Zambetul meu

 

Cateva zile ne despart de Postul cel Mare.Deja ne pregatim trupurile si sufletele de cateva saptamani. Niciodata, in toti acesti ani de dupa moartea lui Grig, niciodata cand incepe Postul Mare, nu-mi imaginez  altceva decat ca probabil va fi ultimul. Asa ca mereu m-am straduit ca ceea ce fac, sa fie cat mai aproape de ceea ce spun sfintii parinti ca trebuie sa fie!Ma straduiesc... dar si lupta cu duhurile este peste masura straduintei mele.

Anul acesta,din pricina problemelor de sanatate, nu voi pleca departe de casa, nu voi auzi, decat de pe balconul casei mele, clopotele batand si voi asculta Canonul cel Mare in biserici diferite, poate in unele seri, la cate o manastire din preajma.

Inainte vreme ma suparam, dar acum inteleg ca timpul vietii mele e timp primit in dar, timp al rascumpararii si trebuie trait acolo unde Domnul pune picioarele mele si odihneste inima mea.

Traiesc ingropata deja in carti. Ii spuneam azi fiicei mele ca adorm citind si cand ma trezesc, cu ochii inca lipiti reiau cititul...pe perna de alaturi sunt carti,pe bratul fotoliului pe care stau cel mai adesea sunt carti. De o viata citesc, cred ca asta am facut cel mai mult in viata mea :am citit si am iubit!Da, iubesc linistea casei mele, dar si daca ar fi numai o chiliuta in stanca, cu Biblia alaturi, tot rai ar fi...

Prea mult am plans.Dar a trebui  sa treaca viata ca plansul meu sa fie ceea ce ar fi trebui.

Astazi aleg sa zambesc.

 Sa le zambesc copiilor mei, sa nu-i mai cert cand nu le reusesc toate asa cum ar vrea. Sa ii ajut numai daca imi cer ajutorul sau daca imi povestesc despre problemele lor.Le zambesc deja nepotilor mei de cand s-au nascut. Zambetul meu ii insoteste in toate clipele in care le sunt alaturi. Ei singur fac socoteala zambetelor si spun:"Mami si tati tipa la noi, bunica si chiar si bunicul tipa la noi, numai bunica Elena nu ridica niciodata vocea...nu am auzit-o niciodata tipand"Desigur stiu sa le spun mai apasat"nu, nu, nu!'pentru ca avem obligatia de a-i creste invatandu-i corect sa traiasca.

 Vreau sa le  zambesc prietenilor mei si sa nu mai fiu critica cand nici lor nu le reusesc toate cum ar vrea.

Vreau sa zambesc oamenilor cu care lucrez si cat mai rar sa-i moralizez desi, unii sunt tineri si le vad alunecarile in indiferenta fata de frumusetile adevarate ale vietii si prea multa aplecare spre bani si goana spre castigarea lor.Dar ma gandesc ca asa este omenirea dupa caderea din Rai si ca nici eu nu am fost departe de inchinarea la toti acesti dumnezei: bani, faima,putere.

Vreau sa le zambesc oamenilor cu care ma intalnesc pe strazi. Privesc uneori strada si vad oameni care trec incruntati. Ma atrag mult persoanele in varsta si caut in chipurile lor chipuri pe care le-am cunoscut. Multi, chiar multi, dintre oamenii pe care i-am cunoscut in tineretea mea, au plecat deja la Domnul! Nu mai sunt nici multi din cei din generatia mea. Si simt o tristetea mare cand ma gandesc la ei. Cred ca nu le-am spus toate cele pe care ar fi trebuit sa le spun, desigur pe cele bune! Cred ca nu le-am zambit cat trebuia, nu i-am imbratisat cat trebuia, si viata lor a trecut fara sa stie... si  nici eu nu am stiu pana i-am pierdut.Ieri a plecat la Domnul ultimul varstnic al familiei mele: soacra surorii mele . Avea 93 de ani si a fost toata viata dansei invatatoare. Imi dau seama cate generatii a invatat sa scrie si sa citeasca. poate parea cu adevarat batrana pentru cat traiesc oamenii acum, dar eu am plans-o ...pentru ca era mama si bunica si despartirea doare si pentru ca deja constientizez si mai mult ca dupa generatia ei urmam noi si nu stiu cat de pregatiti suntem sa spunem " Destul! Noapte buna, Lume"

Vreau sa fiu un om senin si sa zambesc pentru ca zambetul poate vindeca si pe cel care zambeste si pe cel caruia ii daruiesti fara bani, zambetul tau. Si am nevoie de" terapia" aceasta care sa ma vindece de ceea ce poate fi indiferenta, nepasare.

Acum o ora eram in biserica la liturghie. Inainte de  epicleza o doamna inalta, destul de matura, imbracata in blugi, s-a indreptat foarte hotarata spre sfantul altar hotarasca sa vorbeasca cu singurul preot slujitor si pentru asta sa intre prin usile imparatesti.Biserica toata atenta la ea a amutit  Cand mai avea un pas si ar fi intrat,i- am strigat"Nu! Nu pe acolo!" si s-a oprit. Parintele a auzit si a venit repede in intampinarea ei si a adus-o la usa diaconeasa.Si asa s-a evitat un lucru neplacut. Inca marcata de intamplare am intors capul spre cei de langa mine si abia atunci am vazut o tanara care a prins curaj sa ma intrebe cand e momentul impartasaniei. Bineinteles ca am preluat copila si am sfatuit-o ca o mamica. Pentru ca Dumnezeu asta mi-a dat astazi:un copil care avea nevoie de o mama sa-l duca cu zambet la Hristos... Atata bucurie am primit, incat am sentimentul ca si eu m-am impartasit cu ea...Cristina...Am plecat impreuna la finalul liturghiei, am aprins lumanari la lumanarar,am schimbat   numerele de telefon si la despartire dupa cuvinte calde m-a imbratisat!Si am zambit amandoua privindu-ne si am si ramas in zambet.

Pentru ca zambetul sa fie autentic si nu formal, trebuie sa plece dintr-o inima hotararta sa-l primesca pe celalalt fara sa-l judece,fara sa-l moralizeze, fara sa caute sa-l indrepte dupa propriu lui tipar. Singurul tipar pe care putem sa-L aratam este Hristos, Prietenul tuturor!

Incepem Postul cu iertarea.Chiar vreau sa iert toate cele care m-au intristat.

Si voi iertati-ma ca nu v-am iubit cat trebuia! Nu v-am daruit cat puteam.

Nu v-am fost adapost cand erati pe drumuri inghetate sau in ploaie sau in soare toropitor, toate aceste nefiind fenomene ale naturii, ci stari sufletesti.

Nu v-am daruit timpul meu cat ar fi trebuit.

Nu am scris cat ati asteptat si ati deschis blogul cautand prezenta mea.

Nu m-am rugat pentru voi cat ar fi trebuit .

Sora mea, fratele meu, de prea multe ori am pus tristetea mea, durerea inimii mele, inaintea tristetii si inimii tale! Sa ma ierti si sa ma pomenesti ca Domnul sa ma intelepteasca cat sa pricep ca a trai evanghelic inseamna mai mult decat traiesc.

Nu-ti pot promite nimic.Traiesc, asa cum am scris mai inainte, un timp primit in dar si caut sa-l dramuiesc ca el sa nu fie tot timp pierdut. Deci nu-ti pot promite decat ca iti voi zambi mereu, chiar si cu lacrimi in ochi,chiar si cat tu ma vei rani, iti voi zambi si ma voi ruga ca vorbele mele pentru tine sa nu fie vorbe desarte si ca si tu sa te mantuiesti!

Te imbratisez oriunde ai fi! 

Cu zambet  si dragoste !

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Pomenire

In zile de pomenire a celor adormiti, sunt in mine, adanc infipte, in gandurile si faptele mele, in visele mele dar si in gesturi, femeile neamului meu asa cum mi le descria mama... Nu fac prescuri, dar adun si impart zile intregi! Oricat imi propun sa fac mai putin, nu reusesc.

Anul acesta pentru ca nu am putere sa gatesc, am apelat la ajutor profesionist si la ora aceasta deja ceea ce voi imparti maine  e  deja ambalat, iar pe raftul de jos al frigiderului coliva asteapta numai sa primeasca maine in zori, impodobirea de final, ca in toti anii...

Ieri dimineata in drumul meu spre un spital am trecut pe langa cimitirul in care trupul lui Grig asteapta  Invierea si am vazut ca acolo rasarea soarele...O lumina frumoasa, un pic rosiatica, un pic trandafirie lumina cerul. Si mi-a placut mult! Ajung rar la cimitir! Imi e tot mai greu sa urc podul si inca nu am deprinderea de a merge cu taxi, asa ca altcineva simuleaza ca ingrijeste mormantul si eu am regretul si vina ca nu fac lucrul acesta. Poate de aceia Dumnezeu ii da bucuria de a vedea el primul rasaritul! Grig era un om care iubea cerul,iubea florile si copacii, iubea marea si toate apele pe langa care treceam... un pic singuratic...un pic stingher intr-o lume care ia oferit greu ceea ce merita, dar un om integru si elegant ca tinuta nu numai a trupului, ci si a sufletului...Chiarnu cred ca l-am meritat!Port sentimentul vinovatiei ca poate nu am fost femeia pe care o cauta si prea putin sprijin i-am adus. Port mult regret pentru lucruri care nu pot fi reparate desi am renuntat la a face sau a nu face acele lucruri. Recunosc,regret,repar, renunt! Cei patru R despre care vorbeste dr Virgil Stroescu.Inca sangerez launtric, mai ales ca nu pot face decat aceste lucruri pe care aproape constant le fac...pomeniri... foarte multe pomeniri,in diverse moduri, dar ceea ce ma salveaza, este faptul ca inca am entuziasmul de a le face! Nu am obosit, pentru ca eu cred in mila lui Dumnezeu care primeste jertfa femeilor care fac colaci,coliva, impart mancare, lumanari si prosoape  pentru cei adormiti.Si mai ales cred ca Dumnezeu te ajuta sa poti face atatea, ceea ce intr-o alta situatie nu ai putea face!

 Cred in rugaciunile preotilor pentru ei...

Cred in puterea rugaciunilor femeilor si a oricarui suflet indurerat 'Pomeneste,Doamne, pe cei ce in nadejdea Invierii si a vietii celei ce va sa fie, au adormit"...

 Cred in mila lui Dumnezeu si cred ca Maica Domnului plange cand noi plangem...

Astept insa ziua in care si sufletul meu sa simta ca este destul, dar cred ca aceasta nu va fi decat cand ma  voi reintalni cu ei, cu draga mea mama, cu tatal meu, cu iubita mea sora, Georgiana si blandul ei sot, George,cu socrii mei,nasii mei,cu prietenii mei si cu cel mai iubit dintre pamanteni,si-i voi vedea mantuiti, altfel si in iad de-as fi(fereasca Dumnezeu!)ma voi ruga pentru ei ...

Este tarziu si inca nu ma pot desprinde de cele pregatite...Citesc ceva spus de parintele Paisie Aghioritul.“Cei adormiți au mai multă nevoie de rugăciune de­cât cei vii, deoarece pentru cei vii există nădejdea po­căinței. Iar Dumnezeu vrea să existe oameni care să-L roage să-i ajute pe cei adormiți, de vreme ce încă nu s-a făcut Judecata din urmă”Si ma gandesc ca poate acesta e rostul  acestei franturi din viata mea...iar dupa mine copiii acestia mici acum ai neamului meu, Filip si George, vor continua rugaciunea pentru neamul nostru. Acum, in zilele in care ei participa la pomenirile dragilor nostri adormiti, ii invat cu seninatate sa ridice coliva, sa imparta cu mine,sa vada cum se tamaiaza mormantul si se aprind lumanarile...Ruxandra rade de cum mananca coliva si colacii langa morminte, iar eu ii vreau senini in astfel de momente,pentru ca este o mare binecuvantare sa faci toate aceste lucruri. (Fotografie cu Filip langa mormantul bunicului Grig)

  Astept cu nerabdare ziua de maine, liturghia si pomenirea celor adormiti.Plec capul  si inalt inima, citind poate cea mai frumoasa rugaciune: 

"Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi , Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!"

Ganduri...

 Este un timp lung de cand  nici macar nu deschid blogul.Ma simt datoare sa scriu, dar  zabovesc parca nedorind  sa impart viata mea cu lumea intreaga. Nu ma intelegeti gresit! Imi sunteti dragi si as vrea sa va spun despre mine totul, exact ca la spovedanie...uneori as vrea sa construiesc un alt blog si sa va mut acolo, cu parola, ca doar voi sa cititi. Pentru ca un ochi care ma priveste iscoditoar si critic, cu ura si  invidie a patruns aici si totul mi se pare intinat... Apoi imi spun ca este normala starea aceasta a lumii, pentru ca si eu, deschid uneori link-uri care duc in vietile unor oameni cu care nu rezonez si e normal sa platesc cu a -mi lasa usile vietii mele larg deschise, desi curentul rautatii nu-mi face deloc bine.

As vrea sa va povestesc despre lumea in care am fost...Despre Israelul in care ma simt ca in a doua mea casa...despre strazile cu pavaj vechi si lucios ale Ierusalimului pe care nu-mi aluneca picioarele  pentru ca si pietrele ma cunosc...Despre marea Tiberiada in care imi privesc chipul, marea atata de albastra ca pana si inima mea are culoarea cerului  care se rasfrange in ea ... Despre noptile lungi in care imi lipesc palmele de piatra Sfantului Mormant si sunt Acasa, pentru ca Acasa esti acolo unde te asteapta cineva si pe mine in anii acestia din urma, Cineva m-a adus si m-a odihnit Acolo ... Am sa va spun ceva: mi-a facut un set lung de analize si ele mi-au aratat ca intr-un timp pe care nu-l stiu a-l localiza in intamplarile vietii mele, am fost infectata cu virusul hepatic B, probabil urmare a unei transfuzii de  sange la una din interventiile chirurgicale. Si nu am stiut! M-am simtit rau, erau zile in care daca ma urcam in pat nu mai puteam sa ma cobor si seri in care imi era greu sa-mi rup in doua o tableta a unui medicament. Si nu stiam de ce, dar nici la medic nu am fost. Nu am tinut regim alimentar. Nu am luat nici macar o vitamina...Mi-am vazut de viata mea tarandu-ma ca un vierme prin toata gloata acestei vieti...Si Domnul m-a vindecat! Suferinta a trecut si astazi gasim in sangele meu semne a bolii care a fost si  anticorpi multi, tare multi...Si rad si privesc sagalnic spre Domnul! Doamne, Tu, toate le stii!

As vrea sa va povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut in lunile din urma...despre frumusetea lor sufleteasca si despre cum m-au invatat sa ma dau de o parte din iuruselul vietii si sa nu ma mai amestec cu cei care nu-mi seamana, sa stau cu cei ca mine...mai simpli, mai batrani, mai asa cum sunt eu. 

As vrea sa va povestesc despre diminetile devreme  in care in curtea Sfantului Mormant oamenii acestia isi uneau vocile dupa liturghie si timpul se transforma in timp al Invierii, al Pastelui celebrat o singura data pe an, dar ce altceva este liturghia, decat  Pastele cel Mic?

As vrea sa va povestesc despre cartile pe care le citesc. Despre parintele Petre Semen si talcuirile la Psalmi, despre predicile la pericopele evanghelice si despre cum am invata sa caut in mine greseli dar si modul de a indrepta raul facut poate in primul rand sufletului meu.

As vrea sa va povestesc despre micutii mei nepoti si cum ne iubim noi desi ne vedem rar, dar clipele noastre sunt clipe de mare bucurie!Si despre bucuria revederii cu ei, dar  si despre cum plange George si cum tace Filip cand plec!

As vrea sa va povestesc despre durerea  de a fi despartita de copiii mei, Ruxandra si Lucian sunt departe de mine si nici telefoanele nu suna prea des, pentru ca nu vreau sa strivesc viata nimanui si nici sa fiu povara, dar in durere  am si bucuria  de a sti ca lor le este bine si distanta dintre noi este de numai 5 ore cu masina si 40 de minute cu avionul.

As vrea sa va povestesc despre serile mele, toate atat de asemenea, in casa mea mic burgheza plina de icoane si carti , despre cum cade lumina lustrei de cristal pe paginile cartilor pe care uneori citesc ca intr-un abecedar...nimic nu stiu...nimic sunt...dar sunt, asa cum zice Regele David, o faptura atat de minunata, pentru ca Il simt pe Dumnezeu in tot ce ma inconjoara si inchid uneori ochii pentru ca nu-s vrednica  sa-L simt...un rug aprins as vrea sa fiu si sunt numai un brat de frunze uscate... anii mei gramada de gunoi.

Simt ca viata s-a scurs, ca totul e o clepsidra cu nisip auriu intr-o sticla albastra, pusa pe raftul cu carti. Cine o va intoarce si cand? Da, voi muri intr-o zi...dar cum spune Inaltul Bartolomeu Anania , cata splendoare va fi cand voi trece Dincolo de usi. Scot uneori din dulap carpa cumparata cu parintele L din manastirea de la Iordan pe care mi-o vor pune pe ochii inchisi si o privesc cu drag...Ea ma va imbratisa ultima data ...Da si viata si moartea sunt etape ale devenirii noastre in ceea ce Domnul asteapta sa fim. Am numai teama ca nu am reusit sa pun decat un vag inceput si pana si ziua aceasta a trecut... Privesc cerul de iarna al acestui colt de lume si este cer inalt, cer indepartat...Cred ca mai este...mai este timp de povesti...si cred ca mai am a va povesti cate ceva!