Craciun 2022

Peste putin timp voi pleca spre Closca.Cu o putine exceptii in ultimii 9 ani aceasta seara inainte de Nasterea Domnului am petrecut-o la Closca la priveghere de noapte. E ca si cand, precum magii, urmand steaua mergem la Betheem sa-L primim pe Iisus, Mantuitorul!Inainte de luceafar se naste! Port in inima mea o scurta discutie cu sora E. Eram in Grecia la sfantul Spiridon dar noi discutam de Maica Domnului pe care amandoua o iubim mult. Si  sora E zice:

-Ma gandesc cum a fost  ca Maica Domnului, un copil sa primeasca in bratele ei un astfel de Copil!

Si de atunci mintea mea s-a mutat la Betheem, in Casa Painii si orice as face, oriunde ma duc tot asta gandesc...cum Ea, Fecioara Maria, aproape copila, a primit in bratele ei un Prunc Sfant stiind ca El este Mesia...Si L-a primit...si L-a hranit... si L-a ocrotit plecand cu El pe un drum pe care si eu l-am parcurs si am vazut cat e de greu chiar si acum cand drumurile sunt asfaltate, cum s-au ascuns de talhari, cum au ajuns in Egipt unde nu toti i-au primit cu dragoste, pentru ca fiind Dumnezeu in apropierea Lui statuile zeilor  lor cadeau  si se stricau ...cum au suferit omeneste de foame si sete... cum L-a crescut ca orice mama invatandu-L tot ce stia "si El le era supus"...cum stia ca asa cum dreptul Simeon a zis ca prin inima ei va trece sabie ...si a trecut...Cum  a fost de fata la multe  minuni si la Cina cea de taina...si a stiut plansul si rugaciunea din Ghetimani ...spectator al Rastignirii...si desi stia ca va Invia, cum a stat in orele coborarii  Domnului in iad si cat o fi suferit pana la Inviere, desi stia, desi credea...dar inima de mama si inca mama de Dumnezeu este o altfel de inima!

Ma gandesc la toate acestea stiind ca ele nu sunt povesti, ele sunt istorie a mantuirii noastre si sunt cel mai mai minunat lucru daruit noua de Dumnezeu dupa caderea lui Adam...

Am fost de multe ori la Betheem... am sarutat locul marcat cu stea al nasterii lui Iisus Hristos si am stat la locul ieslei...cate emotii si cata bucurie poti simti acolo...si aproape de fiecare data, iesind din biserica am primit in bratele mele un copil al Betheemului...niciodata un crestin! Dar i-am imbratisat cu atat dragoste, egala cu dragostea pe care o port micutilor mei Filip si George!

Este, da este o Lumina in viata mea si Lumina este acest Prunc!Nu vreau sa spun ca Petru cuvinte mari , dar este o certitudine ca fara El eu in seara acesta nu as porni  nicaieri...

Am fost dimineata la liturghie , apoi la cimitir ...era atat de umed afara desi nu plouase si rece...stiam ca voi pierde cel putin doua ore jumate din timpul zilei in care mai aveam cate ceva de facut, dar pentru ca imi stiu inima si ca nu as fi fost multumita sa nu merg la tamaiat si sa-i aprind candela, am parcurs pe jos distanta pana la cimitir, deloc scurta! Si bine am facut! Pentru ca m-am bucurat sa vad ca pomisorii lui Grig au inflorit si chiar si trandafirul era imbobocit sub gheata... si am stat un pic cu Grig , clipe de taina...apoi am plecat spre mormantul Inei singura pe care am decis sa o vizitez ...si pe drum m-am intalnit cu fiica ei cea mare...Impreuna am tamaiat, am aprins candela, ea i-a agatat coronita cu globuri si ne-am intors in mai putin de o ora in oras...Cine m-a ajutat pe mine azi? Nu Domnul? Ba da, El, Cel care imi va fi si Judecator! Mult milostiv ...Si Maica Domnului, ocrotitoarea vietii mele...

Lor le daruiesc acest timp si acesta mica truda de a pleca acum noaptea pe drumuri lungi...urmand o stea care de doua milenii ne spune ca aici suntem doar calatori, casa noastra este Acolo ...numai sa fim plini de dragoste dupa modelul Maicii Domnului si a lui Dumnezeu si sa avem pocainta!

Gata inchei... ma pregatesc sa plec, dragilor, aveti grija de sufletele voastre, pretuiti timpul si traiti aceasta bucurie! Prin mare taina, Iisus Hristos,se naste in toate sufletele care se deschid sa-L primeasca si se asaza in ieslea sufletelor  noastre...Cred ca nu ne trebuie decat dragoste si pocainta !Sarbatoare mult luminata!

10 Decembrie 2022

 10 Decembrie 2022

In seara acesta cineva drag si de foarte departe ma intreba daca nu cumva sunt 16 ani. Atat numarase de la moartea lui Grig. Nu! Sunt exact 15 ani!

Am uitat multe din cele pe care le-am trait. Pana si iubirile vietii mele le-am uitat!Si toate au fost serioase si adevarate. Tin minte in schimb ziua aceia de iarna ...era asa de frig, pamantul tot era inghetat si prin vazduh nu zbura nicio pasare! Ma vad cu ochii mintii asa cum eram:inca tanara si frumoasa, mirosind a parfum frantuzesc, cu parul coafat si vopsit in blond inchis, aproape castaniu, special sa incadreze  obrazul masliniu fara niciun rid...purtam un costum pantalon trei sferturi si sacou  in carouri negru cu gri...Nu exista sa merg undeva si sa nu fiu vazuta imediat...in jurul meu se adunau femei de toate varstele si barbati ...puternicii lumii in care eram... Dar pentru mine nu conta decat Grig,  aflandu-ne deja in etapa de asezare a vietii noastre ...Visam cu nostalgia pe care nu mi-o intelegeam la o batranete impreuna, la a strabate lumea unul langa altul, la un timp in care sa pot citi si reciti cartile adolescentei noastre...visam ca vom merge la multe spectacole de teatru, la cinematografe, la expozitii de arta si la concerte... visam inclusiv ca ma voi inscrie la emisiunea "Schimb de mame" si voi pleca la o alta familie, sa vad cum ar fi daca eu nu as mai fi eu...

Grig era inca tanar! Fara fir de par alb in cap. Era slab desi nu facea niciun sport si manca tot ce isi dorea, chiar fiind pasionat de bucatarie...Muncea mult si pretuia timpul petrecut impreuna. Deseori ii vedeam umbra aparand inaintea lui , pe culoarul din fata biroului meu si stiam ca e el...venea fara sa spuna un cuvant si ma lua in oras in cate un restaurant mai ascuns, sa mancam impreuna. Pretuia sa fim impreuna!Se stinsese in noi ceva ce avusesem, dar aparuse o tandrete care ma emotiona...

Acestia eram noi acum 15 ani!

Azi eu sunt o femeie total diferita, nu de cea care eram acum 15 ani, ci de cea care as fi fost. Parul meu e aproape alb, e lungut si prins cu elastic in coada sub un batic cel mai adesea negru, sau sub un sal. Imbracamintea mea e ...frumoasa, dar altfel!Fustele lungi pana aproape de pamant si bluze largi ...Uneori ma intalnesc cu oameni care nu m-au vazut de mult si ei nu ma recunosc iar eu evit sa vorbesc realizand ca ar fi dificil si pentru ei si pentru mine...

Cum este Grig acum?

Nu pot patrunde cu mintea lumea lui!Nu stiu daca e mantuit!Si nu voi sti pana cand nu voi trece si eu vamile...

Il vad insa cu inima mea asa cum era! Un om bun si linistit. Un om elegant care nu ar fi jignit si dispretuit pe nimeni.Unul din ultimii cavaleri ai acestei lumi. Unul din ultimii intelectuali autodidact si consecvent in munca lui, in pasiunile lui. Un invingator in tot ce si a propus sa traiasca.Daca acestia 15 ani i-am fi petrecut impreuna ar fi vazut copiii mari, i-ar fi cunoscut pe Lucian si pe Andreea, pe Filip si George ...Dar el a plecat lasand viata lui neterminata si pe mine fara sprijinul lui pe care, sincer, contam!

Acum 15 ani, in noaptea aceasta a murit intr-o clipa, cu mine alaturi, si cu Ruxandra dincolo de usa salonului de la sectia de interne a spitalului judetean. Erau numai cateva luni decand refuzasem sa fiu numita director la acel spital...mult timp m-am intrebat daca nu cumva moartea lui ar fi fost amanata daca eu acceptam.

Strabat de atunci viata ! Am trait tot ce a trebuit social ca sa nu le lipseasca copiilor mei nimic din ceea ce ar fi avut daca el traia! Apoi cand ei au fost deja casatoriti si la casele lor, m-am retras ramanand numai in profesia mea, un pic mai in spate,incercand sa fiu cat mai putin vazuta.

Am inteles ca dupa modelul pestilor care traiesc separati, pe specii, si eu trebuie sa traiesc intre cei care imi seamana, cei care sunt asemenea mie... fericitii acestei lumi 

	Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
	Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
	Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
	Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
	Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
	Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

  fericitii acestei lumi ...Marturisesc aici si oriunde, ca singurul grup cu care m-am simtit bine in acesti 15 ani au fost fostii mei colegi de facultate. Ne-am intalnit acum cateva luni, la 40 de ani de la terminarea facultatii. Ei toti au reusit mai bine decat mine si profesional si social. Au trait, fata de mine 15 ani in plus! Dar ei au fost singurii care m-au iubit asa cum sunt eu azi si singurii care nu au incercat sa ma traga in invelisul in care am fost...M-au imbratisat si mi-au tinut mainile in mainile lor zicandu-mi blanzi pe numele pe care l-am uitat:
-Doinita!!! 

-Sa fie voia lui Dumnezeu !mi-a zis un coleg, fost membru al unui organism suprem al justitiei.

In mod gresit nu m-as fi asteptat ca Dumnezeu sa fie adus in mijlocul nostru de ei si am inteles ca nu se putea ca ei, stralucitii mei colegi de generatie, sa nu fi ajuns la Hristos!

Calea pe care eu am ajuns, a fost si e o cale a crucii!Dar marturisesc cu lacrimi ca eu ridic aceasta cruce cu drag si o trag pe umerii mei ! Din cand in cand, cu rugaciunea lor, parintii ma insotesc in ceea ce ar trebui sa fie urcusul meu pe Golgota, dar la cate caderi am, nu urc deloc, imi zdrobesc picioarele si inima  ... dar trag crucea asa cum pot, niciodata nu am refuzat-o oricat de multa suferinta mi-a adus, pentru ca stiu ca e singura mea cale de mantuire.Paharul suferintei se bea tot!

Am facut coliva!

Am pregatit pachetele cu ce voi imparti maine!

Ca in ultimii 12 ani, cu el il pomenesc pe Zaharia, tatal lui! Impreuna: fiu si tata, pentru ca mult s-au iubit si respectat!

E miezul noptii si nu pot dormi...de dor...pomenirile au si rostul acesta,rugaciunea si milostenia fac ca dorul sa se astampere putin, pentru ca prin ele ne intalnim  si ne imbratisam trupuri de ceata, asa cum la ora aceasta ceata acopera mormantul lui ...Se apropie Craciunul...se vor auzi atatea cantari...cerul cu pamantul se vor unii in pace prin Nasterea Domnului si cred, cred ca mantuirea  este un fapt , un adevar! 

Azi

In cateva ore se vor implini doua luni de tacere. Nu credeam ca voi parcurge un drum atat de lung fara sa scriu.Am incercat de cateva ori sa scriu si dupa primele cuvinte, ma opream punand un titlu si inchideam...Sa ma iertati! Nu am trait ceva ce nu putea fi impartit cu voi, chiar si cu cei care sunt numai spioni hotarati sa va vanda daca cineva da un "ban" pe povestile mele. Dar am considerat ca nu e  important nimic din  ceea ce a insemnat si inseamna viata mea... 6 septembrie ultima postare...Oare ce a fost intre timp?
Am  uitat deja multe din cele traite pentru ca sunt zile la fel ...zile in care viata este ca o repetitie, intr-o  rutina ...trezitul devreme...cititul din Scriptura...mersul pe jos pana la manastire,pe aceleasi carari, uneori cred ca talpile imi calca pe aceleasi urme.In unele zile o iau pe aleea de langa blocuri si   ma opresc si adun melcii de pe aleile laturalnice si ii asez in iarba, alteori ma opresc si ating trandafirii din coltul blocului pe langa care trec si numar cu ochii petalele tot mai incretite de frig... Dar de cele mai multe ori o iau prin fata spalatoriei auto din imediata apropiere a manastirii, desi acolo e mereu aglomerat si trotuarul ud, dar am bucuria sa ii salut pe cei care lucreaza acolo sau sa le raspund la salut... Ion este un om care lucreaza acolo, nu stiu ce este, probabil un mecanic auto, asa intre doua varste...Ne-am imprietenit pentru simplu motiv ca eu treceam dimineata de dimineata pe trotuarul din fata spalatoriei auto ...o femeie in negru, cu capul acoperit cu basma sau batic, o umbra grabita...Credeam ca nimeni nu ma vede, nimeni nu ma cunoaste. Dar ei ma stiu...si Ion si seful spalatoriei auto si femeile care sterg masinile de apa...si toti ma urmaresc cu zambet si cu drag cand trec pe langa ei...si ma saluta...
-Sarut mana, doamna!-ma striga Ion daca cumva eu nu-l vad asezat langa  cate o masina si umfland rotile!Va simtiti bine?
Si ma gandesc ca in zilele in care eu ocolesc spalatoria, ei sunt ingrijorati ca nu ma vad!Asa ca macar drumul de intoarcere de la manastire, dupa slujba,e prin fata spalatoriei auto, ca sa-i salut...sa-i vad si ei sa ma vada!
Ce ne leaga oare pe noi oamenii cu adevarat? De ce traim zeci de ani langa oameni carora nu le pasa de noi, vecini de bloc, colegi de serviciu, crestini din biserica straini, ostili sau si mai grav dusmani, desi viata intreaga cu acumularile ei toate, pot spune aproape la final de viata, ca si Eclesiastul,daca nu stii cum este cu adevarat important sa traiesti si pentru ce,viata este vanare de vant?
Si ne incrucisam pasii de multe ori cu oameni care nu stiu despre noi decat cateva lucruri, dar poate singurele esentiale si lor le suntem dragi si ei ne sunt dragi ...si ne pasa unora de altii implinind usor si firesc  porunca cea mai grea din Decalog, porunca iubirii aproapelui...
Lupt cu lucrul acesta! E lupta mea! E neimplinirea mea! E lacrima mea! Ca nu pot iubi desavarsit pe toti si pe toate!Si daca nu pot iubi macar sa nu dusmanesc sau si mai rau sa nu fiu indiferenta la povestea celui de langa mine, la suferinta sau la bucuria  lui...
E seara de ajun de sfantul Nicolae... In seara aceasta se implinesc 15 ani de la ultimul ajun de sf Nicolae petrecut cu Grig si Ruxandra...Andrei era la Bucuresti, dar si lui ii pusesem in ghetele de acasa, daruri...Aveau sa fie ultimile daruri de la Grig!
Ma doare inca amintirea aceasta, asa cum ma doare fiecare zi a acestei saptamani si fiecare zi a acestei luni!
Ma intreb daca am iubit luna decembrie inainte de moartea lui Grig...era luna in care ne-am casatorit... luna de dupa nasterea lui Andrei...luna cu sfantul Nicolae  si cu Craciunul. cu daruri si mese imblesugate, cu plimbari si mai mult rasfat...Da, cred ca am iubit-o, dar pe deplin nu cred ca am apreciat ceea ce aveam, pentru ca asa suntem noi, oamenii, pana nu pierdem ceva, rareori apreciem, crezand ca ni se cuvine sa avem totul...si cred ca rareori i-am multumit sfantului Nicolae pentru ghetutele pline ale copiilor mei...sau poate niciodata nu i-am multumit...Si poate de aceia azi la usa mea nu sunt decat ghetele mele marca Anna Cori, frumoase dar goale ... Copiii sunt, slava lui Dumnezeu, fiecare in casa lui, fiecare cu ghetele curatate si puse la usa, langa ghetele lui Andrei sunt doua perechi de ghetute mici, de baietei...peste noapte generosul sfant Nicolae aduce daruri tuturor si am asa un gand si o speranta ca si eu voi primi maine ceva mai valoros ca orice dar...ceva ce va indulci viata mea in aceste zile, astfel incat sa pot sa traiesc, sa randuiesc si pentru dragul meu ...15 ani de la plecarea lui ...15 ani fara Grig, dar 15 ani in care a fost mai prezent poate decat in cei 23 de ani impreuna...rugaciunea mea ne-a tinut unul langa  celalalt,ca doua suflete intr-un singur invelis...rugaciunea mea aici si probabil rugaciunea lui de departe...Da, ziua de azi e importanta ... fiecare secunda e importanta pentru ca intr-o secunda poti pierde totul!Dar si tot intr-o secunda poti dobandi Lumina!Taine...taine...taine pentru aflarea carora trebuie sa induri suferinta, dar numai cel care cunoaste suferinta, poate sa simta si gustul fericirii! Noapte binecuvantata, dragilor si bine v-am regasit!

6 SEPTEMBRIE

 Mi-a fost greu in acesta zi, pana am implinit 51 de ani. Nicio aniversare nu reprezenta ceva care sa-mi umple golul pe care l-am simtit totdeauna in inima mea in aceasta zi. 

Mama spunea ca m-au adus cocorii intr-un amurg de zi de toamna.Ei, cocorii m-au lasat in leaganul copilariei mele,peste leagan s-a aplecat un arhanghel si langa umarul lui suradea o sfanta!Si cocorii au  zburat stiind ca in fiecare an vor reveni langa mine in ziua aceasta de 6 septembrie, spre seara...Arhanghelul Mihail si sfanta mi-au daruit mult, mai mult decat orice putea sa-mi daruiasca familia la care m-au lasat, iar eu sunt legata sa daruiesc la randul meu, chiar daca de multe ori mainile imi sunt goale, sufletul trebuie sa fie plin...

Dar de ce totdeauna simteam in acesta zi in inima mea, golul si tristetea  mai accentuat ca oricand? Poate pentru ca eu insami am refuzat iubirea pe care prin binecuvantare Dumnezeu mi-o trimetea...Taine...taine...taine...

Si dupa moartea lui Grig nu am mai sarbatorit. Petreceam ziua in biserica, apoi ma incuiam in casa si in singuratatea casei mele, rascoleam sertarele imbracata in pijamalele lui Grig...

S-a nascut Filip si ganguritul lui a schimbat viata mea. S-a nascut George si veselia a umplut inima mea. Ultimii ani sunt plini de amintirea lor daruindu-mi flori si imbratisari in aceasta zi...In toti anii, exceptand pandemia si primul an de la nasterea lui Filip,am fost plecati undeva departe de lumea care ne cunostea...Balcic ...Viena... Constanta...Neptun ...Si acolo adunati sub acelasi acoperis,am trait bucuria de a fi cu ei, toti copiii mei dupa trup ...si sufletele lor pereche si minunatii mei nepoti... Apoi iubirea fara margini a unor femei minunate a colora ziua mea de nastere in fiecare moment...biserica la prima ora... de cele mai multe ori Sfanta Cuminecatura...biroul meu plin de flori... imbratisarea lor... felicitarile...sutele de felicitari...ospatatul impreuna, refugiul pe o terasa cu dragele mele la ceva bun...un papanas...o limonada...Si am invata sa ma bucur iar! Si am invatat ca a multumi lui Dumnezeu inseamna si a primi darurile Lumii Lui!

Astazi e ziua de 7 septembrie, ziua sfintei Casiana cea care s- a aplecat pe leaganul copilariei mele, mi-a invelit trupusorul, mi-a mangaiat fruntea si mi-a spus prima mea poveste...De aceia si eu spun astazi povesti!Ea m-a invatat,dar a trebui sa treaca ani ca eu s-o recunosc ...sfanta/ femeia- blanda din viata mea...sprijinul anilor mei de batranete...Undeva intr-o manastire ardeleana o maica Casiana ma poarta in rugaciunile ei pana dincolo de adormirea mea, semn al permanentei dragoste, cea care nu se sfarseste, pentru ca este dupa modelul lui Hristos care si-a iubit pana si tradatorii si rastignitorii...

Dau slava lui Dumnezeu pentru toti cei care m-au iubit oriunde sunt ei astazi, dar dau slava lui Dumnezeu si pentru cei care nu m-au placut deloc si mi-au fost piatra de poticnire. Recunosc insa ca desi m-am oprit mahnita din drumul meu, ura lor sau indiferenta lor m-au apropiat mai mult de sfinti, de Maica Domnului si de Dumnezeu si asta face ca ajutorul lor sa fie mai mare decat vrajmasia care i-a macinat...De aceia ii multumesc lui Dumnezeu pentru ei si-L rog ca nimeni sa nu piara pentru sentimentele pe care mi l-au purtat.

Am fost la mare cu Ruxandra, Lucian, Andrei, Andreea, Filip si George.Am privit marea cu Filip si fotografiile instantanee ne arata privind amandoi in acelasi loc...si ochii lui sunt ochii mei... si inima lui este un leagan nou in care eu ma odihnesc cu convingerea ca pomenirea mea va fi din neam in neam, iar eu nu voi muri inca, ci voi povesti lucrurile Domnului, catva timp singura si apoi prin ei doi, baietii Dumitru...

Toamna...cel mai frumos anotimp...La toate varstele am iubit toamna mai mult decat orice alt timp...Prin aceasta iubire am invatat sa  primesc toate zile  cu aceiasi bucurie...si ceata si frigul si ploaia, dar si moleseala dulce a amiezilor de toamna si asfintiturile in care sfintii zilei urmatoare te tin de mana, in timp ce   sfintii zilei pleaca inapoi in Ceruri cu alte responsabilitati...

Va scriu pentru ca vreau sa va multumesc. Va scriu pentru ca vreau sa va spun ca va iubesc, oameni minunati din toate clipele vietii mele! Si vreau sa va rog sa va straduiti ca in urma voastra sa lasati  amintirea dragostei si a bunatatii, pentru ca atat avem:cat daruim!

Plecarile

 

De  multe ori  am plecat de langa oamenii care imi erau dragi! Si am plecat lasand bucati  de inima,punand peste cicatricele inimii mele, bandaje pe care stiam ca oricat de tarziu le voi desface, ma va durea... Si am plecat!Oare ei cum s-au simtit cand eu plecam?Nu m-am intrebat niciodata pana acum!

Singurul  indurerat de despartirea de mine mi se pare ca este totdeauna Filip.Niciodata nu reuseste sa se ridice din locul in care se lasa in genunchi prefacandu-se preocupat de un joc si ramane incruntat neintelegand de ce trebuie sa ne despartim...iar eu,abia cand ajung acasa,  in tacerea casei mele, plang dorul meu de el!

Nici eu nu inteleg de ce nu pot fi cu oamenii pe care ii iubesc si care, in mod cert si ei ma iubesc!

Din multimi de pricini, unele tinand de ei, altele de mine,traiesc singura, fara ei!

Si ma doare atat de mult lipsa lor, incat, daca as lua de la capat viata, cred ca nu as mai iubi asa cum am iubit, i-as iubi cu iubirea in care poate exista distanta ...

Astazi Ruxandra a pornit pe un nou drum. Desigur nu este singura. Il are langa ea pe sotul ei si impreuna au plecat intr-o noua experienta a vietii lor profesionale si de cuplu.Au trecut o vama. La ora acesta stau impreuna in noua lor locuinta, sub un alt cer instelat.Culmea e ca si Andrei cu Andreea si micii mei nepoti, sunt in aceiasi tara, intr-un mic concediu pe plaja unei marii.Si eu nu pot sa ma intreb de ce plang,stiind ca m-am rugat" Doamne, da-mi lacrimi de pocainta"?Pe tot trupul mi-a reaparut alergia cu care ma lupt de la moartea lui Grig.Si carnea toata ma arde! Ca si sufletul ...Si-mi sterg fata cu dosul mainilor goale...

Ce bine traiau taranii romani acum doua sute de ani si chiar o suta! Ramaneau in casa cu feciorul cel mic, el aducea o nora cu care mama soacra framanta painea si placintele, pe prispa casei cresteau copilasii printre pisici si puisori de gaina, soarele rasarea si apunea la fel zi de zi,pana la moartea lor...Se manca impreuna si seara se inchideau usile casei, abia atunci existand un pic de intimitate. Dar cui ii trebuia intimitatea acesta? Ei erau fericiti sa fie impreuna...asa cum si eu as fi fericita sa fiu cu ei... 

Fericita? Ce este oare fericirea? Trebuie sa ma scutur de egoismul din mine si sa-mi recunosc ca fericirea e sa-i stiu pe ei bine impreuna!Deci sunt un om fericit,care stie din propria experienta, ca in orice fericirea e uneori si un strop de durere !

Dar e in crucea mea Singuratate! Plec de multi ani in multe calatorii.Si ma imprietenesc acolo cu oameni frumosi. Acum patru ani cand m-am despartit de Irinele mele intr-o parcare, eu am plans de dorul lor pe care deja il traiam si ele mi-au promis ca ne vom revedea. Nu am mai facut-o niciodata. Catva timp ne-am scris. Apoi din doua Irine una a ramas mai constanta in a ma intreba ce fac... ne trimitem poze, vad crescand fetitele ei, le pomenesc in rugaciunile mele, mi-s dragi ca niste nepoate si ea ca o fiica, dar nu am reusit sa ne mai vedem niciodata...Si astfel mai sunt cateva persoane...Am dormit in cate o chilie la manastire  si totul a fost perfect! Dar am iesit pe usa si nu am mai revenit niciodata!

************************************************************************************

Asa scriam in data de 27 iulie si apoi am lasat pagina goala si mi-a fost greu sa revin...Mi-e greu sa scriu, mi-se pare ca am scris tot ce puteam spune  si poate asa si este in mare procent, dar fiecare clipa este altceva si i-se potriveste fiecareia un alt verset...

Da,uneori simt ca ma apropii de final, dar ma gandesc ca nestiind cand este acest final, ceea ce simt eu este finalul unor trairi care m-au definit inainte pe mine ca om. Si imi doresc sa se termine in mine cele rele: dorinta de a avea, de a poseda si sa sporeasca in mine femeia aceia cu basma si fusta neagra  si lunga ...mai simpla, mai comuna...

Desigur stiu ca  lumea cu ale ei incerca sa ma traga inapoi in viata pe care am dus-o! Femeia lui Lot a privit inapoi! Nu vreau sa fiu femeia aceasta! Ajuta-ma, Doamne, sa uit   cat de bine ma simteam in mijlocul celor pe care sigur Tu nu le placeai! Dar ajuta-ma, Doamne sa mi-i amintesc pe toti oamenii pe care m-au iubit si au bucurat sufletul meu!

Ieri m-am intalnit cu Toni! Cred ca il uitasem! Prietenul lui Tudor, Cel mai bun prieten al meu de pe acest pamant, nu putea decat sa fie si prietenul meu! Un om frumos sufleteste si trupeste, totdeauna politicos si sincer iubitor!  Atatea momente frumoase am petrecut prin baruri si restaurante band cafea si vorbind acelasi limbaj...Peste douazeci de ani! Dar pe 15 noiembrie 2013 Tudor a murit si moartea lui ne-a separat ca si cand nimic nu am putea sa ne mai spunem.  Pasager ne-am mai intalnit de doua- trei ori...Dar cata bucurie sa ne vedem ieri...El aproape neschimbat desi niste stenduri ajuta inima lui sa bata ...eu/o alta femeie, desigur cu fusta lunga si parul prins strans la ceafa!Dar el nu a vazut decat ochii mei si inima in care totdeauna a avut loc. Cum s-ar fi putut altfel daca el era prietenul cel mai bun  al Celui mai bun prieten al meu?Am petrecut un ceas in picioare cu cumparaturile in mana, la racoarea supermarketului si am povestit cate ceva sa umplem golul acestor ani, stiind si unul si altul ca urmeaza un alt gol si ca poate nu ne vom mai vedea niciodata aici...Dar m-am gandit despartindu-ne, ca imi pare rau, nu dupa lumea in care am fost, ci dupa oamenii cu care am petrecut timpul tineretii mele, oamenii langa care eu m-am format femeia pe care ei o respecta chiar si acum, cand eu sunt  cu basma pe cap si fusta neagra lunga! Imi pare rau de despartirea noastra, pentru ca langa ei,viata mea ar fi fost mai usoara si asta pentru ca ei, fostii mei prieteni erau /sunt niste oameni foarte civilizati, educati ...si cred ca daca as fi avut  o dreapta socoteala in a trai, astazi am fi fost impreuna in bisericile mele si viata mea ar fi fost mai usoara...

Dar este sigur un rost, pe care Dumnezeu il stie,in crucea singuratatii mele! Fara ea nu as fi avut iubirea lui Filip si a micului George, pentru ca Dumnezeu sigur mi-a dat-o ca sa pot trai singura si  sa privesc inapoi cu regret numai pentru pacate .

E sambata! 

Maine,cu ajutorul lui Dumnezeu, Ruxandra va fi acasa si voi petrece cu ea si Lucian cateva ceasuri...apoi urmeaza  alte plecari! A lor...a mea ...cu gandul ca nimic nu este intamplator in pasii celui care se raporteaza la Dumnezeu, dupa cuvantul acesta:"Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut/Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea;Tu ai priceput gandurile mele de departe./ Cararea mea si firul vietii meleTu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut..."

  

Un an

 Am invatat, din experientele vietii mele, ca nu stiu niciodata cand ma despart de cineva, daca acel moment, nu va fi cumva chiar ultimul moment in care il privesc pe acel om.Acest lucru m-a facut sa fiu mai atenta la clipele pe care le traiasc, la cuvintele pe care le spun.

Fusesem la ea, la Georgiana, sora mea mijlocie, de vineri, direct de la autobuzul cu care circul de cativa ani spre Bucuresti. Sunt o femeie care inca munceste si care si-ar putea permite financiar sa plateasca un sofer sa o duca la Bucuresti sau unde doreste. Dar desi financiar as putea, nu pot sufleteste, poate dintr-o chibzuinta aproape de zgarcenie, sa dau asa multi bani pe ceva ce pot obtine cu o usoara lepadare de confort.Asa ca fusesem cu autobuzul, ii cumparasem din drum de la o patiserie covrigi si pateuri si o imbratisasem cu inima, vazand-o zambitoare si tacuta in usa frumosului ei apartament... Am petrecut cu ea orele dupaamiezei acelea...ii facusem curat sub atenta ei supraveghere, mancasem impreuna in bucataria ei micuta, eu ceva de post si ea o lingura de mancare,pentru ca nu mai putea manca prea mult. Apoi statusem in pat, eu pe locul lui George si ea in locul ei si povestisem diverse... calme, in acelasi duh...incercam sa umplu casa de vorbe frumoase, desi imi este tot mai greu sa vorbesc, tot mai obisnuita cu tacerile acestor peste zece ani de singuratate...Spre seara am plecat, pentru ca ea era bine si stiam ca o obosea prezenta straina, mersesem la Andrei sa petrec si cu baietii cei mici catva timp...sambata ma intorsesem cu Ruxandra si Lucian aducandu-i flori din piata dar si tot felul de zarzavaturi si fructe de la tarani. Stiam ca tanjea dupa gustul lor de pamant romanesc, gustul copilariei si tineretii ei...Am mancat cu copiii in oras si apoi am   revenit la Andrei...Duminica am fost la liturghie la biserica din Drumul Taberei si imediat dupa ce  s-a terminat, am venit acasa, pentru ca Georgiana sunase ca ii este rau... Ne-am adunat in cateva minute la ea acasa cu Marinela si Andi...Criza cumplita,care o facuse sa tipe de durere in acea dimineata, trecuse  si acum epuizata, cu ochii ei mari si blanzi de caprioara ranita, statea pe canapeaua din piele maro si ne privea... Parca ar fi vrut sa fie ventuza si sa se lipeasca de noi! Am ramas cu ea! Cum as fi putut sa plec?Doar daca as fi putut ca eu sa iau boala ei si moartea care era dincolo de geam, dincolo de usa... Of si cat mi-as fi dorit ca eu sa fiu in locul ei si cat imi doresc si acum sa fi putut sa o scutesc pe ea de toate acestea... Am ramas...Am mancat pastai de fasole la cuptor facute de ea inainte sa  inceapa durerea...M-am imbracat in ceva comod si m-am mutat in pat, iarasi in locul lui George ...

28 iunie 2021.Luni.Luni trebuia sa mergem la chimioterapie la Fundeni.Nu stiam daca vom putea cobori...dar am reusit cu Andrei alaturi... cu caruciorul cu care il dusesem cu un an inainte pe George...Arata asa de bine! Nici grasa, nici slaba...cu capul acoperit cu peruca care devenise parte din ea de cati ani o purtase...imbracata in pantaloni negri si bluza lejera, eleganta...parfumata, cu sprancenele desenate perfect, mascand tot dezastru facut de opt ani de boala ...Din parter una din asistente a venit si a preluat-o, iar eu m-am ocupat de stat la cozi pentru fisa, plata taxe si, ceea ce ma rugase sa fac, am mers sa discut cu doamna medic oncolog  care  o ingrijea de la debutul bolii. Nu purtam nicio floare si niciun dar. Desi doamna aceia merita toate acestea. Aveam insa niste cuvinte prin care am vrut in numele familiei nostre sa-i multumesc ca a ingrijit-o opt ani si sa-i arat toata recunostinta noastra si sa o intreb daca acum, pe final, intelegand ca traim deja finalul, ar putea sa ne ajute...Si doctorita aceia altfel rezervata si distanta, si-a lasat masca sufletului jos, a rasfoit dosarul ei medical si a zis:
-Opt ani de la operatie, acum pe 2 iulie! Draga de ea, s-a atasat de noi in toti acesti ani!

Si mi-a promis ajutorul ei ...

Am plecat purtand numai pe suflet lacrimile, altfel chipul meu arata cred ca seninatatea...Am regasit-o in holul mic al sectiei de oncologie si am asistat la discutia cu doctorita rezidenta care intrebata de mine ce urmeaza, mi-a raspus cu obrazniciei si nerusinare, in prezenta Georgianei:

-Nu intelegeti ca nu se mai poate face nimic?

Voi regreta tot restul vietii ca nu i-am spus ca nu-i frumos sa se comporte asa, ca doamna din fata ei educase multimi de copii unii dintre ei chiar sunt medici ca si ea si merita respectul si compasiunea care se pot arata si prin tacere. Dar din dorinta de a nu o rani chiar pe Georgiana, am preferat sa tac, sa plec privirea, sa reiau cititul psaltirii in cele trei ore cat am asteptat ca perfuzia sa se scurga in venele fragile ale ei...Si am plecat iar cu Andrei spre casa...iar am dus carucior pe scari si ea a  urcat treapta de treapta...Am petrecut restul de zi in casa iarasi in pat, una langa alta, povestind si intrebandu-ne despre oameni pe care nu i-am vazut de-o viata...Seara a venit Marinela, sora cea mare, si am stat impreuna, toate trei ca in copilaria noastra,vorbind si amuzandu-ne nici noi nu stiam de ce...

Marti 29 iunie 2021... Sfintii apostoli Petru si Pavel

Am mers la biserica Doamnei,alaturi de casa ei si dupa slujba am discutat cu parintele sa vina ziua urmatoare sa o spovedeasca.

Dupa amiaza am petrecut-o in pat vorbind si i-am repetat ceea ce ii mai spusesem cand petreceam ultimile zile cu George:

-Cu totii murim. Toti ne vom adauga familiei noastre. Eu dau slava lui Dumnezeu ca am trait mai mult decat Grig, el, dragul de el, a plecat atat de tanar, nu i-a vazut pe copiii acestia implinindu-si viata, eu am avut un timp mai lung de pocainta ca el... Stiu ca voi muri si eu intr-o zi si cred cu toata mintea si inima mea, ca viata nu se termina aici, aceasta e numai o frantura din tot ce este existenta sufletului nostru...Stiu ca voi muri, dar mai stiu si ca la capatul drumului meu ma asteapta Hristos! Si tot Hristos te asteapta si pe tine!

Nu am plans niciuna dintre noi. Vorbeam serioase despre lucruri mai importante decat tot ce traisem...

Dupa amiaza am facut iar curat in toata casa...apoi ea a mers si si-a facut baie trupului pregatindu-se de spovedanie...Am mers si am luat din biblioteca carticica cu ghidul de spovedanie al lui Valeriu Gafencu...ea a luat agenda ei neagra si a inceput sa scrie...Scria si plangea...Pacatele ei? Nimicuri fata de pacatele mele si ale omenirii...si totusi ea plangea...a plans pana si pentru florile pe care copilasii si parintii lor i le aduceau la 8 martie sau la inceputul anului scolar:
-Poate saracii nu aveau bani destul si le era greu sa-mi cumpere mie flori...

Si a scris tot dand raspuns la toate intrebarile si problemele gandite de sfantul inchisorilor...Si ma gandesc de atunci cum si noi am fost copiii unui barbat prigonit politic si cum a randuit Dumnezeu ca spovedania ei sa fie facuta dupa ghidul sfantului Valeriu, ca si cand si noi in inima sfantului am fost si suntem...Si am intrebat-o cu cuvintele sfantului in final si ea a raspuns scriind:"Regret si daca as putea nu as mai repeta nimic din toate acestea"Si a plans iar...Apoi ne-am linistit...Spre miezul noptii mi-a spus ca nu se simte bine si ca vrea sa bea apa...I-am dat si cu blandete i-am spus ca ar fi bine, daca ar reusi, sa nu mai bea nimic si nici sa nu mai ia nimic pana la ziua cand trebuia sa vina parintele...dar numai daca poate , asa ca o mica jerfa pentru toti anii fara post...Am luat sticluta cu aghiazma si am stropit-o si pe ea si casa...

Dintr-o manastire, un schit si un catun al unui pustnic, trei monahi se rugau pentru ea :Parintele Iustinian, Parintele Leontie si Parintele Siluan, Domnul sa le fie vesnic aproape si acoperitor in ispite...Si noapte a trecut... Si ne-am dat jos din pat la ziua, senine... ea s-a imbracat frumos si s-a asezat pe canapea:

-Adu-mi un vas ca imi vine sa vars!-mi-a zis speriata din senin.

-Sigur, iti aduc .Dar o sa-ti treaca! E numai ispita ca urmeaza sa se intample ceva atat de mare ! 

Am adus si vasul dar si sticla mea cu aghiazma...am stropit-o ... s-a asezat iar lungita pe canapea...eu  mi-am pus pe cap basmaua si m-am asezat in genunchi, jos langa peretele pe care ea avea icoana Maicii Domnului Tricherousa. Si am citit canonul de impartasit si cele doua 12 rugaciuni...Niciodata cu atata greutate !Am dat un alt mesaj la cei trei parinti ...

Si raul a trecut...

-Stii, Georgiana, eu cred ca fiecare e ajutat de sfanti ...tu esti nascuta in ziua de praznuire  a sfantului Iacob Putneanu care a fost un mitropolit invatat si care a iubit cartea ca tine ...apoi azi este praznuit sfantul Ghelasie de la Ramet. Tu stii ca acolo amandoi parintii te pomenesc zilnic ? Si maicile ! Iar eu i-am cerut ajutorul sfantului pentru tine. Si uite te spovedesti in ziua lui de praznuire, cu ajutorul lui!Maine e sfantul Leontie. Vineri e sfantul Stefan Cel Mare ! Eu cred ca sfintii romani te ajuta mult pe tine !

-Da, si eu cred  in ajutorul sfintilor romani!

Avea un patriotism mai mare ca al meu si el, sentimentul acesta, imbratisa tot ce era romanesc!

A venit parintele! Casa era curata. Ea era curata ca trup si ca suflet! I-am lasat singur si m-am mutat in bucatarie cu usile inchise... as fi plans, dar s-ar fi vazut si nu voiam ca ziua ei sa fie altfel decat de bucurie!

Si L-a primit pe Hristos!

Ne-am asezat iarasi in pat discutand frumos depre vii si despre cei adormiti.

Am plecat dupa amiaza pentru ca ea era bine, nu avea nicio durere, era senina,iar la Closca era priveghere in cinstea sfantului Leontie si eu simteam ca trebui sa merg sa multumesc...

M-a condus la usa! As fi vrut sa o imbratisez, dar afurisita de pandemie ne-a facut sa ne fie teama ca-i omoram pe cei mai fragili...si n-am imbratisat-o decat cu ochii...Era asa de frumoasa si vesela! Un om in care se aseaza Hristos, este el insasi un Hristos...

-Merg pe balcon sa te vad cand te urci in taxi!

-Nu, te rog!Este foarte cald si sa nu-ti fie rau. Te sun eu din autobuz!Ne despartim aici si acum. Vineri ma reintorc!

Stiam ca isi dorea sa stau cu ea cat mai mult...

Si am plecat lasand-o in usa apartamentului privind pe scari dupa mine pana am deschis usa blocului ...

Aceia a fost ultima ei privire pe trupul meu...

Am vorbit din autobuz...apoi cand am ajuns acasa... apoi dupa priveghere joi...

Si vineri cand eram la liturghie a inceput sa-mi sune telefonul...La ora 11 avea sa mi se confirme ca murise in patul ei, in somn, dimineata undeva in jurul orei 8...imbracata frumos, de strada, dar intr-o tinuta decenta si lejera... 

2 iulie 2021, ziua de praznuire a sfantului Stefan Cel Mare !

Duminica 4 iulie 2021 in Duminica Sfintilor romani, a fost inmormantarea ei.

Parastasul de 40 de zile a fost pe 7 august, in ziua de praznuire a unei sfinte romance:sfanta Teodora de la Sihla!Asa era logic dupa calendarul ortodox, noi doar am respectat calendarul!

Toti sfintii romani i-au fost alaturi!

Azi noapte am visat-o ! Era cu mine undeva si eram vesele...ea s-a desprins  de mine si inaintea mea a coborat razand fericita,o scara metalica asemanatoare cu cea de la izvorul sfantului Serafim de Sarov,scara care a dus-o intr-o apa limpede si curata...Am vazut-o din spate in rochie alba, lunga, inotand in apa curata ca de izvor ...Parul ei era negru si des, putin carliontat asa cum era in copilaria si tineretea ei...Nu ne despartea decat scara pe care eu nu am coborat, desi imi doream sa o urmez ... apa rece si curata imi spala picioarele si eram asa de fericita ca o vad si ca suntem impreuna, dar  simteam ca nu merit bucuria pe care deja ea o traia!

Un an!Astazi un an!

Floarea de colt

     Traiesc o alta primavara. Deja a trecut jumatate  din acest timp al anului 2022... Acest lucru aproape ma sperie,am sentimentul ca viata mea imi scapa de sub controlul in care credeam ca o am. Desigur, stiu ca in mana lui Dumnezeu sunt,iar timpul meu e timpul pe care El mi-l stie necesar sa  fiu mai aproape de mantuire, dar ma ingrijoreaza gandul ca poate este timp al vietii mele irosit...Acum e dimineata si tot acum e amiaza, respir putin si e seara in care ma intreb ce am facut  ...Timpul e inamicul sau aliatul nostru, dupa cum stim sa-l folosim...

Am constat ca foarte usor putem aluneca intr-o zona a leneviei si tristetii..Eu insami m-am luptat dupa moartea surorii  mele cu depresia...timp lung, pentru ca timpul suferintei este totdeauna lung. Niciodata nu mai esti acelasi om dupa moartea cuiva drag ...inca vad pe strada barbati care pasesc ca si Grig si barbati care poarta palarie cu bor larg "Tache Ionescu'' ca tata ...inca zaresc doamne elegante care seamana cu Ina, inca tresar dureros cand vad copii si parinti ducand buchete de flori spre scoala ...Si toate acestea asemanari pe care le vad,sunt pentru ca gandul meu este mereu la ei.  Si-mi este dor de ei! Cumplit de dor ...un dor care doare ...

Singura pe care o regasesc  ori de cate ori  ma privesc in oglinda e mama! Seman cu ea, acum in amurgul vietii mele! Desigur nu am prestanta ei.Nici eleganta ei.Nici siguranta pe care o avea in vorba si atitudine. Dar am chipul ei micut...si parul ei cu fir subtire si alb... Doar zambetul e altul, pentru ca mama invinsese viata,era castigatoare in lupta cu ea! Eu insa sunt un om slab, fara culoare si fara parfumul ei de doamna care poarta  perle ...Sincer nu ma plac nici fizic si nici comportamental... Cred ca mai am multe de asezat in ordine in mine si poate nu atat de luptat cu mine, ci de completat golurile din mine cu lucruri corecte duhovniceste.

Dar este greu! Recunosc ca este greu sa renunt la mine si nu pentru ca as considera ca e ceva valoros undeva, ci pentru ca e comod sa raman asa...Dar imi dau seama ca viata toata este o lupta spre ceea ce ar trebui sa fie desavarsirea noastra, incercarea de a ne asemana cat mai mult cu Hristos. 

In fiecare clipa simt ca moare in mine ceva si reinvie ceva ...uneori sunt lucruri care ma sperie...regasesc in sufletul meu  sentimente care nu-mi plac si incerc sa ma scutur asa cum scuturi un pom plin de fructe prea coapte...si ma rog ca tot ce e prea putred sa cada pe loc pustiu ...Da, e o lupta! Da, e un timp al introspectiei si ca greul sa fie si mai greu,sunt despartita de  oameni carora le-a pasat de mine si m-au ajutat sa  ma inteleg si sa ma schimb...Da, au fost doi ani in care am pierdut cativa oameni dragi, inclusiv o sora ... Am dobandit mai putin decat am pierdut, poate acestea ca astfel sa pot  aprecia si mai mult ceea ce am pierdut...

Intoarsa din Grecia am ramas la Bucuresti cu micii mei nepoti sa petrecem cateva zile impreuna. Si in una din zile,nora mea mi-a adus o cutie in care erau toate fotografiile gasite in casa Georgianei si a lui George. Viata lor toata reflectata in poze din copilarie pana la pozele de pe cruce...Atata de dureros sa deschizi  albumele acestea si plicurile in care erau fotografiile...spectator al unor vieti poate obisnuite...adolescenta lor...armata lui George,primii ani de invatamant al Georgianei,nunta lor,serbarile scolare si premierile ...maldare de poze cu copii cu coronite...cu inima franta le-am privit stiind ca dupa mine si sora noastra mai mare, nimeni nu le va mai aprecia,asa cum putini vor plange privind amintirile mele,ca de bucurie nici vorba!Si intr-un plic alb,impaturit in doua,pe care scria cu o caligrafie perfecta"Floare de colt" am gasit ...o floare de colt presata.Nu stiu povestea acestei flori de colt...Nu stiu daca Georgiana a cules-o de undeva din muntii pe care a urcat in desele ei tabere cu copiii, sincer ma indoiesc pentru ca stiu cat de riguroasa era in a respecta regulile, posibil ca cineva, probabil un copil sa i-o fi daruit-o si ea sa o fi pastrat-o pusa in plic. Dar a pastrat-o ca ceea ce era ...o floare rara, simbol al dragostei, puritatii si fericirii...

 Si nu pot sa nu ma intreb:a fost fericita Georgiana? Au fost fericiti ei doi?

Imi spunea dupa ce s-au imbolnavit amandoi "Cat de fericiti am fost si nu stiam" Asa si este! Alergam dupa fericire ca si cand aceasta este o floare de colt care creste la altitudini inalte, greu de gasit, greu de avut fie si numai pentru a o privi odata in viata si nu ne gandim ca fericirea este in noi, deja o traim! Zilele in care se trezea sanatoasa si mergea la scoala unde o asteptau treizeci de copii si lumea ei in care se simtea implinita...Diminetile ei calme ...tabla vietii ei pe care a scris zi de zi, peste patruzeci de ani desenand destine de oameni  care i-au purtat si ii poarta recunoastiinta...medici, ingineri,profesori si ce-or mai fi fostii ei elevi...mama pe care o vizita zilnic ...serile petrecute cu George, sotul ei drag, ei doi formand un intreg cum rar am vazut...aceasta e fericirea ! Sa ai pe cineva drag cu care sa imparti clipa vietii tale, stiind ca si celuilalt ii pasa de tine.Si da! Ea a fost si iubita si respectata de oameni...

Am luat din cutie cateva fotografii cu ei ! Cateva le-am pus intr-un plic pentru sora cea mare, iar restul i-au ramas lui Filip cel care este adevaratul mostenitor al ei, pentru ca mostenitor nu este cu adevarat cel caruia tu ii lasi bunurile tale si nici cel care este din sangele si carnea ta,ci cel care iti doreste amintirile tale si duce mai departe povestea vietii tale..

-Sa-mi dati mie amintirile ei cu copiii!-mi-a zis Filip dupa moartea ei, cand plangeam zicand ce vom face cu amintirile ei.

Si aseara Filip imi arata pe camera video casetofonul ei si casetele cu povesti. Invatase sa le deruleze de la capat,sa dea play si sa asculte...In casa lor au reinceput sa se spuna povestile Georgianei ...ursul sa fie pacalit de vulpe ...

Si eu pastrez intre filele unei carti de rugaciune, floarea de colt din amintirile ei, cu dorinta ca Ruxandra sa mi-o puna in saculetul din  buzunarul rochiei cu care voi pleca intr-o zi...

Vis de-argint şi de petale,
Cuibul tău e sus pe creste,
Raza ta-mi coboară-n cale
Mai frumos ca-ntr-o poveste.

Floare ninsă-n vârf de stâncă,
Mai presus de nori şi stele,
Cine oare să te-ajungă?
Numai dorurile mele!

Floare de lumină vie,
Zâmbet cald de dimineaţă,
Te aştept de-o veşnicie,
Te-ntâlnesc o dată-n viaţă.

Tu floare de colţ,
Minune sub bolţi,
Fragedă stea,
Iubita mea!

(versuri de Ducu Bertzi)

Razboiul

 Nu stiu  de ce oamenii isi doresc sa se lupte! Unii cu altii,popoare cu popoare, uneori chiar si popoare  surori...Cum de  ia nastere in om furia lui Cain cand  vede ca fratele lui este mai apreciat decat el? Ce sa demonstram intr-o lupta?Ce este oare victoria?

Nu pot intelege!Nu pot intelege desi si eu imi duc propriile mele razboaie si nu castig decat rareori, chiar extrem de rar.

Am trait si eu ca si altii probabil momente de mare satisfactie pentru ceva si in momentul triumfului am simtit un gol si o oboseala...pentru ca poate nu merita truda! Dar, fie-mi ingaduita nebunia sa spun, niciodata la Sfantul Potir nu am simtit oboseala si golul...

Sunt cateva  saptamani de lupta in Ucraina! Eram la Bucuresti in casa fiului meu cand el ne-a spus dimineata ca armata lui Putin a atacat Ucraina!A fost un soc ca in copilarie, cand in august 1968 tata ne-a spus ca Cehoslovacia a fost atacata de rusi si mama ne-a spus ingrijorata ca va incepe razboiul ... 

Spaima copilariei noastre, razboiul despre care parintii ne povesteau, razboiul care distrusese lumea, razboiul care ne aruncase in comunism...in pierderea libertatilor firesti ale omenirii. 

Astazi razboiul este la 50-60 de km de Romania.Citesc pe internet ca rusii vor sa atace Odessa si pentru ca o stiu aparata puternic incerca sa o atace prin partea de sud, asta fiind la 50-60 de km de Sulina!

Azi noapte am verificat actele importante ale familiei si le- am pus in mapa neagra, undeva pe un raft al bibliotecii, nu in sertar cum ar fi fost firesc.Sa  pot sa le iau repede...Si unde sa plec?

Aceasta este casa mea de 37 de ani. Aici intre acesti pereti am tot ce am agonist pentru confortul familiei mele si pentru al meu in tot atatia ani!Aici sunt icoanele mele. Aici sunt cartile mele. Aici sunt cutiile cu fotografii ale familiei. Aici este pianul la care Ruxandra canta, cand era micuta, Balada pentru Adeline .

Cum sa plec ? Si mai ales unde sa plec?Pot lua cu mine icoanele mici, cele plastifiate si Biblia...pot lua un album de poze si ma vor insoti amintirile tuturor zilelor fericite cu copiii si toate lacrimile...Pot lua cateva lucruri si pot pleca, daca Dumnezeu vrea asta. Stiu ca undeva se va gasi un adapost si pentru trupul meu obosit.

Pentru mine este mult mai usor decat este pentru atata lume, deci nu ma plang si nu pentru mine intreb "Cum sa plec ? Si mai ales unde sa plec?" Ma intreb retoric pentru ... cei care deja au plecat in pribegie.Mi-e greu sa gandesc acele orase in care am fost de foarte multe ori,ca purtand ranile razboiului...cladiri cu pereti loviti de obuze si geamuri sparte... Kievul, Harkov... In intreaga mea viata am fost la Kiev de mai multe ori decat am fost la Timisoara sau Cluj...Iubesc aceasta lume! Orasele frumoase,cu bulevarde largi,statuia sfantului arhanghel Mihail dominand orasul si Mama Patrie cu un centimetru sau doi mai mica decat turla cea mai inalta a Lavrei Pecerskaia... Am strabatut acest oras la diverse ore ale zilei...am fost la liturghie dar si la vecernie in bisericile lor... Am fost in zile obisnuite dar si in zile de sarbatoare...Acolo a fost si este si lumea mea.

Iubesc Rusia. Cred ca sunt singura din familia noastra care iubeste Rusia. Am locuit acolo. Am vazut cum asfinteste soarele peste pamanturile rusesti si am vazut si cum se inalta luna pe cerul lor instelat! Am dormit in padurile lor in care apele curg ca toate apele pamantului si pasarile canta aceleasi cantece. Am urmarit razele de soare alintand frunzele copacilor si usuca roua  florilor ...Nimic nu e altfel decat Dumnezeu a randuit si pe pamanturile noastre! Oamenii traiesc la fel iubesc si sufera ca si noi! Foamea doare la fel. 

Dar este ceva ce e altfel acolo! Acolo totul este mai crancen, mai aspru, mai greu de iertat. Noi, romanii pozitionandu-ne cateva secole, aici la portile Orietului am luat viata mai putin grav. Noi iertam mai repede. Si poate iubim si suferim mai putin si trecem mai repede prin starile acestea. De aceia dragostea si moartea au acolo alte dimensiuni ! Mai tragice!

Nu stiu ce nu isi iarta ei!Nu stiu ce este acolo! Dar simt o durere imensa in inima cand ma gandesc la orasele acelea sfaramate ca si cand sunt piese le lego...la oamenii care au trebuit sa plece lasand in urma tot ce aveau...

Inca o dovada ca despatimirea este grea pentru multi dintre noi ...iar eu nu fac exceptie.

Am cunoscut in Rusia doi copii...o fata la Diveevo, Varvara care locuieste la Moscova  si un baiat, Alexandru, care locuieste la Sank Petersbourg. Si ei sunt copiii mei dupa suflet.Doi copii rusi cu par blond si ochi albastri ...luminosi si plini de dragoste!Ii stiu acolo intre acele granite pe care eu le strabateam zambind cu bucurie spre sfinti si spre ei... Acum mi se strange inima stiind ca Alexandru este la varsta ostasilor si poate fi pe front, iar Varvara ...Varvara este bulversata pentru ca timpurile nu se potrivesc cu asezarea ei duhovniceasca...Nici unul din sfintii la care noi ne rugam impreuna nu spuneau sa ucizi, sa lovesti,in numele vreunei dreptati sau ale vreunui adevar...

Ce pot face eu pentru ei e doar sa ma rog...Sa ma rog sfintilor la care si ei se roaga, sa mijloceasca ca lumea aceasta frumoasa sa dainuie, ca peste toate intinderile pamantului sa apara curcubeul si noi sa ni-i plangem pe cei morti, sa ni-i ingrijim pe cei raniti, sa adunam molozul de pe strazi si sa incepem sa ne adunam cu fata la Dumnezeu cu acea litanie  ca nu suna nicaieri ca in rusa...Gospodi pomilui...

Primavara Dulce

 Va multumesc,dragilor!

Am vazut ca nu m-ati uitat, desi eu am uitat sa scriu. Traind  zavorata mult in sufletul meu, rar am lasat sa ajunga afara cate ceva despre mine. Si nu stiu daca,binele pe care l-am facut tacand, a egalat raul pe care l-au simtit sufletele si mintile voastre,cautand un cuvant de la mine...

Ieri o tanara preoteasa imi spunea:

-Nu ati mai scris din 10 decembrie si mie, desi citesc din postarile vechi, imi este greu! Pentru ca imi luam forta de multe ori din ceea ce citeam si imi spuneam " Si eu pot, daca si doamna a putut duce asta!"

Si m-a facut mult sa ma gandesc daca e voia lui Dumnezeu ca eu sa nu scriu, sau e  voia celui rau...

 Dar ma gandesc: cine sunt eu sa va invat ceva pe voi? Ce stiu eu si voi sa nu stiti? As fi putut scrie ceva din Sfanta Scriptura,dar parintii pustiei nici din Scriptura nu vorbeau, pentru ca se considerau nevrednici  si alegeau tacere, asa ca si eu am ales tacerea acestor  trei luni...

Nu am va spune decat ca sunt bine purtandu-mi crucea! Si cred ca nu poate sa-ti fie bine daca nu intelegi sa-ti duci crucea pe care o ai cu  acceptare deplina. A te impotrivi, a te tranti pe jos cu  intrebari: de ce? cum asta? pentru ce? nu face decat sa-ti mareasca suferinta!Si asta, nu pentru ca Dumnezeu te pedepseste pentru ca intrebi, ci pentru ca ceea ce iti da Dumnezeu este tot ce iti este de folos, iar intrebarile tale nu-L vor face sa se razgandeasca...pentru ca nu ti-ar fi de folos !

Am niste probleme de sanatate! Si nu orice probleme!Si nu le-am primit de la Dumnezeu, nu Dumnezeu mi le-a dat! Nu!Eu am trait zeci de ani in nebagare de seama ca trupul meu e templu a lui Dumnezeu! Mi-am epuizat si mintea si trupul cum am vrut, fara sa-mi pese de mine! M-am hranit prost si m-am obosit mult! Si exact la 50 de ani si un pic, cand trebuia macar atunci sa pun pauza in viata mea... crescusera copiii...cunoscusem ceea ce inseamna reusita in tot ce imi propusesem sa fac in viata mea, era deja timpul sa fac ceea ce imi propusesem din copilarie, sa ma asez la birou si sa scriu, atunci a murit Grig si viata mea s-a schimbat definitiv si total!Oboseala de dupa 50 de ani si suferinta, au fost mai mari decat tot ce traisem pana la 50 de ani...Au murit total nepregatiti oameni foarte dragi...am trait tragedii, pe care chiar acceptandu-le, mi-s-a zguduit inima, inima care nu are minte! De cateva ori, oameni dragi m-au aruncat in iad pentru o toana sau pentru o intriga a cuiva...Si nu am dus durerea decat sufleteste! Trupeste nu am dus!

Si anul acesta, dupa cateva episoade de suferinta fizica,la presiunea familiei,a trebuit sa merg la doctor! E greu sa stai ca o carte deschisa intr-un aparat care sa-ti masoare un trup pe care il stii muritor, dar e al tau! Nu am ajuns la inaltimea sfintilor sa-mi urasc trupul si chiar mi-a fost mila, cand mi-am auzit inima bolborosind intr-un limbaj nestiut, ceva ce nu intelegeam...Nici analizele de sange nu aratau prea bine si asta vazusem si eu dupa dreptunghiurile rosii din dreptul lor!

Imi voi amintit pana la sfarsitul zilelor cum intr-o dimineata, stateam in final de evaluari medicale, pe holul exterior al clinicii medicale si ii citeam surorii celei mari din scrisoarea medicala, cuvinte care mie nu-mi spuneau nimic, dar pe ea o ingrozeau...Si ca sa ne linistim am plecat la Predeal! Doua zile de aer curat, dar aer care pe mine ma sufoca si obosea!Viata mea avea sa se schimbe mult!

Au urmat alte investigatii si zile in care eu,revenita acasa la mine, am inceput sa pun ordine in lucrurile personale. Am vazut ca dupa ce o persoana moare, toata lumea intra incaltata in casa aceia si toata lumea rascoleste peste tot, fara sa mai puna un lucru la loc!Deci nu ordinea m-a interesat! Ci toate acele lucruri pe care le-am amanat de mult:arhiva personala,cartile,icoanele...am strans inclusiv icoanele mici pe care Ruxandra sa le daruiasca la una din pomenirile mele...Fara regret!Fara lacrima! Mor acum? Inseamna ca asa trebuie! Stie Dumnezeu cand e timpul plecarii mele! Cineva, chiar mai multe persoane, imi spuneau sa ma rog ! Dar eu nu am inteles ce ar trebui sa-i cer lui Dumnezeu in afara de timp de pocainta!Am mers si m-am marturisit si nu a fost simplu! L-am primit pe Hristos in Sfanta Cuminecatura si-mi aminteam niste versuri scrise si pentru mine:

"Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste faţa mea de lut,sufletu-mi neghiob şi slut 

să-l albeşti cu tibişirul,

când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un colţ plecat,
şi să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea Cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat.
Aciuiaţi pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumină-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Şi-ncălţându-Te-n sandale,
să porneşti pe drum stelar,
într-al slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar."

Minunat este Domnul! Cum m-a asteaptat El cincizeci si unu de ani, ca eu sa fiu asa cum m-a zidit intr-o noapte de iarna,si eu am ezitat sa fiu ... si cum a facut Domnul ca viata mea sa fie frumoasa in cantari bizantine si  lumini de sfintenie...si mi-a mai daruit 14 ani pana azi... Si daca acestia sunt toti, ce daca? Sunt deja multi, slava lui Dumnezeu pentru ei!

Am simtit si simt ca lumea mea e deja Dincolo! Oricum aici nu ma mai potrivesc cu lumea...Sunt numai cativa care sunt ca si mine ...neinsemnati, prapaditi ca si mine, dar luminosi in despatimirea lor pe care eu nu  am dobandit-o,ei, acestia care ma vor urma intr-o zi, sunt ceva mai tineri si Domnul ii lasa ca ei sa ajunga la sfintenie din acesta viata.

Si am privit in urma sa vad nu daca las ceva, ci daca plange cineva... si am vazut ochii umezi ai fiicei mele dragi si pentru lacrima lor am mers oriunde a vrut sa merg!

"Imbraca-te frumos, nu ne face de ras!" Mi-a zis cineva din familie si eu ... am dus si povara sa vad ca sminteala le-am fost celor dragi si nu s-au folosit deloc de tot ce am zic ca fac in acesta viata  si pentru ei... Asa ca m-am imbracat frumos,mi-am comandat cateva lucruri noi pentru spital si m-am asezat iarasi pe holurile spitalului...Trebuiau, in principiu,ca analizele sa iasa undeva la o limita ca sa pot continua viata cu doar unele limitari...Altfel inima mea trebuia operata!Si asa a randuit Domnul sa stau doua nopti cu Filip si George! Sa ma joc cu ei, sa-i aud spunandu-mi de zeci de ori"Te iubesc, bunica Elena"...sa ma joc  de-a spectacolul cu George,sa pandesc cu Filip pe geam, ninsoarea care nu mai venea in acesta iarna,sa dorm cu el,cu Filip cel minunat si sa adormim vorbind despre rugaciunea inimii ...

Si cand toate bucuriile au fost traite,a trebuit sa ma asez iarasi in fata doctorului chirurg pentru a-i auzi decizia.As fi facut orice ar fi hotarat, de dragul copiilor mei si pentru linistea lor!Dar eu chiar nu-mi doream nimic. Fusesem in biserica de alaturi...citisem Acatistul Mantuitorului si Paraclisul Maicii Domnului langa o masa pe care stralucea un manunchi de zambile albe, dar ma rugasem pentru pacea lumii ...Ziua parea luminoasa desi la cateva sute de km, poate o mie,in frumoasa  Ucraina tancurile fusesera scoase  ca intr-un film artistic despre razboi... Ce se putea intampla cu mine? Nimic mai mult decat Domnul vrea, pentru ca voia Lui o caut ! Ce se putea intampla in Ucraina? Tot voia Domnului pentru ca mult ne-am departat de la calea cea buna si fara pocainta suntem...Si am plecat capul ca un vinovat!

-Fie,Doamne, voia Ta cu mine si cunoscute imi fa caile Tale, sa stiu ce-mi lipseste!

Nu stie Dumnezeu ce ne trebuie?Sunt sigura ca stie!In douazeci de minute  am plecat ducand cu mine vorbele de final ale stralucitului  medic" Pana ne revedem traiti cu grija!'' Si am stiut ca zambilele albe de pe masa bisericii in care intrasem inainte de ultimul consult, au fost un semn de la Domnul ca e posibil sa traim un alt prohod  cantand "Primavara dulce, Fiul meu preadulce Frumsetea unde Ti-a apus" iar  oricine va muri, fie batran sau  tanar, fie femeie sau copil, daca inima lui va fi a lui Hristos,va Invia, caci moartea nu-i sfarsitul,dupa ea urmeaza Invierea! Da, asa cum spunea Inaltul Bartolomeu si noi putem spune:Da, vom muri, cand vrea Domnul, dar cata splendoare!