Dorul...

Acum 10 ani, la ultima aniversare pe acest pamant, am aflat ca data nasterii lui, era 1 octombrie!Stia desigur, dar pentru ca pe certificatul lui de nastere era scris 2 octombrie, ca sa nu dea explicatii prea multe, spusese ca este nascut pe 2 octombrie! 

Aceasta...mi-a daruit Acoperamantul Maicii Domnului  ca sarbatoare, pentru ca nu o cunosteam...

Nu o cunosteam nici cand am scris pe crucea lui ca data a nasterii "2 octombrie", crezand ca mai important este actul civil... neintelegand inca ca singurul act important e voia lui Dumnezeu...

Dragul meu... Grig...Gheorghe dupa numele de botez...sotul meu pe pamant si in ceruri!

Maine implineste 60 de ani! Chiar daca el avea 50 cand a plecat, anul acesta ca o incercare de recunoastere ca au trecut 10 ani, anul acesta spun ca si el implineste 60 de ani.Si il sarbatoresc in felul meu de acum...prin pomeniri, prin rugaciune si lacrimi...

Grig avea o blandete si o noblete pe care doar acoperamantul Maicii Domnului putea sa i-le dea... 

Pastrarea acestor daruri, cred ca a fost  sansa lui de mantuire...

Inceput de toamna... si tot toamna, mama mea a plecat sa-si caute in Imparatia lui Dumnezeu pe cei multi pe care ii iubea, desi , aici in acesta vale a lui Ioasaf ramaneam marile iubiri ale mamei, fetele ei, nepotii, ginerii... doi dintre ei, pentru ca Grig era deja Dincolo.

Azi a fost parastasul de 3 ani de la moartea mamei, Constanta. Am plecat cu noaptea in cap la Fetesti, orasul in care ea a trait pana la moarte  si acolo unde ramasitele ei au ramas pana la a Doua Inviere.Am mers in catedrala orasului, desi nu era biserica in care mergea ea. Asa a randuit Dumnezeu pentru ca acolo, la masura ei , fusese ctitor...daruise pentru pictarea bisericii. Si acolo a fost azi pomenita. La miruit am vorbit cu parintele batran care slujeste acolo, despre mama si parintele amintindu-o pe mama, a ramas pe ganduri, cu ochii in jos, zicand:

-Sa ne vedem in Ceruri, cu totii!

Sunt in acest moment dupa liturghie. Am trait" osana osana" , m-am rugat: Mantuieste-ne Doamne... am sperat , am crezut in mila lui Dumnezeu...inca mai cred ca ne vom mantui, atat timp cat ne dorim, atat timp cat luptam pentru asta, atat timp cat strigam pentru toate la Dumnezeu ca la un Tata, atat timp cat credem ca ai lui Dumnezeu suntem!

Indiferent de pacatele noastre, Dumnezeu in marea lui milostivire , El, nu noi, El ne mantuieste daca Il recunoastem, Il iubim si Il dorim... 

Inca am puterea data de liturghie sa cred in asta sa sper ca ei sunt bine si doar o clipa ne desparte... Repede insa ziua alearga spre noapte...Am zacut in pat cateva ore ...in curand e vecernia...Merg sa aud cantarile stranei...merg sa ma rog Maicii Domnului  sa ma ajute sa uit ca eu traiesc un timp lumesc lung, prea lung,sa uit ca mi-e atat de dor... sa nu traiesc nici macar o clipa acel moment care pe mine ma tranteste mereu, cel al Heruvimului in care toata suflarea e suflare de ingeri si eu ma vad cu capul in jos, cu inima franta de amintirea pacatelor noastre...macar azi...macar pana maine cand e iar liturghie si  voi canta soptit, cu speranta ...Osana Osana...

Si desi nu-s nici spovedita, nici nu-i posibila impartasania... te rog Doamne, mai da-mi o liturghie!Macar una in care sa-i pomenesc... Gheorghe al meu si Constanta ...

Vitrina cu amintiri

De mult timp stiam ca o sa fie  un moment in care trebuie sa eliberez peretii camerei de zi...Pe ei...pe peretele cel mare, trebuie sa stea asezati frumos, apostolii si  cei 12 proroci.

Dar pentru asta trebuia ca mobila sa  fie mutata pe alt perete... canapeaua nu mai avea loc ...nici fotoliile...Si presata de iconarul care picta pentru bucuria mea, am inceput in august sa mut mobila, sa daruiesc canapeaua si fotoliile... sa daruiesc altora din continutul dulapurilor... sa rascolesc sertarele... sa imprastii amintiri in toate colturile inimii mele.

Am desfacut bucataria. Dulapurile verzi si negre,scaunele, au fost daruite.Si multe lucruri din dulapuri.Unde au incaput atatea lucruri?

Cartile ...multe dintre ele le-am pus in cutii, pe unele le-a luat Victor, un baiat iubitor de carte veche, altele o vor insoti pe Ruxandra in casa ei...unele sunt pentru Filip...

Am desfacut, ca la divort, lucrurile si recunosc ca am dat mai mult din lucrurile mele. Pe ale lui Grig le oblojesc inca, pentru ca...pentru ca, pe el il iubesc. Pe mine...nu! Nu,nu ma iubesc niciun pic... ma lepad de mine ca de o greutate  care imi atarna de piciorul bolnav.Si am asa o dorinta, ca dupa moartea mea,sa nu gaseasca prea multe lucruri care sa vorbeasca de mine...Ma surpinde acest gand, dupa ce, copil fiind, visam sa ajung scriitoare si macar ulita copilariei mele sa poarte  numele unei carti scrise de mine... spre exemplu  ulita copilariei... era vremea in care visam ca ma numesc Monica ca fata din La Medeleni sau ca sunt scriitoare si scriu romane ca Ionel Teodoreanu...
Ganduri de mandrie, dar nu acea mandrie otravita care te face sa urasti, sa inlaturi pe altul , ci mandria , ambitia care a facut progresul omenirii. Doar ca eu nu am fost un astfel de om. Nu am dus nimic la sfarsit. Rup acum caietele cu insemnari din tinerete, arunc la gunoi cartile incepute la 20 de ani...
Acum nu pot sa mai scriu nici pe blog. Gandul ca cei care citesc se tulbura ma doare atat de mult incat sufletul meu curge ca un stilou spart... cerneala...cerneala...tus negru...
S-a scris atat de mult de cand omul a inventat scrisul... S-a scris tot ce trebuia sa se scrie.Nu fac decat sa repet durerea unora, sa transcriu in modul meu, tot ce s-a scris despre durere, bucurii, despartiri si reintalniri. 
Azi un meserias solid si fiul lui la fel de solid si priceput la treburi in bucataria mea, a navalit cu bormasina, boloboc si o geanta uriasa de scule... Jumate de zi au spart, inlocuit, lipit... Praful tot s-a dus  in celelalte camere. Tot inchideam usa si ei o deschideau grabiti sa mai aduca ceva de pe hol...
Obosita am abandonat lupta lasand ca praful fin sa se aseze peste tot... abia la finalul lucrului lor, am inceput sa-l sterg  deschizand vitrinele... Si amintirile a doua generatii au venit peste mine... Lucruri care nu au folosit niciodata la nimic, dar lucruri pe care le-am avut totdeauna... fetita din portelan pe care mi-a cumparat-o mama cand m-am mutat in prima mea casa,si mi-a daruit-o spunandu-mi ca asa nu o fiu singura,,, caprioarele mici din vitrina ei... piatra de la Ina cu icoana Maicii Domnului...icoana de la Raluca de dupa botezul ei... farfurioara suflata cu aur din Cordoba...fotografia din croaziera de pe Neva 2016...

cescuta de tuica fiarta de la ma-marea Rada, mama tatalui meu, bomboniera din cobalt niciodata folosita, plina cu banuti scosi din uz...

fiecare inseamna ceva pentru mine. Cand eu nu voi mai fi ele nu vor insemna nimic pentru altul... grabiti le vor arunca intr-o cutie de carton si o vor duce la tomberon gandind ca poate le va lua cineva...

Amintiri...

Cred ca bunicii mei au baut tuica din canuta din portelan fin... si au privit pe geam cum afara zapada troienea drumurile... cred ca erau fericiti in casa lor mica, cu prispa lipita din lut si bulumaci din lemn  baltuit...

Cred ca mama a fost fericita cand mi-a daruit papusa din portelan si chiar a crezut ca eu nu voi fi singura avand-o pe ea...Doar ca am uitat-o ... si am trait ...35 de ani avand-o in casa mea... 35 de ani  din care s-au scurs 10 ani de cand Grig a plecat sa cutreiere Imparatia lui Dumnezeu.

Doar ca eu...l-am bagat in  inima mea  si l-am tinut viu, pulsand cu inima mea, privind prin ochii mei, imbratisand prin trupul si mainile mele ... si nu pentru ca mi-a fost teama de singuratate, ci pentru ca de cand l-am cunoscut, nu am mai fost singura ... totdeauna cu el, cu copiii lui-copiii nostri... si-n anii din urma permanent cu Hristos...

Amintirea fericirii  lor mie imi aduce fericire ... sterg praful... asez cu grija cescuta ...protejez papusa ...doar  amintirea durerii inseamna mai multa durere...

Schitul Closca in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci /17 septembrie 2017

Dimineata devreme am plecat spre Closca. De atatea ori am strabatut drumul acesta incat si cu ochii inchisi il pot reface.Slobozia, Tandarei, Giurgeni,Harsova, Hanul Morii si Closca, schitul in care foarte multi se simt, in casa lui Dumnezeu, ca Acasa.

 Am inceput in putini rugatori ca pana la sfarsit biserica sa fie plina , in ea intrand pelerini din multe localitati din jur. Vestea despre parintii minunati de la Closca ajungand tot mai departe.

 Imi era dor de cantarile utreniei

 de toaca parintelui Nectarie.

 Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

"Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere."

 strigatul talharului...

 In timpul sfinteti liturghii am auzit in sfantul altar cuvintele spuse de Parinte"Aceasta sa o faceti spre pomenirea mea!" si m-am gandit ce inseamna, In seara acesta Dumnezeu mi-a descoperit sensul acestora in cuvantul parintelui Dimitrie Staniloae in cartea arhimandritului Ioanichie Balan - Convorbiri Duhovnicesti Vol 1 

,,Cum trebuie sa intelegem porunca lui Hristos rostita la Cina cea de Taina: "Faceti aceasta spre pomenirea Mea"?

- Prin porunca "Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea" (Luca 22, 19), Hristos ne asigura ca El va fi tot atat de prezent cu noi si Se va darui sub chipul painii si vinului, ori de cate ori Apostolii si urmasii lor se vor ruga Lui sa faca aceasta cum a facut-o la Cina cea de Taina. Ba chiar le porunceste sa faca aceasta spre a-L pomeni pe El, spre a-si aduce aminte de ceea ce a facut El atunci. Le cere sa-I adreseze Lui rugaciunea de a face mereu pentru ei ceea ce a facut El la Cina cea de Taina, ca sa-L pome­neasca. Pomenirea Lui nu este fara prezenta Lui si prezenta Lui nu are loc fara pomenirea Lui. Euharistia nu este o simpla pomenire a lui Hristos fara prezenta Lui, nici nu se obtine prezenta Lui fara pomenirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Intre Cina cea de Taina si jertfa liturgica sau Euharistia din orice timp, este o stransa legatura. Aceea o face posibila pe aceasta si aceasta ne pune in legatura cu aceea. Nu El are nevoie de pomenirea noastra, ci noi, ca sa ni Se daruiasca mereu.''

 Sus sa a avem inimile!

 Avem catre Domnul!

 Am sarbatorit o fetita Sofia si pe Sofia noastra ...

 Am cantat cu doamnele Paraclisul Maicii Domnului Eleovritissa...

Am petrecut astazi cateva ceasuri la Closca, langa icoana sf Luca al Crimeei...in rugaciune catre Domnul, adaugandu-ma unor oameni care imi sunt dragi si pe care in ultimii doi ani, eu i-am vazut rar.

 A fost o zi a unei incercari de a masura linistea inimii mele.
M-am gandit poate cu mai multa liniste si detasare, la persoanele care imi sunt apropiate :copii, prieteni, fini...la cei ce ma iubesc si la cei ce ma urasc. la cei carora le este indiferent ce fac , cum sunt,la incercarile mari ale vietii mele  de femeie purtandu-si cu greutate crucea vaduviei.

Am inteles ca nu voi putea fi libera sa-mi continui drumul meu spre mantuire decat iertand si iubind. Am inteles ca iubirea adevarata e cea in care nu ceri nimic, nici macar ca omul acela sa fie ok , cum spunem in limbaj curent si modern. Nu e al meu sa-l schimb pe altul. Al meu e sa incerc sa-l iubesc si iubirea aceasta ma poate face liber si fericit...Spunea  mitropolitul Antonie de Suroj"Dragostea este un sentiment ui­mitor, însă ea nu este numai un sen­timent, ea e o stare a întregii fiinţe. Dragostea începe în clipa când văd în fața mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd", as­ta nu înseamnă: „pătrund cu mintea" sau „văd cu ochii", ci „pătrund cu toa­tă fiinţa mea". Taina iubirii fa­ţă de om începe în clipa când ne ui­tăm la el fără dorinţa de a-l poseda, fă­ră dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de fru­museţea care ni s-a descoperit."

M-am minunat de frumusetea oamenilor de la Closca,parinti tacuti, parinti de pateric, am plecat cu imaginea Atanasiei, mica, delicata, imbracata in negru spunandu-mi:

-Pomeniti-ma!

Si purtand pe trup urma imbratisarii Elisabetei ... studenta la medicina cautand si ea locul ei la icoana Maicii Domnului...

Si multumesc Domnului pentru frumusetea descoperirilor acestei zile...

Drumuri... drumuri diferite... maini diferite de care ne prindem  ... drumul spre casa intr-o zi de toamna perfecta... stiu, poate ma vor uita mai repede decat gandesc acum, desi cei care raman intr-un loc se gandesc mai des la cei care pleaca,important e sa nu-L uitam  niciodata pe Dumnezeu , Cel caruia, cum spune Parintele, I-se cuvine slava in vecii vecilor. Amin 

Pururi tanar...

Am o zi "proasta".De cate ori spunem asta! Si eu o spun deseori.

Am petrecut o parte din noapte incercand sa pun o masa ... si nu aveam masa, nu ma pricepeam deloc sa amestec niste branza cu smantana si nici sa fac un ceai ...si cand dupa mult timp aveam si masa cu fata de masa alba si branza amestecata cu smantana  si ceaiul gata facut, am constat ca nu am paine si am plecat intr-un oras strain sa caut paine ...

Era un vis, dar un vis in care un monah dorea sa manance cu noi si eu eram cu Grig si Ruxandra...

Si Grig ... Grig...lacrima mea tot mai amara, lacrima batranetii mele.

Pentru ca ma vad tot mai neputincioasa si as avea nevoie de ajutorul lui.

Am rascolit casa si am daruit inclusiv lucruri de-ale lui. Am daruit canapeaua pe care se odihnea, cea pe care a dormit ultima lui saptamana pe acest pamant. Am daruit masuta din lemn de stejar  pe care isi sprijinea picioarele cand se uita la televizorul pe care ... l-am daruit.

Casa arata altfel... am pus in locul lucrurilor cumparate impreuna, altele mai usoare, mai usor de ridicat, desi in mod clar mai incomode.

In cutii de carton sunt carti pe care le va lua Ruxandra....carti despre betoane si constructii...Chiar daca nu vor folosi nimanui, ele trebuie sa ramana in familie cat timp va fi si amintirea lui Grig .In curand  am fi sarbatorit 60 de ani de viata ai lui, ani frumosi, bucurosi sa-i vedem pe copiii nostri alaturi, cu Filip urcandu-se pe picioarele lui si luandu-i telefonul sa asculte la ei cantecele.

Nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi fost viata noastra impreuna.Nu pot! Prea mult ma zbat in toate problemele singura.Prea multe facturi...impozite...Prea multe deplasari in care vad cum soti/sotii de varsta noastra se ajuta unii pe altii, el poarta geamantanul si ea sacosa cu maruntisuri,merg impreuna la masa, privesc acelasi asfintit sau rasarit de soare.

Imbatranesc impreuna, 

Noi am ramas insa la varste diferite... eu imbatranesc, am trecut peste 6 decenii, parul meu alb se strange netuns in coc ,genunchii mei sunt tot mai slabi, mai bolnavi, mai copti de boala,ochii mei privesc tot mai neclar asfintiturile, el insa a ramas tanar si frumos ...singur ...singur...inca despartiti...inca asteptandu-ma...

"Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singuratatii!

Reflectie despre iertare si septembrie

01 09 2017

Sunt un om trecut prin multime de ani, cu o experienta destul de mare a vietii.
Am trait si am murit cu cei dragi.
Am iubit si am urat, iar uneori oamenii mi-au devenit indiferenti.
Am ras mult si am plans mult pana la transformarea plansului in plans interior, plans mai dureros decat orice.

Am fost si print si cersator.

Poate ordinea lucrurilor a fost inversa decat marturisesc, dar uite-ma acum, aproape  trecuta de 6 decenii rememorand si reflectand  despre iertare si despartiri.
Despartiri in septembrie...la inceput de toamna, la inceput de an...

Nu, nu vreau sa ma despart de nimeni. Nu vreau sa fiu suparata pe nimeni.
Ieri, alaltaieri, o diva adevarata,striga lucruri urate despre mine...desigur,toate acestea fiind, lumeste, neadevarate! Dar ea sufera cu atat durere din pricina a ceea ce credea ea ca reprezint eu, incat, desi as fi ras, mai degraba as fi plans.

O alta persoana, un om la a carei parere am tinut mult in anii din urma, crede despre mine ca sunt o femeie proasta, ca intelect, proasta-proasta si mai rau decat atat, fudula, luptata de o mandrie luciferica.Dar nu ma pot supara. Pot doar sa-mi amintesc Scriptura:

"Daca la tinerete n'ai adunat nimic,
cum vei gasi ceva la batranete?"
Are vreo importanta cum te vad altii? Niciuna, abolut niciuna, mai ales cand nu trebuie sa te angajeze la nimic parerea lor. 
 Dar oare de ce-i uram pe unii?

Uram pentru ca viata noastra e un esec si nu ni-l asumam.

Uram pentru ca nu ne este bine!
Si atunci cum sa nu-i intelegem pe cei ce ne urasc?
Daca le-ar fi bine, ar fi fericiti sa ne vada, sa ne stie. S-ar bucura cu noi! Dar pentru ca vietile noastre se intersecteaza, au sentimentul ca raul lor este din pricina noastra   si ne urasc, de multe ori nemeritat, gresit...
Nu este bine sa provoci acest rau, acest sentiment de invidie si de ura. Chiar daca te stii /te crezi nevinovat de raul altora, nu este confortabil sa stii ca altii oameni, alte suflete, sunt mistuite de ganduri rele, pornind de la tine. Poate sunt naluciri. Poate sunt bolnavi. Poate sunt posedati de duhuri de ura si invidie.
Dar ei trebuiesc iubiti, daca nu putem sa-i iubim, macar sa-i toleram, macar sa-i ingaduim langa noi, daca Dumnezeu ni i-a daruit spre incercarea noastra, sau sa stam departe de ei daca se poate, daca ne sunt straini...
Oricare dintre noi putem cadea in pacatul invidiei, al dusmaniei, al maniei...mai ales daca ii judecam si nu-i iertam pe cei care ne urasc.Este adevarat si constatat:tot ceea ce judecam si condamnam vom trai si noi.Deci mai bine sa ne amintim:cine este fara de pacat,  sa ridice primul piatra!

Sa nu gandim nimic rau despre nimeni!"Este câte unul care alunecă, dar nu din suflet, şi cine n-a greşit cu limba sa?" intreba Ecclesiasticul.Sa acceptam pe fiecare asa cum e, fara a incerca cu inversunare sa-l schimbam...doar Dumnezeu face aceasta, nu noi, prin cai pe care nu le stim...
Sa primim cu seninatate si prigoana, si scuipatul pe obrazul nostru. Sa iubim. Sa iertam.Sa credem  orice neputinta.
Si pentru toate acestea, Dumnezeu va trimite pe ingerul Sau sa ne mangaie, dupa fiecare moment in care iertam si iubim.

Deja este septembrie! Iubesc nespus de mult acesta luna pentru milioane de motive; pentru dulceata soarelui lui, pentru apa inca calda a marilor, pentru nisipul care pastreaza caldura soarelui, pentru amintirile acelor intamplari vechi, amintiri care inmoaie in mine rautatea si ramane doar tristetea dulce... pentru imaginea caruselului din balci in care ma dadeam copil fiind si a berariilor la care tatal meu ma ducea sa mancam mici si pastrama, eveniment major al copilariei mele, pentru amintirea mirosului bucatariei mele in care mama punea muraturi in borcane mari ... pentru gustul perfect al strugurilor de la Bozioru si pentru imbratisarea copiilor si a lui Grig intr-o zi care se apropie ...Iubesc septembrie si septembrie ma iubeste pe mine!
Iubesc lumea si lumea uneori ma iubeste... duc si iubirea ca si ura cu imensa recunostinta pentru toti cei care isi pierd timpul cu mine.