Departarile

 Am fost pana departe, pana chiar foarte departe!

Eram copil si eu nu plecam nicaieri in vacanta si imi doream sa plec, ca la inceputul anului scolar, sa pot scrie cu bucurie compunerea totdeauna obligatorie "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" si sa povestesc cum a fost orasul in care am fost,oamenii pe care i-am cunoscut... Dar eu nu plecam nicaieri, pentru ca satul parintilor mei era foarte departe si nu mergeam decat la foarte multi ani sa ne vizitam neamurile.Dar imi doream sa calatoresc. Sa merg pana foarte departe... sa merg cu trenul, cu autobuzul, sa vad campurile si dealurile, sa vad muntii si apele, sa cunosc oameni pe drum si sa nu ma despart de nimeni niciodata...

Si cred ca Dumnezeu a implinit toate dorintele mele, dar le-a implinit atunci cand  dorurile mele trebuiau implinite.Am vazut mari si oceane, am vazut orase si sate, am strabatut mult din lumea aceasta in ultimii 20 de ani si am cunoscut multi oameni. Si chiar nu m-am despartit de nimeni! Pana acum s-a implinit aceasta dorinta de a nu ma desparti de nimeni, pentru ca atata timp cat inima ta nu te desparte de cineva, el este cu tine! Si  ii eu port in inima mea pe toti cei pe care imi amintesc ca i-am intalnit fie si numai odata... 

Am fost plecata departe... pana la  tara in care traiesc sfintii!

Am zburat cu avionul amintindu-mi anii in care pentru mine avioanele erau niste puncte care se miscau pe cerul indepartat si in care stiam ca totusi sunt oameni, dar oameni importanti si bogati asa cum eu nu aveam sa fiu niciodata!Dar Dumnezeu a implinit si visul acesta de a fi si eu un om intr-un avion deloc mare care sa zboare pe cerul indepartat al copilariei mele, acum insa, cer accesibil multora, inclusiv mie,desi nu sunt un om bogat.Urechile mele sunt inca bolnave si am strabatut dificil distanta de la Bucuresti la Londra, dar nu atat de dificil cat credeam ca va fi...sau eu m-am obisnuit cu disconfortul si cu faptul ca nu trebuie sa ma plang,stiind deja  ca in afara lui Dumnezeu nu-i treaba nimanui durerea mea. In durere sta totdeauna Dumnezeu si a nu accepta durerea inseamna a-L izgoni pe Dumnezeu...Asa ca am tacut, am mestecat guma de mestecat, am baut cu inghitituri mici apa plata si am parcurs distanta de trei ore de zbor cu avionul pana la Londra...si Londra nu a fost decat un punct de trecere spre Eseex...

Nu stiu cand am aflat prima data de parintele Sofronie, probabil prin 2009 sau 2010... citisem scrisorile parintelui Sofronie catre Balfour si ma impresionase blandetea parintelui Sofronie, dragostea lui...spunea undeva ca  "dragostea după Dumnezeu naşte în suflet dorinţa de a se smeri înaintea fratelui".Si eu asta simteam la parintele Sofronie: dragostea dupa Dumnezeu dar si dragostea pentru noi, ceilalti,simteam dragostea parintelui desi logic, pe mine nici nu avea cum sa ma stie. Nu stiam ca cei care Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu nu vor sa-L supere neiubindu-si aproapele si tanjeam dupa o dragostea ca aceasta.Imi doream in viata mea un om ca parintele Sofronie. Asa cum el insusi marturisea:"De-ai ştii cât de mult a trebuit să sufăr pentru faptul că nu am avut un  povăţuitor, adică unul care să-mi fi împlinit căutările mele, ale sufletului şi ale minţii, fie şi într’o oarecare măsură. De câte ori nu m’am poticnit, şi până acum mă poticnesc, iar uneori aproape mortal. Dorirea mea era ca, într’o măsură, măcar la începutul căii matale, să te feresc de acele lucruri ce m’au vătămat, poate în chip de neîndreptat. Merg printre oameni şi adesea am aerul vesel, dar sufletul meu se mâhneşte aproape până la moarte. Aş vrea să plâng căzând la pământ şi să nu mă mai ridic până-n ziua Judecăţii, dar sufletul se istoveşte până la neputinţă. Multe cuvinte ţi-aş putea spune drept dovadă netăgăduită a adevărului, însă cândva trebuie să pun capăt nebuniei mele: adică a vorbi despre sinemi."

Nu stiu de la cine am primit o mica fotografie a parintelui Sofronie si ani de zile am asezat-o pe biroul meu ca si fotografiile sf Iosif Isihastru, si a cuviosului Serafim Rose, langa Biblie...am cumparat cred ca toate cartile pe care le-am vazut pe site-uri si in librarii despre sfantul Siluan, parintele Sofronie si desi nu intelegeam tot, cu pixul in mana le-am citit!Acesta a fost inceputul. Apoi bucuria de a sti ca lumeste este canonizat, desi...ce nevoie avea parintele Sofronie de asta?

Mi-as fi dorit sa vad manastirea Sf Ioan Botezatorul din Eseex, dar am cerut tarziu aceasta si nici macar nu i-am cerut sfantului, ci oamenilor pe care i-am cunoscut!

-Haideti, sa mergem la Eseex!

Si am mers!

Era sa fie in viata mea ca eu sa locuiesc acolo, asa cum in Rusia am locuit la Diveevo si in America am locuit la Sfantul Antonie cel Mare in Arizona si chiar daca lumeste acum  au fost 5 zile, ele sunt cat 50 de ani de viata! Si stiu ca la Judecata acesti sfanti vor sta langa mine si vor da marturie ca mi-am dorit sa fiu un al om...Nu stiu cum voi trai! Doar harul lui Dumnezeu sa ma tina sa nu cad, intr-o lume care mi-e draga dar pe care nu o inteleg.

Acum e ora 14... acum acolo e ora 12, miezul zilei.In curand Oana va pleca cu clopotelul in mana sunand pentru masa de pranz in toata manastirea...

 Stiu cum cade lumina soarelui pe cladirile frumoase si simple si peste iarba curata a curtii manastirii... pe alei nu trec decat cei care chiar au treaba intr-un loc sau altul, in aer se roteste rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma"totul este deschis peste tot, dar nimeni nu intra fara rost, in pangar lucrurile sunt pe rafturi, fiecare ia ce doreste si pune banii in cutii metalice...intr-un cort cativa tineri impreuna cu o maica taie tamaia, in trapeza altii pregatesc masa de pranz...si peste tot e rugaciune si dragoste, trandafirii sunt imensi peste tot si lumea este intr-o lumina pe care nu am vazut-o nicaieri si stiu ca nu aceasta este lumina taborica, ca nu-s eu vrednica sa o vad, dar Dumnezeu pentru rugaciunile sfintilor Siluan si Sofronie ingaduie ca doua- trei particule din ea sa se amestece in lumina soarelui,sa coboare si-n sufletele noastre si noi sa degustam un pic din pronaosul Raiului, ca sa stim deja ce putem pierde...

Atat despre asta...chiar nu mai este nimic de povestit si e o nebunie ca eu sa cred ca pot povesti despre sfinti, sau ca ar trebui sa povestesc ceva despre mine...Atat, numai atat...

Doi ani

Nu ma pot aduna! Chiar nu ma pot aduna! De cateva ore simt imboldul de a o suna sa-i spun cum a fost! Sa-i povestesc parastasul facut pentru ei doi! Si apoi imi dau seama ca nu pot face lucru acesta. Si durerea se cuibareste in mijlocul pieptului meu ca un pumnal ce urmeaza a fi rasucit!

A fost parastasul pentru ei amandoi:pentru George de trei ani de la adormire si pentru Georgiana doi ani! Un timp in care poate ei si-au castigat mantuirea, desi ceva imi da nadejde sa sper ca au fost mantuiti,prin mila lui Dumnezeu, imediat dupa judecata de la 40 de zile. Citeam in talcuirile la psalmi a parintelui Petre Semen ca a nu avea nadejde in mila lui Dumnezeu in mantuire in urma parastaselor randuite pana la 7 ani este un pacat! Si cuvantul mi-a dat speranta !

Dar tot e greu!

Moartea unui frate sau sora este un lucru greu de dus!E greu de trait dupa moartea cuiva atat de apropiat. Nu exista zi in care sa nu traiesti ceva ce trebui "impartit" cu fratele tau!Il priveam astazi pe micutul George. L-am dus sa-l impartaseasca la liturghia la care erau pomeniti si dragii mei.Si a stat rabdator sarutand icoanele si aratandu-mi sfintii de pe peretii bisericii.A primit cu bucurie Trupul si Sangele Domnului,el singur isi amintise ca acum un an l-a impartasit parintele in acel loc si a fost"foarte bun", apoi a luat anafura...alt dar minunat si uluit a fost ca dascalul i-a dat doua napolitane mici...Si a venit la Filip sa le imparta cu el, nu dandu-i una intreaga, ci impartindu-le pe fiecare in doua, pentru ca erau putin diferite!Asta fac fratii! Impart uneori egal, alteori inegal, dar impart si binele si greul... si asa am facut si noi! Copii crescuti in anii grei ai comunismului, cu imbracaminte putina, cu incaltaminte purtata pana la rupt fara a putea fi reparata,cu hrana putina, cu caiete din care nu se rupeau file sa se faca avioane sau barci...Sora mea mijlocie! Cea de la care am invatat sa scriu si poate sa citesc, perfectionista familiei, cea care imi scria temele pentru ca ea scria mai frumos decat mine si sa fie sigura ca primesc nota 10...cea care a fost insotitor al vietii mele in toate etapele... mi-a cusut buchetele cu flori si perlele pe rochia de mireasa, mi-a luat in brate primul copil, mi l-a botezat pe al doilea, mi l-a crescut pe primul, mi-a fost alaturi la inmormantrea lui Grig, la nuntile copiilor...atat cat a putut...uneori poate prea critica, alteori poate prea tacuta...dar atat de diferita a fost viata mea de ceea ce isi imagina ea ca ar trebui sa fie, incat acum, cand ea nu mai este,pot intelege si criticile si tacerile ei...Mi-e greu fara ea! Moartea ei a spulberat orice gand al meu ca in viata ar trebui sa aduni ceva material...pentru ca am vazut lucrurile ei imprastiate in lume, chiar rugandu-ne ca cineva sa le ia...Si nu a ramas decat dragostea pe care ne-a purtat-o si nemultumirea pe care evident a avut-o fata de unele lucruri...

Doi ani fara ea! Doi ani in care noi am trait. Si fac un scurt bilant al anilor: cateva zeci de colive si colaci...cateva oceane de lacrimi...cateva drumuri in Israel si Grecia...Putna si Closca...Bucuresti si Slobozia...Nu am obtinut nimic! N-am folosit nimic! Ceva mai mult simt ca am pierdut din putina tihna duhovniceasca pe care o aveam...As fi vrut sa schimb clipa mortii ei cu viata mea. Chiar si pe a lui George, barbatul ei!Lor impreuna  le era bine...pe cand pentru mine zilele sunt la fel ca o asteptare a finalului... Nu mai gasesc scopul zilei! Chiar nu-l mai gasesc si de aceia ma bucur rar de dimineti si ma intristeaza serile...Poate e numai o stare a acestor zile inca in suferinta fizica si in dor dupa oameni care nu pot fi gasiti decat in amintire... Poate voi reusi sa ma scutur ca de o raie de aceste sentimente, dar pana atunci le traiesc band pana  la fund paharul suferintei...

Nu ma simt despartita de ei! Niciun pic. Chiar daca nu-i pot gasi decat in amintire, pentru ca au facut atat de mult parte din viata mea,simt ca nimic, nici macar moartea lor, nu ne desparte! De aceia as vrea sa le vorbesc! Sa le povestesc cate ceva... cum am gasit cu o zi inainte cateva batistute albe de la parastasul de anul trecut. Erau legate inclusiv cu lumanari si funde negre si erau exact cati au fost anul acesta la slujba la biserica...Sa le povestesc emotia slujbei si cat de frumoasa este catedrala in care stiu sigur ca mama este unul din ctitorii care au participat cu bani la pictarea ei...sa le spun ca ne intalnim in biserica in fiecare an cu un domn in varsta si artagos care face si el parastas sotie sale... sa le spun ca am mers la cimitir ducandu-le florile lor preferate jerbera si trandafiri...Doamne si era atat de cald , atat de vara! Si ei sub lespede de marmura, sub picioarele noastre... in bratele parintilor nostri... si am ramas singura in cimitir si am putut sa plang si sa-i strig sa ma auda ... dar nu au raspuns...nici macar vantul nu a adiat peste candelele ramase sa arda cateva zile daca nu le vor fi furat altii... Si am plecat pe langa cruci care vazute de atatea ori nu-mi par straine, undeva langa gard pe o cruce din marmura alba  scria Elena Baban, frumoasa si cumintica mea colega din clasele primare, adormita de foarte tanara...si mi-am amintit-o perfect cu bentita lata pe cap si uniforma pepit impecabil apretata, dar si versurile lui Adrian Paunescu...

"E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?"

Scopul suferintei

Clipa, stai!Asta imi vine in minte de cateva ore. Patru din cei sase copii ai mei,au fost aici  cateva ore, poate doua cel mult, in fuga lor spre mare in mica vacanta de 1 iunie.Sase! Am nascut doi copii. Impreuna cu Grig am doi copii: un baiat si o fiica. Dar am dobandit dupa moarte lui inca patru, doi prin casatoria copiilor si doi nepoti. Desigur sunt si ai lui! Chiar daca numai Lucian l-a vazut  probabil o singura data, Grig este o prezenta vie in vietile lor si cand spun sase copii, pe toti ii simt ca fiind si ai lui! Nici nu as putea sa nu impart cu el si bucuria!Si ma gandesc ca si el ii stie, si el le vegheaza  viata.

Copiii cei mici au venit bucurosi, dar nu entuziasmati. Andrei a  trecut pe langa mine in timp ce eu ii imbratisam pe baieti si s-a asezat relaxat exact pe scaunul pe care statusem eu! Iar noi ne-am asezat in jurul mesei, eu langa fiul meu,Filip langa mine, George langa mama lui...Ce greu se face cercul! Ce greu se umple golul...iar dupa o varsta viata e formata din clipe!

Intr-o clipa, exact acum doua  saptamani, am simtit ceva in neregula in capul meu, in urechile mele...si de atunci ma confrunt cu o  alta problema de sanatate.Pasesc cu grija pentru ca nu mai aud! Nu-mi mai aud pasii cand merg, nu aud decat slab tacanitul taselor acum cand scriu, sunetul telefonului vine ca de departe si vocea mea e atat de scazuta( mi-au spus copiii) incat abia ma mai aude lumea!Numai eu imi aud de cateva zile inima batand in urechea stanga!Permanent! Cred ca este un rost si in asta! Sigur este un rost!Dar este greu sa-l gasesti in suferinta.

Durerea persista. Si auzul nu revine deloc. Nu aud liturghia. Nu aud predica. Nu aud vorbele celor cu care lucrez. Nu aud apa curgand la bucatarie sau la baie...simt insa miscarea aerului si blandetea luminii. Asa cum simt rautatea simt si bunatatea.

Am fost la doctor. In poarta spitalului m-am intalnit cu o prietena veche, medic , o asezase Dumnezeu in poarta spitalului exact cand eu treceam pe acolo...si in cinci minute, exact cand ne desparteam, pe langa noi trecea un doctor orl-ist pe care ea il cunoastea. Asa am avut parte de un prim consult imediat la debutul bolii, ceea ce fara ajutorul lui Dumnezeu, in micul meu oras nu as fi putut obtine... Azi am fost la un alt doctor la Bucuresti.O tanara frumoasa si foarte atenta la suferinta mea. Simteam dupa efortul care se vedea pe fata dansei ca vorbeste mai tare ca sa o aud... si foarte frumos, dupa un prim consult, m-a luat de mana si m-a dus intr-un alt cabinet! Atat de frumos mi s-a parut gestul ei incat as fi imbratisat-o! Am sa o duc insa cu slaba mea rugaciune, in lista binefacatorilor mei, la Dumnezeu si  Maica Domnului! 

Atator oameni la datorez binele din viata mea! Ei m-au insotit in clipele triste, ei au ridicat dupa putinta lor crucea aceasta a singuratatii si tristetii mele, ei m-au asezat cu fata la soare sau la luna cand ochii mei priveau numai in jos in crapaturile pamantului, ei m-au hranit cand eu nu mai stiam cum sa o fac...Si pentru ei toti spun (si)astazi acestea:

"Dumnezeule ale dragostei, Ție sunt dator a-Ți mulțumi pentru dulcele sim­țământ al dragostei și ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce ești iz­vo­rul tutu­ror bunătăților, revarsă bine­cuvân­ta­rea și binefacerile Tale peste aceia pe care inima mea îi cinstește și îi iu­bește, peste robii Tăi (numele).

Apără-i de toate primejdiile ce bân­tuie viața mu­ritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lor întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor și ai su­fe­rințelor din viața lor.

Umple inima lor de bucuria mân­tuirii Tale, povățuiește-le pașii pe căi drepte, în scopul mântuirii și al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele sufe­rințe să le înnoureze fruntea și să le amărască inima. Nenorocirile să nu facă a li se coborî lacrimi în ochi, inima lor să nu fie jertfă întris­tă­rilor. Fă ca fiecare din zilele lor să fie o frumoasă zi de primăvară, viața lor să se asemene unui râu limpede și lin, ce curge prin grădini înver­zite și pline de flori. Iar dacă vor fi ame­nințați de nenorocire, fii apărătorul și ocrotitorul lor, precum ei sunt apă­rătorii mei.

Ori în ce parte vor merge sau se vor afla, umbrește-i cu bunătatea și apă­­ra­rea Ta. Dă-le, Dumnezeul meu, toate plăcerile și toate bucuriile iertate mu­­­ri­to­rilor care păzesc poruncile Tale și fac bine aproapelui lor. Îngerii Tăi cei buni să-i însoțească și să-i păzească în toate zilele lor și, după o viață lungă, plină de binefaceri și fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătățile Tale cele fără de sfârșit, gătite tuturor celor ce lu­crează virtutea. Amin.

Desigur"cineva" imi poate spune ca cei mai mari binefacatori sunt vrajmasii nostri...cunosc versurile sfantului Nicolae Velimirovici si am evlavie la acest sfant sarb...dar astazi vreau sa ma gandesc numai la cei care au bucurat inima mea...la cei care duc cu mine acum tacerea in care traiesc...suferinta si boala... O sa treaca, stiu, simt ca o sa treaca...ca Dumnezeu va ridica totul si ca peste o clipa am sa aud iarasi si toca si clopotul bisericii si vocea diaconului citind apostolul si a  preotului citind evanghelia si predica ...Am nadejdea aceasta...Am fost acum aproape o luna intr-un pelerinaj in jurul Muntelui Athos... si unul din ieromonahii de la Manastirea Vatoped ne-a indemnat sa ne calauzim viata dupa patru lucruri: Rabdare, Rugaciune, Curaj si Nadejde!In mod surprinzator, trecand pe langa mine, a scos din buzunar si mi-a dat o carticica cu Paraclisul si Acatistul icoanei Maicii Domnului Paramythia...numai mie din o suta de oameni...Cred ca parintele a stiut ca la scurt timp voi trece prin aceasta incercare si  Maica Domnului ma  va mangaia ...Cum as putea sa nu multumesc pentru aceasta suferinta care imi aduce si atata bucurie?

Nimic din ceea ce se întâmplă nu se petrece în afara voii lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Totul e de la Dumnezeu, și cele bune, și necazurile; dar unele necazuri sunt după bună voirea, altele după iconomia, altele după îngăduința Lui”.Judecatile lui Dumnezeu adanc mare spune si psalmistul David in psalmul 35. Nu stim rațiunile care stau în spatele unor astfel de încercari, numai oamenii duhovnicesti reusesc să le pătrundă sensul,dovada carticelei din buzunarul meu. Poate fi un scop pedagogic, să privim introspectiv asupra vieții noastre spirituale: să ne îndreptăm, dacă nu suntem pe calea cea bună, sau să ne întărim duhovnicește, dacă suntem căldicei. „Boala e o lecție de la Dumnezeu, ­fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră, dacă o primim cu mulțumire de la El”, ne spun sfinții Varsanufie și Ioan.Trebuie insa sa primim boala si suferinta dar nu putem face asta usor si fara a intelege sensul vietii pe acest pamant...Najduiesc sa inteleg, sa fiu pe calea cea buna, nadajduiesc ca suferinta mea sa fie inca o treapta de apropiere de Hristos...si daca nu voi mai auzi mare lucru, exact cum ii spuneam astazi bunei mele doctorite" inseamna ca numai atat trebuie sa aud"...

Seara cu pace, dragilor, seara  instelata!