Chipul meu/Reflectii scurte in vara anului 2021

 26 august 2021. Stiu exact ce zi este astazi! S-au intamplat ceva evenimente care fac ca aceasta zi sa fie memorabila.Dupa o revederea de seara,in viata mea, e prima zi senina  dupa cativa ani...dar  e ziua in care tatal Ancai si bunicul lui Andrei a fost prohodit... e ziua pensionarii Dorinei, secretara noastra... si mai inainte de acestea,e ziua praznuirii sfintilor,Adrian si Natalia...

Nu uit ce zi a fost, pentru ca "a fost' este corect sa scriu, acum, cand deja este, 28 august 2021

Ce repede trece timpul vietii noastre! Ca ieri eram o adolescenta cu parul lung impletit in codite si astazi nu reusesc sa ma privesc in oglinzi fara sa fiu surpinsa...Un chip schimbat ma priveste si nu ma recunosc in ochii  care ma privesc. Sunt eu si nu sunt eu...Dar cine mai sunt oare eu?

Mi-am cumparat in anii din urma multe lucruri de imbracat, evident f f multe, tot negre. Ele pe sit-urile pe care le-am comandat, aratau foarte bine, numai ca punandu-le pe mine am constatat ca pareau a fi alte produse decat cele vazute. Pentru ca...pentru ca eu, nu sunt nici macar fizic, femeia care eram, si nici femeia pe care eu o cred a fi asezata in trupul meu.

Eram acum cateva zile intr-un magazin de bijuterii, cautand un pandant cu Maica Domnului pentru a-l cumpara sa-l daruiesc. Probabil am vorbit ceva mai tare, pentru ca o doamna eleganta, imbracata intr-o rochie eleganta,alba, a venit spre mine privindu-ma fix ...

Si-a dat masca de la gura jos si privindu-ma a inceput sa planga:

-V-am recunoscut dupa voce!

Si m-a plans ca pe ceea ce sunt :un mort! Am luat-o in brate si am leganat-o bland, ca pe un copil, ca pe unul din putinii oamenii care ma vor plange!Dar plansul lor va fi de mila ca eu am iesit din trupul si sufletul in care eram.

Era o doamna pe care am avut-o studenta la primul meu curs de Dreptul muncii/ Resurse umane tinut acum 14 ani, chiar pe vremea aceasta! Inainte de moartea lui Grig.

Desigur m-as fi schimbat si daca Grig ar fi trait, dar sunt sigura ca chipul meu ar fi fost altfel! Am pierdut fericirea! Dar am gasit bucuria!

 Bucuria de a-i multumi lui Dumnezeu pentru oamenii din viata mea. Bucuria de a fi aflat ca viata e doar o etapa, ca dupa ea este doar o virgula si totul continua Dincolo.

Bucuria  de a spera ca, asa cu mila lui Dumnezeu, intr-o zi ma voi adauga  neamului meu adormit si prietenilor mei deja plecati spre Rasaritul cel adevarat!

Bucuria de a parcurge drumul zilnic spre biserica, asteptand intalnirea cu doi oameni! Atat, doi oameni!Cine sunt ei? Tudorica "nebunul frumos" al orasului nostru, omul care locuieste intr-o camaruta la parterul unui bloc langa serviciu meu. El ma asteapta in drum,in fiecare dimineata. Abia trezit din somn, fara sa fi vorbit cu cineva pana la mine, asa cum si eu nu vorbesc cu nimeni pana la el, ne privim zambitori si ne spunem veseli:

-Buna dimineata!

Si ne uram cate ceva ... sa ne fie ziua frumoasa...Si vad in ochii lui bucuria de a ma fi cunoscut si nu pentru ca nu las mana lui intinsa, ci pentru ca imi pasa de mana lui!De foarte multe ori nici nu vrea sa primeasca banul meu, iar uneori imi spune ca unei mame:

-Mi-e sete si mi-e foame.

Cred ca el vede in ochii mei, ceea ce vede micul Georgica,nepotul meu, sau Filip cel frumos, sau Ruxandra cea buna...multa iubire, chiar multa iubire!

Si ma despart de Tudorica care  striga in urma mea:

-Sa te rogi si pentru mine!

si imi continui drumul spre manastire, trecand pe langa o spalatorie auto ...imi ridic cu o mana poala fustei lungi si negre sa nu o murdaresc in apa cu care ei spala masinile si totdeauna de langa o roata de masina, un barbat micut, negricios, imi striga:

-Sarut mana!

Nu stiam cine este. Luni de zile m-a salutat zambind...el un muncitor -salahor intr-o spalatorie auto ...eu o femeie cu haine negre si basma pe cap...ca doua punti peste viata. Si intr-o zi m-am oprit si l-am intrebat cum il cheama:
-Ion!Ion, ma cheama, doamna!

Si uite asa incepe ziua mea! Cu doi oameni din lumea in care nu as fi pasit acum 14 ani, decat in campanie electorala!Si, Doamne, cat as fi pierdut!

Imi beam ceaiul dimineata sau cafeaua cu cei asemenea mie:vanzatori de iluzii! Vorbeam despre altii si imparteam lumea intre noi si ei!

Parcurg acum , segmentul acesta de timp asezata in segmentul  celor care erau"ei" dar simt cu toata durerea cumplita a inimii mele, ca eu aici imi gasesc odihna...in bucuria de a  salutata de cei care nu-mi datoreaza nimic!

Si toate aceste trairi se vad pe chipul meu...deja chipul unei femei care  cauta in ea puterea de a se pregati de sfarsit si de inceput...

Nu spun ca e usor! Domnul stie cat e de greu! A fost o vara in care eu am pierdut doi oameni dragi: o sora si un monah de mana caruia ma tineam si sub epitrahilul caruia ingenunchiam... Dumnezeu mi-a cerut totdeauna mult! Dar oare nu mult mi-a daruit? Nu mult imi da?

Incerc sa ridic chipul meu de acum, dar nu pot, sincer nu pot...in inima mea canta cineva de aproape doua luni slujba inmormantarii ... “Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive!"

Gol am intrat in acesta viata si tot asa voi iesi, parasind toate! Voi lasa trupul acesta stricacios si chipul care astazi e al unei femei pe care lumea deja o plange...Frumoasa a fost si este aceasta mare pe care am plutit atatea decenii, dar recunosc ca doar cand carmaciul meu a fost Hristos, doar atunci sufletul meu a gasit liniste fara intristare! Si diminetile mele, in aceasta etapa a vietii mele sunt dimineti linistite...mai creste tensiunea arteriala sau scade prea mult, dar privind cerul care arata deseori  ca o mare, nu-mi pot dori decat ca aceasta corabie a vietii mele sa aibe un vant prielnic, dupa voia lui Dumnezeu  si dincolo de norii vesniciei, sa ajung la limanul cel lin!

46 DE ZILE

 Atat au trecut! 46 de zile ...

Rareori am fost despartite asa de mult. Asa sunt surorile! Indiferent de suparari, indiferent de nemultumirile pe care le au, surorile se vad mereu, vorbesc, isi destainuiesc micile si marile nemultumiri...Pe noi, boala ei ne-a apropiat si mai mult decat copilaria traita impreuna. Dar imi amintesc atat de bine cum era cand eram copii, fetite mici si mama ne cusea cu acul, adica nu la masina de cusut, rochite din stamba. Si totdeauna modelul era acelasi pentru noi doua, iar eu priveam in final rochita ei frumoasa,stand impecabil pe ea,in timp ce pe mine se aseza nu prea frumos! Si nu intelegeam cum e posibil ca tot rochita ei sa fie mai frumoasa decat a mea. Am inteles peste ani, reamintindu-mi chipul nostru in rochitele acelea, ca  rochitele nu erau identice: mama stia ca eu nu sunt prea frumoasa si imi acoperea manutele cu maneci mai lungute, fusta rochitei era mai lunga sa nu se vada piciorusele strambe si mult prea subtiri, in schimb rochita ei era perfecta pentru trupusorul ei rotunjor de fetita...Dar cu cat drag o priveam in rochita ei frumoasa !

Mi-o amintesc la toate varstele. Mi-o amintesc eleva la liceu. Mi-o amintesc invatatoare in primii ei ani de serviciu. Mi-o amintesc mireasa. Mi-o amintesc la nunta mea purtand o rochie neagra din catifea, cu un singur umar, o adevarata provocare pentru acei ani si la botezul Ruxandrei ...Apoi atatea intalniri... atatea imagini imi vin in minte incat plina ma simt de amintirea ei ...dar dureroasa! Ii impartim lucrurile. Si desigur incepem cu cele mai frumoase. Costumele ei de festivitati de deschidere de an scolar sau de final de an scolar...nunta lui Andrei...botezul lui Ane-Mary...

-Acesta de la nunta lui Radu il vreau eu-zice Marinela, sora cea mare!

-Desigur!

Incuvintez desi stiu ca nu-l poate purta pentru ca e o marime nepotrivita ei. Dar ea stie acesta si zice:

-Il vreau ca amintire!

Ne-a lasat atatea amintiri, fizic vorbind!O casa intreaga plina de viata lor intreaga! O casa cu draperiile trase . O casa care nu mai respira dupa plecarea lor! Nici casa nu mai vrea! Ma gandeam la miile de fotografii cu elevii ei! La zecile de casete video cu" lectii  deschise" sau "inspectii" sau cum se vor mai numi...Ani de zile cand mergeam la ea, intre felurile de mancare deosebite pe care ni le dadea, ne punea sa vedem inregistrarile acestora si noi ne cam nemultumeam, totdeauna insa in spatele ei , ca sa nu o suparam...Si ma intrebam plangand cu amar ce vom face cu ele...Glasul firav de mic print al lui Filip, fara sa stie gandul meu, mi-a zis in dimineata dupa moartea ei:
-Poate imi dati mie toate amintirile cu copiii ei!

O, da! Dam fiecaruia dupa cum cere! Dar nu pot da nimanui durerea de a nu o mai avea! Ce este o sora ? Pentru mine este o aripa cu care am zburat prin ani lungi si plini de neprevazut!Si acum ma simt incompleta.

Desigur ea stia cel mai bine totul! De la cum trebuia sa scriu in clasa I,pana la baiatul care era cel mai potrivit sa fie prietenul meu, de la cum sa-mi cresc copiii si pana la cum sa-mi plang barbatul mort!Dar eu nu am asculat-o in toate si cred ca era normal sa-mi traiesc propria viata asa cum mi se potrivea mie ! Si mie mi se potrivea altceva decat ei. In mor cert!

46  de zile fara o vorba la telefon. Atatea evenimente petrecute fara sa vorbim! Si cate vor mai urma...

Ramane doar amintirea acelui chip peste care eu, sora mai mica am tras voalul, fruntea pe care eu am sarutat-o de multe ori cu durerea despartirilor trupeste definitive! Pentru ca desi cred in Inviere, desi ma rog pentru mantuirea ei si a mea,cred ca nu ma voi mai intalni cu ea  asa cum o stiam, ci ca faptura de lumina si iubire, purtand chip semanand lui Hristos Cel Inviat!

Si ma bucur cu cutremur! Si cad in genunchii mei cu piele tocita si-L rog pe Dumnezeu, ca aceasta cale pe care sufletul ei a plecat, sa fie o cale fericita, la capatul ei sa fie Hristos, asa cum i-am spus ca o sa fie! Plec si genunchii inimii mele si-n prag de prohodire a Maicii Domnului, o rog pe Multmilostiva Maica sa o primeasca in ceata femeilor fara copii trupesti, dar cu sute de copii dupa suflet...Acolo, intre ei, eu stiu ca este si fratele nostru, George, plecat la Domnul, mic, la numai 5 luni, cu cativa ani inainte de nasterea ei.In memoria lui, ea a purtat numele purtatorului de biruinta,Gheorghe...El. micutul George a purtat primul in familia noastra acest nume!Si ea, cu delicatetea ei si cu iubirea ei de neam , de familie, desi prunc, totdeauna il trecea pe pomelnicul ei! Ma bucur sa ma gandesc ca tine de mana un copil ...pana cand ma voi adauga lor ...pana cand ii voi putea imbratisa, ii sarut cu sarutarea lacrimilor, a rugaciunii, a pocaintei!