Am auzit o pilda...
"Intr-una din zile, Cuviosul Părintele nostru Vasile, strălucit fiind de darul cel dumnezeiesc, a zis către clericii săi: „Veniţi, fiilor, după mine ca să vedem slava lui Dumnezeu şi împreună să proslăvim pe Stăpânul nostru”. Şi au ieşit din cetate, neştiind nimeni unde voieşte el să meargă. Iar un preot cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea femeie cu numele Teogonia cu care patruzeci de ani a petrecut în feciorie şi de mulţi se socotea că Teogonia este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia de fecioria curăţiei lor cea păzită în taină. Şi avea Anastasie, pentru viaţa sa sfântă, Duhul lui Dumnezeu şi era bărbat înainte-văzător. Că întru acea vreme, văzând el mai înainte cu duhul că Vasile avea să-l cerceteze pe el, a zis către soţia sa, Teogonia: „Eu mă voi duce la câmp ca să lucrez pământul, iar tu, sora mea, să împodobeşti casa şi în ceasul al nouălea din zi aprinzând lumânări să ieşi întru întâmpinarea Sfântului Vasile arhiepiscopul, că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii”. Iar ea, mirându-se de cuvintele bărbatului său, a împlinit porunca.
Şi nu departe fiind Sfântul Vasile de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat pe el Teogonia şi i s-a închinat lui. Iar Vasile i-a zis: „Cum te afli, doamnă Teogonia?”. Iar ea, auzind că pe nume o cheamă, s-a înspăimântat şi a zis: „Sănătoasă sunt, stăpâne sfinte”. Iar fericitul i-a zis: „Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”. Iar ea a răspuns: „Nu frate, ci bărbat îmi este şi s-a dus la câmp să lucreze pământul, dar mă voi duce să-l chem.” Iar Vasile i-a zis: „A venit şi în casă este, nu te osteni.” Aceste cuvinte auzind de şi mai multă spaimă s-a umplut, că toată taina lor Sfântul mai înainte a văzut-o şi, tremurând, a căzut la picioarele Sfântului şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, păcătoasa, Sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd la tine.”
Iar Sfântul se ruga pentru dânsa. Şi intrând în casa preotului, l-a întâmpinat însuşi Anastasie şi, sărutând picioarele Sfântului, a zis: „De unde mie aceasta că a venit arhiereul Domnului la mine?" Iar arhiereul i-a zis: „Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos; să mergem la biserică şi să facem dumnezeiască slujbă.” Căci se obişnuise preotul acela să postească în toate zilele, afară de sâmbătă şi de Duminică, şi nu gusta nimic, fără numai pâine şi apă. Iar când au mers în biserică a poruncit Sfântul Vasile lui Anastasie ca să slujească Liturghia. Iar el se lepăda zicând: „Ştii, stăpâne, ce zice Scriptura: Cel mai mic de la cel mai mare se blagosloveşte.” Iar Vasile a zis către dânsul: „Cu toate lucrurile tale cele bune să ai şi ascultare.”
Şi, când slujea Anastasie, în vremea sfinţirii înfricoşătoarelor Taine, a văzut Sfântul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-Se în chip de foc şi pe Anastasie înconjurându-l. Iar după săvârşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă şi a pus preotul masă Sfântului şi clericilor lui. Şi mâncând a întrebat Sfântul pe preot: „De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta, spune-mi mie!” Răspuns-a preotul: „Eu, arhiereule al lui Hristos, om păcătos sunt şi mă aflu sub dajdia poporului şi am două perechi de boi. Cu una lucrez eu însumi, iar cu alta slujitorul meu şi din roadele lucrului acesta o parte este spre primirea străinilor, iar altă parte spre darea dajdiilor şi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie.” Şi a zis Vasile către dânsul: „Să o numeşti pe ea sora ta, precum şi este; dar spune-mi mie bunătăţile tale.”
Răspuns-a Anastasie: „Eu nimic bun n-am făcut pe pământ.” Atunci Vasile a zis: „Să ne sculăm şi să mergem împreună”. Şi sculându-se au mers la un bordei şi a zis Vasile: „Să-mi deschizi mie uşa aceasta”. Iar Anastasie a zis: „Nu, Sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nimic nu este acolo, fără numai cele de trebuinţă pentru casă”. Iar Vasile a zis: „Eu pentru trebuinţele acestea am venit”. Iar preotul nevrând să deschidă uşa, a deschis-o Sfântul cu cuvântul şi intrând a aflat acolo pe un om foarte rănit de lepră, căruia mai multe mădulare putrezind îi căzuseră. Şi nu ştia de dânsul nimeni, fără numai singur preotul şi sora lui. Deci a zis Vasile către preot: „Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?”.
Răspuns-a preotul: „Omul este mânios şi ocărâtor, stăpâne, şi pentru aceasta m-am temut să ţi-l arăt, ca să nu greşească cu vreun cuvânt împotriva Sfinţiei tale”. Atunci a zis Vasile: „Bună nevoinţă alegi. Dar să mă laşi şi pe mine întru această noapte să-i slujesc lui, ca şi eu să fiu părtaş la plata ta”. Drept aceea a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi închizându-se toată noaptea a petrecut în rugăciune şi dimineaţa l-au scos pe cel bolnav întreg şi sănătos. Iar preotul şi sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au proslăvit pe Dumnezeu. Şi s-a întors apoi Sfântul Vasile la casa sa."
Aceste "pietre pretioase ", bolnavii nostri...Comorile pe care Dumnezeu ni le da! Dar cat de greu putem sa le ducem...
Ieri am insotit, iarasi la IOB, un om drag...Era o zi de primit tratamentul de chimioterapie... Bolnavul meu este un om fricos... suferinta l-a subtiat si trup, dar i-a micsorat si rezistenta la durere... Nu-l doare mai nimic, dar ii e atat de frica sa nu-l doara, incat trebuie sa-i fii alaturi si cand i-se pune perfuzia si cand i -se scoate... sa-i tii apasat clasicul smoc de vata cu spirt pe care asistenta il pune pe intepatura...5 minute, minim 5 minute, altfel se supara si se incrunta si mai mult...Chipul lui poarta atat de multa suferinta si tristete...Abia mai gasesc in chipul de acum, omul pe care il stiu de patruzeci de ani.
Am asteptat ore in sir pe holuri ... un brad de plastic lumineaza holul,cateva scaune portocalii asezate in sir langa usa doctorului si un numar triplu de oameni obositi...fiecare pacient are alaturi unul sau doi oameni"apartinatori" alaturi.El,apartinatorul arata de cele mai multe ori la fel de rau ca si bolnavul. In sistemul nostru sanitar, este aproape obligatoriu ca fiecare bolnav sa aibe un "apartinator". El este cel care cara sacosa cu sticla de apa, hartia igienica, servetele... El tine dosarul cu analizele, buletinul si cardul de sanatate...el intra la doctor pentru a anunta ca bolnavul a sosit si e sfarsit de puteri pe hol...Prin el curge acel flux de informatii..prin el se scurge viata si moartea...
Am stat pe hol, la un rand dezordonat, fie asezata jos intr-un intrand in zid, fie intre doi bolnavi care tuseau, expectorau si gemeau alaturi... Ore in sir... Rupta de lumea mea, dar parte a unei alte lumi plina de suferinte...
Intr-o zi in care in biserici si manastiri, in intreaga noastra ortodoxie, se praznuia Boboteaza si se sfinteau apele...Primul meu an de lipsa din biserica la aceasta sarbatoare, prima lipsa dintr-un sir de 12 ani...
-Sunteti in doliu?-m-a intrebat o doamna care era cu mama ei...
-Nu, asa am ramas eu dupa moartea sotului meu.
-Cand a murit? a continuat interogatoriu...
Intr-un spital se pun mereu intrebari, fiecare intreaba pe fiecare. Se fac marturisiri complete , ca la spovedanie,si lumea nu-i deloc deranjata de ceea ce in lume ar fi inacceptabil sa intrebi...Ca si cand duhul acesta al mortii ne-ar face frati de potir...
-Acum 12 ani-am raspuns eu
-Doisprezece ani???
-Da, asa am simtit ca nu incape in inima mea alta culoare. Doar vara cand e foarte cald si rar, foarte rar, mai pun cate ceva mai ...cu pete... alb...gri...albastru...
-Cati ani avea sotul dumneavoastra?
- Abia implinise 50 de ani.Sotul meu era un om tare bun si destept si frumos...O minune de om. Noi toti l-am iubit foarte mult...
-Imi vine sa plang. Asa a fost si bunica mea- a zis femeia si a inceput sa-si stearga ochii de lacrimi...
Maria, Mihaela, Ioana,alaturi de Ion cunoscut in decembrie, Floare, Maria, Doina cunoscute in noiembrie...Adun de fiecare data oameni noi si memorez nume pe care sa le pomenesc cu cei bolnavi...
E multa suferinta in lume...multa...foarte multa.
-Ce sa facem daca asta ne da Dumnezeu? De la Dumnezeu este, sigur!!!-spune Maria
Si este in vocea ei siguranta omului care stie ca tot ce primeste este de la Dumnezeu sau cu ingaduinta lui si trebuie dus, iar boala tot Dumnezeu o poate lua...
In toaleta o doamna trecuta de chiar si a doua tinerete, se machiaza plangand , se rujeaza si parfumeaza ciufulindu-si parul:
-Sa nu-s dea seama sotul meu ca am aflat cat de grav este bolnav...Doamne, nu mi-l lua!
Rugaciuni in fiecare centimetru patrat de spital...
Nimeni nu vrea sa moara!Toti au speranta . Toti cred in tamaduirea lor...
-De Anul nou, zice Ion, am baut o tuica fiarta!
-Foarte bine! Sigur nu v-a facut rau!-l-am incurajat in rasul celor din salon...
Salonul de tratamente.Trei paturi pe o parte si trei pe alta...sase oameni in venele carora se scurgeau lichide tamaduitoare... Dar mai mult decat lichidul acesta,Cea care tamaduieste este Izvorul milei...Maica Domnului! Si Maica Domnului nu-si lasa copiiI ei... Era deja seara. Priveam mereu ceasul socotind timpul...Poate reuseam sa prind un autobuz spre casa...Fugisem in prima parte a perfuziei si cumparasem medicamentele prescrise de doctor...Din fuga cumparasem o placinta cu branza si o mancasem trecand strada, pe trecerea de pietoni...Atat...
Ne pregateam sa plecam, cand am auzit pe holuri cantarea pe care o iubesc cel mai mult din toate cantarile Bisericii noastre:
"În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie."
Dumnezeu trimisese pentru copiii Lui bolnavi si pentru putinii"apartinatori" care mai erau la acea ora in spital, Duhul Sau Sfant, sa-i sfinteasca si sa le arata ca pretul suferintei este Mantuirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu