Dimineti de izolare-sambata si pomenirea celor adormiti

M-am trezit devreme. De fapt nici nu prea am dormit. La Muntele Athos monahii faceau priveghere si pe toate canalele mele de comunicare ni se spunea sa facem si noi... Si am simtit nevoia ca si eu, la ora la care se aprindeau lumanarile in biserici, sa plec genunchii in casa mea, in fata icoanelor mele...A fost bine. Apropierea de Maica Domnului si de sfinti, chiar daca iti da starea de pocainta si de durere, este o durere din care duhovniceste te poti hrani.

Asa ca am petrecut un timp, pe care nu l-am socotit timp omenesc, in tacerea unei case care a uitat zgomotul...poate si cuvantul...

Desigur, cativa oameni ma suna, aceia cu care am petrecut ultimii ani impreuna. Sunt singura. Copiii mei sunt in Bucuresti. Surorile mele sunt in Bucuresti. Intre mine si ei sunt o suta de kilometri care nu mai pot fi parcursi.

Si daca ni s-ar intampla ceva nu am putea ajunge. Ei toti acolo. Eu aici.

Oare de ce a vrut Dumnezeu asta? Intreb nu ca sa-mi arat nemultumirea sau durerea, intreb pentru ca as vrea sa stiu voia lui Dumnezeu... si sa o fac!

Da, daca eram acolo, cu ei, m-as fi jucat cu dulcii si simpaticii mei nepoti, i-as fi imbratisat de sute de ori pe zi,as fi vazut-o pe Ruxandra...si inima mea s-ar fi bucurat! Lumeste... Of, lumea aceasta care ma sfasie totusi de atata amar de vreme... L-as fi vazut plecand si venind de la serviciu pe fiul meu, pe Andreea crescandu-si baietii, pe Lucian bucurandu-se de noi... Le-as fi vazut pe surorile mele si as fi impartit cu ele problemele grave ale familiei noastre.

Dar sunt departata de ei, ca si cand Dumnezeu m-a asezat aici, special, intr-un cub plin de carti si icoane...Biserica din casa mea! Sfintii pe care i-am adus cu mine din multe locuri de pelerinaj in care am fost! Si nu ma simt singura...deloc!Doar ca ...abia acum invat sa traiesc singura cu Dumnezeu, si poate in asta e tot rostul...

Biserica e inchisa si nici macar sa merg sa ma inchin la usa nu pot, pentru ca strazile sunt pustii, trebuie sa scriu declaratii clare, in care sarutatul portii manastirii nu figureaza la nicio litera...

Nu am televizor.M-am uitat insa pe telefon la slujba de la Constanta ...Pe masa din centru catedralei erau trei colive, o prescura si o sticla de vin...

Nu cred in acest vazduh virtual... nu-l simt cum il simteam in biserica...Si cu atat mai mult am plans! Am invatat dupa moartea lui Grig cat de mult ajutor au din pomenirile acestea in Postul Mare. Si m-am ingrijit mereu ca sa fie pomeniti la manastiri si schituri, dar am mers si eu cu coliva la biserica in sambete. Cu mare drag, dar si cu durere, fac coliva...si o asez in vase frumoase si o imbodobesc, iar ziua de sambata e rezervata liturghiei si pomenirii lor,

Dragii mei plecati de aici , astazi au asteptat in zadar ca eu sa ridic coliva...

Am ascultat rugaciunile privind in lacrimi fotografiile lor de pe pereti...Grig copil tanar, Grig tanar , mama, tata, socrii mei...toti zambind dincolo de timp, de pe hartia putin ingalbenita a fotografiilor, ei, cei care  au locuit in inima mea si inca nu si-au schimbat domiciliu ... Nu, nimeni nu moare atat timp cat cineva ii plange si se roaga pentru ei!

"Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc“.
 Tarzia, cel mai adesea, tarzia intelepciune a omului... desartaciune sunt toate cele omenesti...
Ramane doar dragostea, ea este cea care invinge moartea!Dar niciun merit nu ai nici in asta. E darul lui Dumnezeu pentru tine, sa primesti in viata ta oameni pe care sa poti sa-i plangi cand nu-i mai ai!
Au murit in lume foarte multi oameni in perioada din urma. Stirile dau cifre mari...multi au murit singuri, unii  singuri in case sau azile, altii in spitale,multi dintre ei persoane in varsta care au fost inmormantate rapid doar cu un inceput sau sfarsit de slujba de inmormantare...Dumnezeu stie ...pentru multele noastre pacate! Poate si pentru ca incetul cu incetul, omul trasformase si inmormantarea intr-un prilej de socializare si fast...
Asa ca ...ne asezam cu mainile pe piepturi, fara sa ridicam coliva, vinul, prescura  si plangem...

“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”
 Este o sansa imensa aceasta de a fi sanatoasa si singura in casa mea! E un dar de la Dumnezeu, nu o pedeapsa, ca sunt aici si pot sa-i plang si sa ma rog pentru ei, chiar cu mainile goale...sufletul sa fie plin de pocainta! Pentru ca din pocainta si dragostea mea si ingrijorarea mea pentru  sufletele lor, Dumnezeu alege bobul de grau care curat,spalat de lacrima, incolteste spre viata lor vesnica.
Dumnezeu sa-i ierte!