Nu am sa povestesc tot. Am scris deja despre pelerinajele in Ucraina mii de pagini. Toata istoria bisericilor, toti sfintii la care m-am inchinat, toate trairile acelor momente...
Deci , nu o voi lua de la capat.
Sper ca Dumnezeu sa ma lumineze si sa scriu altceva poate de mai mare folos, pentru ca am vazut ca multi dintre cei care au citit s-au bucurat ca pot calatori cu mine, dar si in multi am starnit acel duh rau al invidiei si asta chiar nu e bine.
Vreau sa va spun inainte de orice ii datorez lui Dumnezeu totul si ca singura imi castig existenta... Desi tatal meu si sotul meu mai apoi, au fost, fiecare din ei, niste barbati cunoscuti si respectati, eu nu am reusit atat cat am facut-o, pentru ca eram fiica tatalui meu,sau sotia sotului meu si nici unei alte persoane, femeie sau barbat, nu le datorez reusita mea profesionala sau sociala. Am muncit! Am invatat! Am fost serioasa si perseverenta! Nu am dat inapoi la primul esec, nici macar la al patrulea sau al zecelea,daca telul meu a fost unul in care am crezut, m-am ridicat de jos si am luat-o de la capat! Mi-am inmultit talantii pe care Dumnezeu mi i-a dat, desi nu stiam duhovniceste ca asta trebuie sa fac.Si Dumnezeu celor curajosi le sta alaturi.
Deci, singura imi platesc pelerinajele!
Pe 29 februarie, la ora 3 am plecat spre Ucraina... Odessa...
Prima zi de pelerinaj.
Prima zi de pelerinaj.
Multe ispite sunt in pelerinaje! Am parcurs drumul de noapte pana la Odessa citind psaltirea si luptand cu gandul de a ma opri in Galati , unde puteam sa-l sun pe Ionut si pe Beatrice sa vina sa ma ia. Ei puteau sa ma aduca acasa in cateva ore si apoi i-as fi vazut si pe Ana si pe Mina cei doi copilasi ai lor. Le-am dat doar mesaj amintindu-le ca ii iubesc si ca-l rog pe Dumnezeu sa binecuvinteze orasul lor si viata lor...
Odessa este oras port la Marea Neagra avand peste un milion de locuitori.
Între 1819–1859 Odesa a fost un port liber (porto franco) și era pe locul patru în Imperiul Rus după Moscova, Sankt Petersburg și Varșovia. A devenit căminul pentru o populație extrem de diversă de comercianți albanezi, armeni, bulgari,francezi, germani, greci, italieni, evrei, polonezi, români, ruși, ucraineni și multe alte naționalități. Numeroasele minorități etnice au dat nume la multe străzi, ca, de exemplu, Franțuzskaia (franceză), Italianskaia (italiană), Greceskaia (grecească), Evreiskaia (evreiască), Arnautskaia (albaneză). Caracterul său cosmopolit a fost sursa de inspirație pentru marele poet rus Aleksandr Pușkin, care a trăit, în exil, la Odesa între 1823-1824. În scrisorile sale a scris că Odesa a fost un oraș unde „aerul este umplut cu toată Europa, este vorbită franceza și există lucrări europene și reviste de citit”
Între 1819–1859 Odesa a fost un port liber (porto franco) și era pe locul patru în Imperiul Rus după Moscova, Sankt Petersburg și Varșovia. A devenit căminul pentru o populație extrem de diversă de comercianți albanezi, armeni, bulgari,francezi, germani, greci, italieni, evrei, polonezi, români, ruși, ucraineni și multe alte naționalități. Numeroasele minorități etnice au dat nume la multe străzi, ca, de exemplu, Franțuzskaia (franceză), Italianskaia (italiană), Greceskaia (grecească), Evreiskaia (evreiască), Arnautskaia (albaneză). Caracterul său cosmopolit a fost sursa de inspirație pentru marele poet rus Aleksandr Pușkin, care a trăit, în exil, la Odesa între 1823-1824. În scrisorile sale a scris că Odesa a fost un oraș unde „aerul este umplut cu toată Europa, este vorbită franceza și există lucrări europene și reviste de citit”
Cladirile istorice de valoare provin in majoritatea cazurilor din secolul XIX, reflectand puternicele influente ale stilurilor francez si italian. Unele cladiri imbina doua sau mai multe stiluri arhitecturale, alaturi de cele amintite, printre care Art Nouveau, Renascentist si Clasic.
Atmosfera cosmopolita a Odessei poate fi simtita imediat de oricine e hotarat sa iubeasca acest oras.Bulevardul Primorski, Muzeul de arheologie, Opera, scoala de balet...Parcul Shevchenko ... strada Deribasovkaya.
De data acesta nu am vizitat decat biserici si manastiri...
Manastirea Sfantului Ilie.
In partea stanga a bisericii se afla moastele Sfantului Gavril Athonitul, traitor in Athos la sfarsitul secolului al 19-lea .
Preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Gavriil Athonitul s-a născut pe 8 ianuarie 1849 în gubernia Kievului, într-o familie de oameni simpli, nu prea bogaţi. S-a născut în ziua de pomenire a Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind astfel numit la botez cu numele de Gheorghe. La vârsta de 12 ani copilul a rămas orfan. Încă din fragedă vârstă a arătat o dragoste deosebită faţă de Sf. Scriptură acumulând repede şi cu uşurinţă toate învăţăturile duhovniceşti care le afla din cărţi. Tânărul era înzestrat nu numai cu o minte lumintată, cu o memorie clară, ci şi cu dagostea de a face câ mai multe fapte bune.
În suflteul acestui copil minununat cu timpul a crescut odată cu vârsta şi dorinţa de a urma vieţii Cuvioşilor Părinţi, dorind să urmeze nevoinţele lor, căutând să se lepede de lume şi să-şi închine viaţa sa vieţii monahale.
În timp ce fusese bolnav de boală grea a făgăduit lui Dumnezeu că dacă se va vindeca va merge la Lavra Kievului pentru a se închina. Şi aşa s-a şi întâmplat, fapt pentru care a vizitat locurile sfinte de la Kiev, fiind uluit de vederea acelor chilii în care s-au nevoit sfinţii Lavrei despre care aflase din cărţi.
Când vine a doua oară la Kiev, tânărul îi roagă pe fraţii mănăstirii din Pustiul Sf. Teofan să-l primească ca ascultător în mănăstire, fiind acceptat şi rânduit să înveţe înţelepciunea vieţii monahiceşti de la smeritul şi înţeleptul stareţ Bonifatie.
În anul 1867 i s-a oferit şansa binecuvântată de a merge în Ţara Sfântă, de a vizita Ierusalimul. Primind binecuvântarea stareţului său, ascultătorul Gheorghe se îndreaptă spre Ierusalim, închinându-se aici la Sf. Mormânt şi altor Sfinţenii, după care, după un an de zile merge la muntele Athos.
Ajungând la muntele Athos fratele şi ascultătorul Gheorghe rămâne uluit de sfinţenia prezentă în „Grădina Maicii Domnului”. Văzându-i pe călugării care se nevoiau acolo, chipul lor sfânt, rugător şi smerit, cunoscând asprimea vieţii monahale de aici Gheorghe doreşte cu nerăbdare să rămână aici pentru toată viaţa. Şi, în cele din urmă este primit după mai multe încercări ca ascultător la schitul Sf. Ilie a cărui stareţ era părintele Paisie.În anul 1869 a fost tuns în monahism cu numele de Gavriil, în cinstea Sf. Arhanghel Gavriil. Înaintând duhovniceşte, din „treaptă în treaptă” spre desăvârşirea cea dumnezeiască, în anul 1874 el a fost hirotonit în treapta de ierodiacon, iar în anul 1876 — în treapta de ieromonah.
În primăvra anului 1876 părintele Gavriil a fost numit iconom al schitului, încredinţându-i-se ascultarea de a merge în fiecare an în Rusia în calitate de căpitan al corabiei care aparţinea schitului Sf. Prooroc Ilie. Corabia schitului era ca o mică mănăstire, având şi prevăzută şi o mică biserică şi toate cele trebuincioase pentru o viaţă monahicească.
Ani de-a rândul a făcut ascultare ca iconom al mănăstirii, mergând în Rusia pentru a aduce cele strict neceasare pentru această viaţă pământească, pentru întreţinerea schitului, iar în anul 1891 (după 15 ani) ieromonahul Gavriil a fost ridicat în treapta de arhimandrit de către patriarhul Constantinopolului de atunci, de Sanctitatea Sa Ioachim al III-lea.
A construit între anii 1894-1896 în Odessa o catedrală măreaţă în stil bizantin cu trei Sfinte Altare pentru pelerinii care se pregăteau aici să-şi continue pelerinajul său spre muntele Athos, construind în curte acestei catedrale şi un mic hotel pentru pelerini. În acelaşi timp sub conducerea sa a fost construit la schitul Sf. Proroc Ilie şi o clădire pentru monahii care trăiau aici.
În anul 1894 după o viaţă plină de osteneli şi nevoinţe duhovniceşti arhimandritul Gavriil îşi încredinţează sufletul său în mâna lui Dumnezeu, trecând la cele veşnice pe data de 19 octombrie, în Novonicolaevsk, pe unde trecea cu corabia în drum spre Schitul Sf. Prooroc Ilie de la Athos. Rămăşiţile sale trupeşti au fost aduse la Odessa în data de 2 noiembrie şi îngropate în grobniţa catedralei din Odessa construite de el.
Sfintele sale moaşte au fost descoperite cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Agafanghel, actualul Mitropolit al Odesei, pe data de 9 (22) iulie 1994 fiind aşezate în catedralala Sf. Prooroc Ilie, prin intermediul lor Dumnezeu săvârşind şi astăzi minuni, tămăduind bolnavi şi întărindu-i pe creştini în credinţă.
Lumea traieste si aici ca peste tot, muncesc, iubesc , sufera si se bucura ca si noi...dar pentru motive pe care nu mi le-a aminteam inca,simteam ca iubesc acest loc mai mult decat pe altele...
si mai apoi am coborat la demisol...unde ne-am inchinat intr-o alta biserica foarte frumoasa...extrem de delicata...inchinata sfintei Severa.
A fost o zi cu multa umezeala si ceata. Dar ceata nu reusea sa acopere farmecul acestor locuri si mi-am propus sa revin intr-o zi poate singura, poate cu Filip cand va fi mai maricel si sa ne bucuram de loc... Nu intelegeam chiar, nu intelegeam cum de ma si durea inima dar ma si bucuram, ca si cand aici , candva am pus un inceput...
Catedrala Adormirii Maicii Domnului, aflata tot pe strada Preobrejenskaja (a Schimbarii la Fata), adaposteste o mare comoara a Odesei: moastele Sfantului Iona de Odesa. Cunoscut si in Romania - ca mare facator de minuni si ocrotitor al familiei si al saracilor, precum si grabnic ajutator in necazuri, sfantul Iona a fost un preot de mir ce a avut 9 copii, si totodata un mare rugator, contemporan cu Sfantul Ioan de Kronstadt. Moastele lui se afla asezate in biserica „de jos“, unde se slujeste numai in cursul saptamanii. 
Spre sfantul Kucksa
O ctitorie moldoveneasca
Prin cartierul Moldovanka (tot atat de mare cat vechiul oras intemeiat de rusi la 1794), a carui biserica a fost dinamitata in perioada comunista, si care a fost locuit la inceput, dupa cum o arata si numele, de romani moldoveni, se trece spre cea mai frumoasa manastire a Odesei, situata in cartierul Balsoi Fontan. Aici dainuie o ctitorie moldoveneasca de la 1821, manastirea de calugari Adormirea Maicii Domnului. Manastirea este situata in imediata apropiere a 
Marii Negre, pe un mal inalt, de o rara frumusete. La inceput a fost metoc al eparhiei Chisinaului. In secolul nostru, dupa 100 de ani de slujbe neintrerupte, este inchisa de catre bolsevici. In 1942 este deschisa una din biserici, iar in 1944 manastirea este restaurata si devine, doi ani mai tarziu, resedinta de vara a Patriarhului Moscovei, fiind salvata astfel de la inchidere. Din 1961 incepe functionarea unui Seminar Teologic pe langa manastire, iar din 1965 aici se afla sediul Arhiepiscopiei Odesei. Dupa 1988 se redeschid si celelalte biserici din manastire si se construieste o biserica noua, de mari dimensiuni (inca neterminata). Manastirea se bucura de ocrotirea Sfantului Kuksa, canonizat pe data de 18 octombrie 1994, ale carui moaste intregi si binemirositoare se afla intr-o racla pretioasa. Viata lui sfanta si iubirea de aproapele au fost cunoscute nu numai de parintii de aici, unde sfantul s-a nevoit, ci si in alte locuri de nevointa ori prigoana, prin care i-au fost purtati pasii.
Marii Negre, pe un mal inalt, de o rara frumusete. La inceput a fost metoc al eparhiei Chisinaului. In secolul nostru, dupa 100 de ani de slujbe neintrerupte, este inchisa de catre bolsevici. In 1942 este deschisa una din biserici, iar in 1944 manastirea este restaurata si devine, doi ani mai tarziu, resedinta de vara a Patriarhului Moscovei, fiind salvata astfel de la inchidere. Din 1961 incepe functionarea unui Seminar Teologic pe langa manastire, iar din 1965 aici se afla sediul Arhiepiscopiei Odesei. Dupa 1988 se redeschid si celelalte biserici din manastire si se construieste o biserica noua, de mari dimensiuni (inca neterminata). Manastirea se bucura de ocrotirea Sfantului Kuksa, canonizat pe data de 18 octombrie 1994, ale carui moaste intregi si binemirositoare se afla intr-o racla pretioasa. Viata lui sfanta si iubirea de aproapele au fost cunoscute nu numai de parintii de aici, unde sfantul s-a nevoit, ci si in alte locuri de nevointa ori prigoana, prin care i-au fost purtati pasii.
sursa http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/odesa-sfintii-67441.html
Manastirea Iverski...Aici am inoptat.
Am desertat din genti mancarea pregatita pentru drum de prietenele mele Sultana si Mariana. Snitele de post, humus, prajituri...
Am desertat din genti mancarea pregatita pentru drum de prietenele mele Sultana si Mariana. Snitele de post, humus, prajituri...
Apoi m-am retras in camera "mea" si am petrecut cu sora M o noapte de taina... niciun cuvant sau poate putine cuvinte de prisos, putine in desert, multe insa cuvinte ziditoare de suflet...Si ma gandeam ca niciodata nu voi putea sa-i multumesc indeajuns lui Dumnezeu pentru oamenii proniei Sale pe care mi i-a trimis in cale.
Dimineata am mers foarte devreme la biserica, la ora 6 eram cu sora M deja la slujba...
Langa aceasta icoana ea a plans! Scara acesta pe care trebuie sa urcam, dar ne poticnim, pieptul Maicii Domnului loc de urcus si sprijin ...privirea ei blanda si mana cu care Ni-L arata!
Douazeci de icoane mari asezate in biserica...pace si rugaciune...o femeie la lumanari si calugari in genunchi asezati langa icoane pe lateral, umbre abia simtite, abia respirand...
Atat de frumoasa e biserica, cat nu pot povesti. Are multe icoane mari...Maica Domnului in multe feluri zugravita si nicaieri alta decat cea care este... M-am asezat cu pasi usori langa geam, alaturi de Sfantul Spiridon...si pe toti cei dragi i-am dus in fata lui Dumnezeu si a Maicii Domnului...cu lanturi de rugaciune
si cat au lipsit ...am adulmecat spatiul de langa paraclisul in care este icoana Maicii Domnului Pantanassa
"Semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe în acest răstimp a se topi şi a lăcrima; înseşi nisipurile sunt umede, înseşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţă şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum în starea lui de nesimţire, omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum plecarea lui de căpetenie este tristeţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii – şi plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care pentru prima oară se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de pe calea cea rea a pierzării. „Izvoare de apă” – zice Sfântul David – „au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta” (Psalm 118, 136); atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israil cerea de la el să aibă o faţă veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara, de obicei contenesc după câtva timp; însă aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii omului."
Apele primaverii... Nu putea fi primavara, nu putea fi Odessa fara sfantul Inochentie...
Apele primaverii... Nu putea fi primavara, nu putea fi Odessa fara sfantul Inochentie...
Dragilor, sfantul Inochentie ne-a lasat niste ganduri minunate... uite ce spune!
"Aruncaţi-vă privirile asupra orişicărei grădini veţi voi: într-însa, cu sosirea primăverii, totul s-a înnoit, înfloreşte şi miroase frumos; iar unele ramuri şi unii arbori care în timpul iernii nu şi-au păstrat viaţa lăuntrică, acum sunt goi, uscaţi, morţi şi întunecă cu prezenţa lor strălucirea celorlalţi arbori. Primăvara a adus viaţă, îmbrăcăminte nouă şi podoabe pentru toată împărăţia plantelor. Unele rămân însă tot în golătatea şi urâciunea cea de iarnă. Pentru ce? Pentru că întru ele s-a stins viaţa lăuntrică, s-a pierdut putinţa de a primi hrană, de a respira aer şi a-şi pune în mişcare sevele lor. Iată, deci, icoana adevărată a omului păcătos, care ne arată cum va fi acesta în ziua Învierii obşteşti! Şi el, în mijlocul schimbării şi prefacerilor necontenite ale materiei, va rămâne întreg, deoarece firea omenească este nepieritoare şi nemuritoare. Însă păcătosul va fi asemenea arborelui uscat sau mort. Când, pe pământul cel nou, sub noul cer, totul va învia şi se va lumina, el se va arăta mort cu duhul, urât cu trupul şi va avea soarta arborelui uscat. Nici un grădinar nu suferă multă vreme ca grădina sa să fie sluţită – primăvara mai ales – de pomii cei uscaţi, apoi cu atât mai vârtos Grădinarul cel ceresc nu va îngădui ca păcătoşii prin prezenţa lor să stâlcească Raiul desfătării celei veşnice! Şi El va porunci să se adune pomii şi ramurile uscate şi să fie aruncate în focul cel veşnic. Zicem veşnic, căci sub cerul cel nou şi pe pământul cel nou toate vor fi veşnice.
Cum şi prin ce putem înlătura de la noi această grozavă soartă? Vădit lucru, că nu prin curăţia şi sfinţenia noastră, căci unde este omul care să nu greşească? Atunci prin ce? Prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, prin ale Cărui daruri se acoperă toate nedreptăţile noastre şi prin al Cărui Sânge se spală toate păcatele noastre! Prin căinţă sinceră pentru păcatele noastre, unită cu părăsirea tuturor deprinderilor noastre rele şi a tuturor faptelor întunericului! Prin răsplătirea după putinţă a nelegiuirilor şi strâmbătăţilor noastre cu fapte bune izvorâte din dragoste şi smerenie! Iată drumul ce duce la pământul cel nou şi sub cerul cel nou! Alt drum nu mai este şi nici nu poate să mai fie."
Am iesit de la sfant cu sentimentul ca mai este ceva ce trebuie sa aflu...Credeam ca niciodata nu m-am inchinat sfantului pentru ca in toamna fusese inchisa biserica la subsol, acolo in biserica unde este sfantul Iona si stiam ca este si sfantul Inochentie. Dar sfantul Inochentie nu era acolo, cum aratau infirmatiile pe care le gasisem pe internet.El este aici...in biserica acesta atat de frumoasa, toata alba , toata aurie...Si grabita de parinte am iesit afara si acolo, intre coloanele mari mi-am amintit ca am mai fost in acel loc ... Of, mi-am amintit...
Uneori uitarea e buna pentru ca te fereste de durere. Si eu in noaptea in care Grig a murit am uitat mult din viata, probabil ca sa nu ma doara fericirea simpla pe care o traisem... si multe nu-mi amintesc! Dar a mai fost un moment dureros in viata mea petrecut exact aici intre aceste coloane! Era 2013, era noiembrie...faceam un pelerinaj care a cuprins si Odessa si acest loc. Aici intre aceste coloane unul din preotii care ne insoteau a stat de vorba cu mine si mi-a spus ca sfintia sa nu crede ca sotul meu , plecat la Domnul nespovedit si neimpartasit, e mantuit!
-Nu pot sa va spun altceva decat li s-a descoperit sfintilor parinti! Nu pot sa va mint! Pot insa sa va arat care spun sfintii parinti ca sunt caile de mantuire ale unui astfel de suflet...
Aici intre coloanele acestea am primit, a doua oara in viata mea de dupa moartea lui Grig, aceste vorbe...
Priveam parcul de alaturi si masinile care treceau parca lent pe strada, iadul tot s-a rasturnat peste mine si l-am simtit pe Grig legat de spatele meu, cu spatele... nu-i vedeam fata lui frumoasa , nici lacrima nici zambetul , dar simteam greutatea trupului lui plin de noroiul unei vieti de 50 de ani...
-Mai, se poate mantui odata cu tine, daca tu te vei mantui!-mi-a spus parintele Antonie cu mila vazand plansul meu...
Si povara de pe trupul meu era si mai grea.Eu sunt sansa lui? Si daca o ratez? Daca nici eu nu ma mantuiesc asa vom ramane , legati unul de altul fara sa ne vedem, in iad ...
Atat de greu mi-a fost incat am coborat in acel iad ! Si am parcurs restul de drum al pelerinajului cu inima sfasiata...si am ajuns in tara si la cateva zile fetita lui Andrei a murit...
Si am uitat ca am plans la Odessa, plangand pentru fetita si pentru copii mei.
Si am uitat Odessa protejandu-mi sanatatea mintii! Dumnezeu mi-a dat uitarea ...
Si uite-ma acum iarasi intre coloane ...parca in acelasi punct ca si acum doi ani si jumatate...intrebandu-ma daca am facut ceva, daca am schimbat ceva din rau in mai bine si cu groaza ma vad ...din putinul bine in care eram, in mai rau...Si ma gandesc cum va fi Invierea noastra?Si sfatul Inochentie spune...ca totul este cu putinta lui Dumnezeu
Trupul inviat! Sfantul INOCHENTIE
După cum la începutul primăverii toate cele ascunse în lăuntrul pământului şi cu putinţa de a învia se umplu de viaţă şi ies la suprafaţă, iar cele rămase pe suprafaţa pământului dobândesc o nouă înfăţişare, tot astfel şi în ziua Învierii toate trupurile omeneşti care se odihnesc, asemenea seminţelor, în sânul pământului, vor învia şi se vor scula din ţărână.
Iar cu aceia dintre fraţii noştri pe care această mare zi a Învierii îi va găsi în viaţă, se va petrece, după cum spune Apostolul, o schimbare de alt fel: ei, fără să moară, vor dobândi un trup nou, potrivit cu felul lumii celei noi; şi, de vreme ce atunci toate se vor săvârşi cu o iuţeală şi o putere uimitoare, schimbarea aceasta – după cum ne încredinţează acelaşi Apostol – se va petrece într-o clipeală de ochi (1 Corinteni 15, 51-54).
Pentru mintea omului trupesc, deprinsă a se opri numai asupra celor ce le vede cu ochiul şi le aude cu urechea şi care nu se pricepe a se ridica de la cele văzute către cele nevăzute, poate părea neînţeleasă şi chiar nefirească învăţătura Evangheliei despre Învierea trupurilor omeneşti. De unde anume va fi luat trupul care demult s-a prefăcut în ţărână şi s-a amestecat cu pământul, ori s-a spulberat în aer? Ba mai mult decât atât: cum vor putea învia acele trupuri care, prefăcându-se în pământ şi intrând în organismul plantelor de pe el, au devenit prin aceasta hrană şi, prin urmare, însuşire a altor corpuri omeneşti? Toate acestea par încurcate şi greu de dezlegat pentru omul trupesc.
Oare cum credeţi că răspunde la aceste întrebări Sfântul Apostol Pavel? „Nebune” – zice el – „tu ceea ce semeni nu va învia de nu va muri; şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, fie de grâu, fie de altceva; iar Dumnezeu îi dă trup, precum voieşte, şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei” (1 Corinteni 15, 36-38). Asemănare foarte dreaptă şi prin urmare foarte convingătoare. Căci, într-adevăr, ce semănăm noi toamna? Nu paie groase şi înalte, nu spice aurii, ci seminţe goale care în cursul iernii mor, iar cu sosirea primăverii, din pricina înmulţirii căldurii pământului, îşi pierd chipul lor şi intră în stare de putrezire; dar această putrezire şi moarte slujeşte de temei, de principiu şi de condiţie a viitorului pai şi spic, aşa că acele seminţe care nu mor în chipul acesta până la sosirea primăverii, nu pot rodi nimic, rămân în pământ şi se prefac în ţărână. Tot astfel şi corpurile omeneşti date pământului sunt nişte seminţe pentru viitoarele trupuri noi în care noi trebuie să ne îmbrăcăm în ziua cea mare a Învierii. Aflându-se în sânurile pământului, trupurile se desfac în părţile din care au fost alcătuite, se curăţă prin mijlocirea putrezirii de toate formele stricăciunii şi astfel se pregătesc pentru ca din ele să se ridice la timp, prin lucrarea atotputerniciei dumnezeieşti, nişte trupuri curate şi vrednice de a îmbrăca în sine, pentru toată veşnicia, nemuritoarele suflete omeneşti.
Si urc iarasi in locul meu din spate strivita intre sora L si aripa masinii... pe genunchi tin Psaltirea, Intre metanii martisorul de la sora M este nu balsam, nu semn de primavara, ci semn de iubire pierduta in ani indepartati...
Odessa mea draga arata pustie ca toamna, niciun zvon de primavara nu e in ea astazi si inima mea plange de dorul tuturor acelor lucruri frumoase care au fost si sigur nu le-am apreciat cat ar fi trebuit...
Sute de kilometri...
Era 1 martie. In lumea noastra, barbatii ofera martisoare femeilor si fetitelor. Totdeauna am primit si pana la moartea lui Grig si eu daruiam...
In penultimul an in care eram impreuna, real, pe acest pamant, Grig ne-a daruit si mie si Ruxandrei cate un martisor- ursulet, roz -ciclame, micut legat cu snur alb cu rosu. Urat martisor.Cumparat sigur de la tarabele de pe strada. Groaznic de urat. Amandoua am fost total nemultumite si l-am comentat in spate pentru zgarcenie si lipsa de imaginatie!Dar tare nu am spus nimic!
Si anul urmator, pe 1 martie 2007 am primit iarasi ca martisoare, unele identice! Acelasi urs urat! Iar el era atat de fericit si asa de mult ii straluceau ochii de bucurie ca ni-le da , incat am inteles ca din tot ce vazuse, lui acela ii placuse cel mai mult, daca doi ani consecutiv asta ne daruise! Si cred ca uituc cum era, daca ar mai trai, acelasi urs roz ne-ar darui si acum...
Si i-am scris Ruxandrei un mesaj"Port agatat de inima mea un urs roz cu snur de iubire care nu se termina niciodata si vreau sa-ti amintesc ca si tu ai unul identic, chiar doi si toata iubirea noastra. Cu mine esti pretutindeni, abia plecata din Odessa mea cosmopolita , unde am plans mai mult decat in orice loc de pe pamant, te duc la Kiev...te iubesc mult, cat pentru doi parinti si iti doresc sa traiesti o primavara plina de binecuvantarile lui Dumnezeu "
Si am parcurs ziua in tacere si lacrimi privind pe geamul intunecat al masinii fara sa vad nimic si fara sa mananc. Si ne-am rugat mult chemand numele lui Iisus , al Maicii Domnului si al sfintilor la care fusesem sa ne inchinam si la cei la care mergeam...
Si se facea intuneric, ziua pleca sa vina noaptea, fetele spuneau cu glasuri soptite rugaciuni... nu stiam incotro suntem si pierduta m-am simtit in Ucraina mea draga, pierduta dar nici ca imi pasa, parca nicaieri nu mai era acasa si nici alta viata decat aceasta...Calator...pelerin... dar oare nu asta suntem?" Omul este in lume pelerin ce inainteaza in lumina tot mai clara care iradiaza din sfanta Cetate , nu un condamnat sa se piarda in ea" spune parintele Staniloae in " Chipul nemuritor al lui Dumnezeu".
Si aici urmea o taina pe care nu o pot povesti...dar am ajuns acolo unde trebuia sa fim, la o manastire cu hramul sfintei Matroana ... prin lucrarea lui Dumnezeu un preot de la o biserica ne-a sfatuit sa mergem acolo, a sunat si portile ni s-au deschis... Am inoptat in manastire intr-o camera cu trei patruri, cu sora M si sora L... la ora 4 am mers la paraclis si am participat la slujba cu maicutele...utrenie...acatist...
2 03 2016
2 03 2016
CANONIZARE IN UCRAINA: FERICITUL VARTOLOMEU BONDARENKO
decembrie 10th, 2014
În toamna acestui an, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a luat hotărârea de a-l canoniza pe Vartolomeu Bodnarenko († 1931) – cunoscut ascet cighirinean de la sfârşitul secolului al XIX – lea – începutul primei jumătăţi a secolului al XX – lea şi de a-l trece în rândul sfinţilor cinstiţi pe plan local ai Eparhiei Cerkassî (jurnalul nr. 48 al şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din 16 septembrie 2014).
După cum comunică serviciul de presă al Eparhiei Cerkassî, pentru a conduce slujba de canonizare şi a se închina personal la Sfântul stareţ Vartolomeu, la Cighirin a venit Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului şi al întregii Ucraine.
Pe 7 decembrie, în a 26 – a Duminică după Rusalii, în ziua de pomenire a Sfintei Marii Muceniţe Ecaterina, Mitropolitul Onufrie a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie în Mănăstirea de maici „Sfânta Treime” din Cighirin.
Cu Preafericirea Sa au slujit Mitropolitul Sofronie de Cerkasă şi Kanev, Episcopul Filaret de Novokahov şi Ghenicesk, preoţii mănăstirii şi oaspeţii de rang preoţesc ai locaşului.
În timpul Dumnezeieştii Liturghii a avut loc slujba de proslăvire în rândul sfinţilor locali ai Eparhiei Cerkassî a fericitului Vartolomeu Bondarenko († 1931), pe care a condus-o Preafericitul Mitropolit Onufrie.
După încheierea Dumnezeieştii Liturghii, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a adresat un cuvânt de învăţătură celor prezenţi, dezvăluind sensul profund al ascetismului creştin şi a mulţumit tuturor pentru rugăciuni.
http://mitropolia.kiev.ua/
3400 de sfinti!
Aceasta s-a născut în anul 1756 în Zadonsk, guberia Voronej din Rusia, într-o familie înstărită şi de vază, primind numele Ecaterina. Familia sa, precum şi rudeniile sale, se aflau în relaţii apropiate cu sfântul ierarh Tihon din Zadonsk (pomenit la 14 mai si 13 august) care venea din vreme în vreme la dânşii şi stătea câte două luni sau mai mult. Evlavia prieteniei cu sfântul Tihon s-a transmis fără îndoială şi tinerei Ecaterina, care la 18 ani, mânată de dorul de a petrece departe de desfătările cele vremelnice ale lumii acesteia, plecă pe ascuns din casa părintească îndreptându-se către mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Voronej.
Mare fu întristarea părinţilor ei care începură să o caute pretutindeni până o aflară. Aceştia încercând a o convinge să se întoarcă din drumul cel plin de osteneli pe care îl apucase, fură ei înşişi înduplecaţi de neclintirea fiicei lor şi de cuvântul cel plin de înţelepciune al egumenei.
După intrarea sa în mănăstire, luă asupra sa sarcina educaţiei unei orfane dintr-o familie de vază dar săracă şi începu a petrece în îndelungi postiri şi în rugăciune neîncetată. Curând, vestea bunei sale sporiri se răspândi în împrejurimi, mulţi cercetând-o pentru a primi povăţuire duhovnicească. Aceasta stârni nemulţumirea egumenei care se strădui cu orice chip să o îndepărteze din mănăstire, vrăjmăşie ce cuprinse curând şi inimile maicilor precum şi a elevei sale. Astfel, cuprinsă de adâncă mâhnire tânăra Elena se rugă Domnului şi sfântului ierarh Tihon din Zadonsk şi curând primi mângâiere căci căzând istovită într-un somn adânc îl visă pe sfântul ierarh care îi spuse:
- Te-ai plâns că ţi s-a luat tot. Să ştii că te voi răsplăti pentru pierderea ta cu o mângâiere neaşteptată.
În locul elevei sale, se apropie de sora Elisabeta (mai apoi, în monahism, Evghenia), cu care hotărî să plece la Kiev pentru a afla o mănăstire unde să se poată nevoi în pace.
După sosirea la Kiev, îşi luară cu chirie un ungher sărăcăcios departe de oraş şi zilnic mergeau la Marea Lavră a Peşterilor, unde se rugau cu multe lacrimi sfinţilor sfintei lavre. Aici, aflând despre necazurile tinerelor surori, sfântul Antonie Smirniţki (ieromonah iar mai apoi stareţ al lavrei, trecut în rândul sfinţilor la 24 iunie 2008) le ajută să intre în mănăstirea Sfinţilor Flor şi Lavru (Florovski) din Kiev.
După o vreme, în mănăstire izbucni un incendiu care prefăcu în scrum şi chilia lor. Cele două nevoitoare, primind nenorocirea ca fiind voia Domnului, se întoarseră în Voronej încercând a intra din nou în obştea unde vieţuiseră mai înainte, însă curând primiră vestea că mănăstirea Florovski se va reînfiinţa. Cuprinse de bucurie, se întoarseră la Kiev. În călătoria lor, întâmpinară multe greutăţi, foame, mizerie şi multe alte lipsuri, încât cu greu ajunseră la locul dorit. Sălăşluindu-se din nou în mănăstirea Florovski, după o vreme le arse din nou chilia, iar ele fură izgonite din mănăstire. Acestea rugându-se iară fierbinte Domnului şi sfinţilor marii lavre, primiră ajutor curând căci un om de vază din Voronej care sosise la Kiev şi cunoştea familia sfintei cuvioase Elena, îl înduplecă pe mitropolitul Kievului Serapion să binecuvânteze întoarcerea celor două nevoitoare la mănăstirea de unde fuseseră izgonite. Ierarhul promise, însă făgăduinţa fu împlinită abia de succesorul său, mitropolitul Evghenie care era rudă îndepărtată cu sfânta Elena. Astfel, în anul 1817, pe când sfânta Elena avea 61 de ani, fură reprimite în mănăstirea lor unde petrecură până la sfârşitul vieţii lor.
Mulţi primeau mângâiere şi tămăduire sufletească din blândeţea sfintei Elena, din iubirea sa de aproapele şi din pacea pe care toţi cei care o cercetau o simţeau în inimile lor. Iar ea se nevoia în taină în privegheri de toată noaptea, în rugăciuni fierbinţi pentru întreaga lume şi în postiri, acoperindu-le pe toate în haina smereniei şi simplităţii purtării. Pentru virtuţile sale cu care se împodobise în urma îndelungii răbdări în toţii ani vieţii sale de strâmtorări şi necazuri, sfânta Elena era iubită de toţi.
Pe când avea 78 de ani, în primăvara anului 1834, fu cuprinsă de boală, căci se apropiase clipa părăsirii celor pământeşti. Sfânta Elena, care îndurase multe necazuri întreaga sa viaţă, primi boala cu o neobişnuită răbdare, adâncindu-se în rugăciune şi având liniştea primirii a toate ca din mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Când fu împărtăşită cu Sfintele Taine, rosti cu multă însufleţire cuvintele „Cred, Doamne!”, căci după cum povesti maicilor după aceea, văzu sfântul potir cuprins de o lumină cerească.
După ce îşi ceru iertare întregii obşti, plecă în pace pentru a se sălăşlui în locaşurile cele de sus ale Domnului, fiind îngropată în mormântul sfântului ierarh Tihon din Zadonsk. Acest mormânt sărăcăcios şi-l pregătise sfântul ierarh cu mult timp înainte de adormirea sa cerând cu stăruinţă să fie înmormântat acolo, însă după plecarea sa la cele veşnice, mormântul se află prea strâmt, iar fraţii îl îngropară în altul, împărţind apoi sărăcăcioasa agoniseală a sfântului printre care şi acest mormânt care ajunse la sfânta Elena, iar aceasta îl păstră vreme de 50 de ani.
Vreme de aproape două veacuri, mulţi credincioşi aflară mângâiere şi izbăvire din necazuri, nevoi, boli şi neputinţe, la mormântul său, iar toţi simţiră în sufletele lor aceeaşi pace pe care sfânta Elena o răspândea încă din viaţă tuturor celor care o căutau.
Din rânduiala lui Dumnezeu, afându-se cinstiele sale moaşte, la 6 octombrie 2009 sfânta Elena fu proslăvită cu sfinţii. În cuvântul de la canonizare se vorbi despre preţuirea pe care stareţi şi mireni o aveau pentru dânsa, precum şi de puterea de a dărui mângâiere în necazuri.
Ne-a deschis biserica de sus si ne-am inchinat moastelor sfintelor Sofia si Anastasia
"Mulţi nu au înţeles viaţa ei. Cei care erau obişnuiţi să o vadă în catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal. Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie pământească, ci Împărăţia Cerească.
Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II - lea".
Iată copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui - balerină la teatrul imperial... un echipaj strălucitor... Apoi, nouă ani lungi - doar la pat...
Starea de
sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat". Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ" - repeta ea adesea.
sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat". Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ" - repeta ea adesea.
Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.
Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia".
Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.
Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei - Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu".
Nu toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism viu". Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa lumească.
Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.
Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii, uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria scrisori, mergea la Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii, Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei. Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după operaţie."
Uneori doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea".
În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.
În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava „mănăstirii prinţesei" şi a „spitalului alb" (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei - Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II - lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.
Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.
Cea mai scumpă operă a prinţesei - Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.
Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.
Mai sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15 cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se va naşte „monahismul viu". Acelaşi din care a început şi Mănăstirea Acoperământului.
Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei, cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.
sursa
http://www.impantokratoros.gr/8733B50D.ro.aspx
http://www.impantokratoros.gr/8733B50D.ro.aspx
Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,
Pentru pacea lumii şi unirea Bisericii,
Căutând din ceruri, Sfântă Anastasia,
Spre cei care te cântă şi te cinstesc cu dor.
Maica ne-a dus la trapeza si ne-au hranit cu hrana lumeasca dupa ce ne-au dat mari bunatati duhovnicesti
Mozaicul care il reprezinta pe sfantul Teofil indicand locul pe care se va ridica aceasta manastire.Maica Filofteia ne povestea despre manastire, noi ii mai puneam cate o intrebare, timpul parca curgea rar ca sa mai castigam putin... stiam ca ne vom desparti, dar sunt despartiri niciodata duse pana la capat, pentru ca maica Filofteia s-a asezat in inima noastra...
3 03 2016
Kitaev...Mănăstirea Kitaev adăposteşte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea, ale Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.
Pe lângă acestea, aici se găsesc icoane cu părticele din moaştele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, ale Sfântului Mucenic Trifon şi ale Sfântului Daniil al Moscovei, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vatopedina.
luminati de candelele aprinse la sfintii si de lumari am intrat in pesteri si am parcurs multi kilometrii ...“Ne aflam in Pestera Sfantului Antonie adica in Pesterile de Sus sau Pesterile din Apropiere. Asta e prima pestera pe care au inceput s-o sape aici in secolul al XI-lea iar mai tarziu au fost sapate si Pesterile de Jos ale egumenului Teodosie. Aici in stanga este Cuviosul Atanasie Zavoratul. Cei zavorati isi duceau viata inchisi intr-un loc foarte stramt, intr-o chilie mica si li se dadea mancarea printr-o ferestruica. In partea dreapta este Sfantul Isachie Zavoratul. In aceasta pestera sunt foarte multi sfinti care s-au nevoit prin zavorare. In Pestera Sfantului Antonie sunt cam 70 de Sfinte Moaste iar celelalte 50 sunt cu Sfantul Teodosie in Pesterile de Jos. In total 120 de moaste intregi in racle. La sarbatoarea fiecarui Sfant de aici iese buna mireasma din moastele Sfantului respectiv. Multi Sfinti au ramas zavorati in perete, nu-i vedem, sunt doar icoanele lor in dreptul ferestruicilor astupate. Si in aceste locuri la icoane se simte mireasma sau izvoraste mir la ziua sfintilor. Urmatoarele moaste sunt ale Cuviosului Spiridon care cocea prescuri. Uitati-va aici la mana Cuviosului Spiridon, parca-i viu! Veti observa aici la multi Sfinti ca mana este descoperita. Am ajuns si la chilia Cuviosului Varlaam Hotinski, egumenul. În timpul vietii lui manastirea s-a dezvoltat mult, moastele se afla in partea dreapta si aceasta mica biserica este in cinstea lui. Ne inchinam acum la Sfantul Damian Tamaduitorul care facea minuni tamaduind cu cuvantul, avea o smerenie deosebita. Am ajuns la Cuviosul Prohor cel care manca loboda in loc de paine. In vreme de foamete el facea painisoare din loboda, usca loboda si o facea faina, apoi facea painisoarele care erau dulci si bune la gust fiind binecuvantate. Se spune ca a mai incercat cineva sa faca la fel dar painisoarele au iesit amare, asa ca vedeti ce insemna binecuvantarea unui Sfant. In partea stanga este Cuviosul Ioan Postitorul. Credinciosii se roaga la Cuviosul pentru a avea putere de a posti. Am ajuns si la chilia Sfantului Antonie, intemeietorul Lavrei Pecerska. Aici in chilie daca ne rugam, rugaciunea ajunge direct la Prestolul lui Dumnezeu, rugaciunea este ascultata foarte repede.”sursahttp://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/lavra-pecerska-kiev-67476.html
si apoi drum lung prin noapte prin gropi spre Poceaev. Niciodata nu ne-am rugat ca acum. Era atat de intuneric si drumul atat de prost incat oricand puteam ramane in pustiu pentru toata noaptea. Dar Maica Domnului ne-a ajutat si ne-a dus la Poceaev.
Am facut impreuna, in masina, slujba vecerniei dupa modelul pustnicesc, am strigat-o pe Nascatoarea de Dumnezeu si Pururea Fecioara sa ne ajute...si toti sfintii...masina se umplea de miros de mir si era ca si cand ei , sfintii prezenti erau cu noi si ... noaptea am ajuns , aproape de ora 20 , ora la care se inchid portile manastirii... In hol pestii din acvariu ne salutau...
Am adormit repede, obosita extraodinar de obosita, fetele inca fosneau, sora M isi pusese patura in cap sa nu mai auda nimic, iar eu cat ai clipi am adormit si tot cat ai clipi m-am trezit pandind un moment in care sa pot sa merg la baie si sa ma pregatesc de plecare. Nu, la Poceaev nu stau dupa nimeni. Eu singura imi fac programul si am vazut ca cel mai mic derapaj ma costa ceva...Am coborat scarile si am mers in biserica , fara sa mai fac poze...
04 martie 2016
Am fost la sfanta liturghie, am fost la pestera... am coborat in pestera...fetele m-au ajutat si am coborat usor ca pe gheata...am revenit de mai multe ori in biserica... si apoi am mers in camera ... si dupa ora 12 am plecat ...
apoi soarele isi cunoaste apusul sau...
trecand vami, rugandu-ne ...vecernie si miezonoptica...multumindu-i lui Dumnezeu, Cel care ne aseaza impreuna, desi niciodata nu suntem la fel...Asa m-am simtit, prea putin pregatita sa stau alaturi de unii rugatori, prea putin vrednica de atatea minuni...multe taine...
Dar iubesc Ucraina mea draga , pentru un miliard de motive , atat de mult, incat deja caut, deja visez , un alt timp al intoarcerii...
Emotionant! Multumesc! Dumnezeu sa va ajute!
RăspundețiȘtergereNu va necajiti pentru vorbele oamenilor!