Reflectie despre iertare si septembrie

01 09 2017

Sunt un om trecut prin multime de ani, cu o experienta destul de mare a vietii.
Am trait si am murit cu cei dragi.
Am iubit si am urat, iar uneori oamenii mi-au devenit indiferenti.
Am ras mult si am plans mult pana la transformarea plansului in plans interior, plans mai dureros decat orice.

Am fost si print si cersator.

Poate ordinea lucrurilor a fost inversa decat marturisesc, dar uite-ma acum, aproape  trecuta de 6 decenii rememorand si reflectand  despre iertare si despartiri.
Despartiri in septembrie...la inceput de toamna, la inceput de an...

Nu, nu vreau sa ma despart de nimeni. Nu vreau sa fiu suparata pe nimeni.
Ieri, alaltaieri, o diva adevarata,striga lucruri urate despre mine...desigur,toate acestea fiind, lumeste, neadevarate! Dar ea sufera cu atat durere din pricina a ceea ce credea ea ca reprezint eu, incat, desi as fi ras, mai degraba as fi plans.

O alta persoana, un om la a carei parere am tinut mult in anii din urma, crede despre mine ca sunt o femeie proasta, ca intelect, proasta-proasta si mai rau decat atat, fudula, luptata de o mandrie luciferica.Dar nu ma pot supara. Pot doar sa-mi amintesc Scriptura:

"Daca la tinerete n'ai adunat nimic,
cum vei gasi ceva la batranete?"
Are vreo importanta cum te vad altii? Niciuna, abolut niciuna, mai ales cand nu trebuie sa te angajeze la nimic parerea lor. 
 Dar oare de ce-i uram pe unii?

Uram pentru ca viata noastra e un esec si nu ni-l asumam.

Uram pentru ca nu ne este bine!
Si atunci cum sa nu-i intelegem pe cei ce ne urasc?
Daca le-ar fi bine, ar fi fericiti sa ne vada, sa ne stie. S-ar bucura cu noi! Dar pentru ca vietile noastre se intersecteaza, au sentimentul ca raul lor este din pricina noastra   si ne urasc, de multe ori nemeritat, gresit...
Nu este bine sa provoci acest rau, acest sentiment de invidie si de ura. Chiar daca te stii /te crezi nevinovat de raul altora, nu este confortabil sa stii ca altii oameni, alte suflete, sunt mistuite de ganduri rele, pornind de la tine. Poate sunt naluciri. Poate sunt bolnavi. Poate sunt posedati de duhuri de ura si invidie.
Dar ei trebuiesc iubiti, daca nu putem sa-i iubim, macar sa-i toleram, macar sa-i ingaduim langa noi, daca Dumnezeu ni i-a daruit spre incercarea noastra, sau sa stam departe de ei daca se poate, daca ne sunt straini...
Oricare dintre noi putem cadea in pacatul invidiei, al dusmaniei, al maniei...mai ales daca ii judecam si nu-i iertam pe cei care ne urasc.Este adevarat si constatat:tot ceea ce judecam si condamnam vom trai si noi.Deci mai bine sa ne amintim:cine este fara de pacat,  sa ridice primul piatra!

Sa nu gandim nimic rau despre nimeni!"Este câte unul care alunecă, dar nu din suflet, şi cine n-a greşit cu limba sa?" intreba Ecclesiasticul.Sa acceptam pe fiecare asa cum e, fara a incerca cu inversunare sa-l schimbam...doar Dumnezeu face aceasta, nu noi, prin cai pe care nu le stim...
Sa primim cu seninatate si prigoana, si scuipatul pe obrazul nostru. Sa iubim. Sa iertam.Sa credem  orice neputinta.
Si pentru toate acestea, Dumnezeu va trimite pe ingerul Sau sa ne mangaie, dupa fiecare moment in care iertam si iubim.

Deja este septembrie! Iubesc nespus de mult acesta luna pentru milioane de motive; pentru dulceata soarelui lui, pentru apa inca calda a marilor, pentru nisipul care pastreaza caldura soarelui, pentru amintirile acelor intamplari vechi, amintiri care inmoaie in mine rautatea si ramane doar tristetea dulce... pentru imaginea caruselului din balci in care ma dadeam copil fiind si a berariilor la care tatal meu ma ducea sa mancam mici si pastrama, eveniment major al copilariei mele, pentru amintirea mirosului bucatariei mele in care mama punea muraturi in borcane mari ... pentru gustul perfect al strugurilor de la Bozioru si pentru imbratisarea copiilor si a lui Grig intr-o zi care se apropie ...Iubesc septembrie si septembrie ma iubeste pe mine!
Iubesc lumea si lumea uneori ma iubeste... duc si iubirea ca si ura cu imensa recunostinta pentru toti cei care isi pierd timpul cu mine.