tie, Doamne!
E greu! M-a sunat paznicul de la cimitir si mi-a spus:
-Doamna, au inflorit narcisele, am sapat trandafirii, am facut curat la domnul Grig , stati linistita ca sunt eu aici,nu veniti ca cimitirul e inchis!
Si am plans de bucurie, desi pana si cimitirul e inchis! Asa a randuit Dumnezeu ca unul din paznicii cimitirului sa fi lucrat candva cu Grig si sa-l cunoasca ...bunatatea si nobletea lui Grig nu au ramas nerasplatite de Dumnezeu, Cel ce toate le stie!
Cred ca fiecaruia Dumnezeu ii cere ceva acum, special, in acest moment special al istoriei omenirii.
In Georgia oamenii stau in genunchi in fata bisericilor.
In Rusia patriarhul Kiril impreuna cu parintele Ilie de la Optina au zburat cu icoana Maicii Domnului Umilenie peste Moscova si Sank-Petersburg.
Cuvioasa Parascheva va parasi Catedrala mitropolitana din Iasi pentru a merge in judetele invecinate.
Sfantul Dimitrie cel nou va iesi pe drumurile Bucurestiului.
Ierarhii Bisericii noastre, Biserica lui Hristos, insotesc sfinte icoane si sfinte moaste  cu rugaciuni pe drumuri cu oameni molipsiti de un virus pe care mintea omeneasca inca nu-l poate stapani...
Mii de oameni mor zilnic in singuratate si suferinta.
Nu este un scenariu pus la cale de cineva.
Este ceva real...ceva ce face sa creasca iarba pe cararile dintre noi... ne vorbim doar la telefon si nu ne mai imbratisam...pastram o distanta intre noi, semnul existentei bolii,al fricii si al mortii...
Gandul meu se indreapta spre cei cu adevarat izolati in boala, in suferinta, spre cei din Italia si Spania care mor singuri fara sa simta caldura unui suflet care sa le fie alaturi...dar ce stiu eu? Poate ei isi vad ingerul care le sta aplecat peste suflete!
Gandul meu se indreapta spre medicii si personalul medical care ingrijesc pe cei bolnavi, desi nu au nici echipament care sa-i protejeze si poate nici instrumental medical cum le-ar fi de folos... si sunt cu gandul acasa, la familiile lor, la copilasi, la parintii lor si la bunici, la cei dragi...Dar toti sunt in grija lui Dumnezeu! Poate exact ca atunci cand se pleaca la manastire, Dumnezeu trimite ingeri in locul lor si familiile lor au toata protectia lui Dumnezeu!
Gandul meu se indreapta spre Suceava in atata suferinta ... Dar Suceava are oamenii ei care nu si-au plecat genunchii lui Baal...si aude Dumnezeu ruga lor!
Gandul meu se indreapta spre multimea de preoti, slujitori ai sfintelor altare care desi inlacrimati ca au bisericile goale, ne cer sa transmitem pe facebook  sau adrese de email,pomelnice cu suflete vii sau adormite spre pomenire...unii din ei aduna mii de pomelnice si proscomidia se intinde pe ore multe, dar umplem in chip nevazut bisericile si singuratatea nu mai exista, impreuna suntem in dragostea lui Hristos...
Da, este greu, dar si cata frumusete!   
Oh, infloreste, Doamne, lumea ta,sterge lacrimile noastre  si adu-ne Primavara acestui an!