Timpul ca adversar

Am invatat, nici eu nu stiu cand si cum, sa nu mai socotesc timpul. Viata sa fie doar o insiruire de sarbatori si praznice, gandul tot sa fie spre ceea ce se petrece in Cerul cel inalt.Dar aceasta nu putea sa fie decat in ceea ce ma priveste pe mine ca fiinta singuratica, decupata din peisajul acestei vietii in care participam cu totii.Numai ca eu nu-mi apartin. E greu sa traiesti pentru altul, cred ca in asta e toata lucrarea si lupta duhovniceasca a noastra: sa traim pentru altul, ca pret al iubirii sau macar al datoriei pe care o ai"Purtaţi-vă sarcinile unii altora și veţi împlini astfel legea lui Hristos." Galateni 6;2

Am obosit!

Este a doua oara in viata mea cand simt oboseala.

Prima data cand am simtit asta, acum doi ani, eram la Ierusalim, in fata era piatra ungerii, ghidul spusese sa nu se indepartam, dar nu am putut asculta, mai presus de toate era piatra pe care Iisus fusese pus de Iosif si Nicodim si uns cu miresme spre ingropare ...am alergat spre ea si m-am trezit ingenunchiata desi aveam putin timp de la operatia de genunchi si plangand Ii spuneam:

-Am obosit, Doamne, am obosit!

Raspunsul Domnului la plansul meu a venit dupa catva timp,la Closca, intr-un schit modest, prin gura evanghelistului Matei:

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară." Si cuvantul acesta m-a ajutat sa inteleg si sa merg mai departe... -Am obosit, Doamne, am obosit! Undeva in ianuarie anul acesta l-am visat pe parintele Efrem din Arizona spunandu-mi "Odihneste-te! Odihneste-te!Odihneste-te!" Si a venit un timp de "odihna "Doua luni de izolare ... Apoi am reluat apropierea fizica de ai mei...bucuria de a-l vedea pe fiul meu, pe fiica mea, pe Filip si George, pe Andreea si Lucian... pe surorile mele si cumnatii mei, pe nepotii mei. Am fost la ei doar cateva zile si am revenit acasa. Apoi intr-o dimineata am strans lucrurile in geanta cu buline si am plecat iarasi  sufocata de masca neagra ca a lui Zoro... Am vegheat ultimile zile ale unui om foarte apropiat. Sufletul lui se pregatea de plecare, dar trupul il tinea incatusat, speriat de oceanul din fata lui...  „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul!  Am vazut iar chipul sfarsitului... Am tinut iar de mana un om care cauta drumul spre Acasa... Am vazut zborul unei privighetori de pe buzele unui om... 21 de grame atat catareste sufletul, cat o privighetoare... am vazut zborul privighetorii intai spre noi, eu si sotia barbatului din pat...ne-a dat ocol nestiind incotro sa zboare.Apoi am pierdut-o! M-am asezat in genunchi si am continuat sa citesc din psaltire, apoi acatistul celor adormiti.Casa se umplea de lume,de familia venita sa-l planga, sa-l vada... sa faca cele ale lumii fara de care nu putem trai... Da, timpul e un adversar! Trece prea repede! Ne pierdem in cele ale lumii prea mult si timpul ne fura...Am revazut la priveghi persoane dragi pe care nu le-am mai reintalnit de foarte mult timp, de multi ani.Aceiasi suntem! Purtam in noi neschimbat chipul inceputurilor, candoarea, frumusetea, lacrima pentru cei care pleaca, durerea pentru cei ce raman, dar nu avem timp  sa ne imbratisam decat la nunti, botezuri si inmormantari...Timpul curge continuu spre final.Un singur sens!Nu-i poti fura nici macar o secunda!Si chiar mai mult de atat, timpul inghite tot... Il masuram in ani, in luni, in saptamani si zile, in ore si secunde...Si cand il pierdem, cand clepsidra ramane goala,atat mai ramane : gandul ca urmeaza Vesnicia!