Nu poti controla cum te trateaza oameni. Poti controla doar cum raspunzi atitudinii lor fata de tine!
Amintirile mele imi spun ca am trait, acesti ultimi 12 ani, asa cum am gandit ca e cat mai aproape de cuvintele evanghelice.De multe ori i-am lasat pe copiii mei, pe surorile mele, pe mama, pe cei dragi, in lucrurile lumesti, inapoia mea ...si desi grija pentru casnicii mei nu a lipsit niciodata, simt, si aflu, ca uneori am mers pe drumul meu fara sa intorc capul!
Oare a fost gresit?
"35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
39. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi."(Evanghelia dupa Matei cap 10)
Mi-as dori sa nu fi gresit.Dar oamenii au avut propriile lor asteptari de la mine si uneori, prea de multe ori"uneori" au tacut, asteptand ca eu sa descopar singura ceea ce voiau sa fac! Numai ca eu am trait dupa calendarul ortodox, nu dupa cel civil!Si in mod firesc,credeam eu, am fost unde Dumnezeu ma chema,pentru ca acolo, in rugaciune se linistea sufletul meu si pentru ca "unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor".
Am trait acesti 12 ani cu dorinta mare, ca Cel caruia trebuie sa-i plac, sa fie Dumnezeu! Acesta a fost crezul meu! Si implinirea poruncilor, respectarea lor, blazonul pe care mi-am dorit sa-l port.Desigur nu am reusit. Dar am primit si implinit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cateva mici lucruri, pentru ca fara ele, m-as fi pierdut in deznadejde.Dar si in asta, sluga nevrednica sunt!
Sa port povara sufletului lui Grig plecat nespovedit, neimpartasit, apoi realitatea ca alte persoane dragi din preajma mea, traiau departe de Hristos, doar acestea si erau suficiente sa ma faca sa ma incrancenez in a ma pastra pe baricadele rezistentei mele.
Am crezut,dar nu trebuia sa cred, ca cei de langa mine accepta cu bucurie asta! Nu. Fiecare vede altceva pentru ca are propriul lui unghi din care priveste! Doar daca m-ar fi tinut in brate, drept spre rasarit privind impreuna, am fi putut sa vedem acelasi lucru!
Imi doresc sa supar cat mai putin, uneori strabat lumea acestui rastimp de rascumparat ca si cand pe ulita mea trec cu umarul lipit de gard, ca pe trotuar, langa mine, sa poata trece toti. Nu mai bag prin gard niciun bat sa intarat cainii! Am invata ca nu-ti aduce niciun folos sa traiesti in lupte, in razboaie, chiar daca tu le castigi lumeste! Nici un succes lumesc nu mi-a adus multumire deplina!
Port insa regretul ca nu am reusit sa fiu nevazuta si m-am facut, uneori cu vina, de cele mai multe ori fara vina, pricina de sminteala si pacat!Pricina de asteptari( pe care nu le-am banuit) ca unii le au cu privire la mine," asteptari" pe care nu le-am implinit !
Dar cred ca fiecare din noi, procedem la fel!
Fiecare dintre noi asteapta ca celalalt sa fie atent la el mai mult ca la propria persoana si ne este greu sa ne scuturam de noi insine...tare greu...Si din delicatete tacem.Dar tacerea dintre noi se poate transforma in pietre grele si pietrele pot face ziduri care sa ne desparta...Nu-mi doresc sa fiu despartita de cineva... de nimeni!
Am purtat cateva zile mahnirea de a fi ranita de cateva persoane...parca a fost o intrecere in trei-patru persoane, care din ele sa ma raneasca mai mult si am dus greu durerea aceasta.
Apoi, cand imi pregateam spovedania, m-am vazut exact ceea ce eram:fiul cel mare din pilda fiului risipitor, si asta m-a asezat exact unde trebuia sa fiu de la inceput:viata mea si moartea mea si mai ales Judecata mea vor fi despre mine, nu despre altii!Si abia atunci, cand m-am eliberat de ceea ce facuse altul si m-am vazut pe mine, cel cazut, atunci, cu adevarat am putut sa-i rescriu pe pomelnicul inimii mele, pe cei care credeam ca ma ranisera.Fapta lor nu era importanta. De fapt, singurii raniti au ramas ei...Dar asta nu m-a asezat pe mine mai mare peste ei... Nu,am plecat capul realizand cat de greu le-a fost unor oameni avandu-ma in preajma, cat de tulburati trebuie sa fi fost vazandu-ma,cat de greu !Si pentru ceea ce le-am facut unora, fara sa vreau,doar respirand, altora avand acea atitudine pe care ei nu o asteptau de la mine, gandind la sufletele lor, la zbuciumul pe care l-au trait din pricina mea, mi-au fost dragi, tare dragi... mi-au adus lacrimi in ochi, daca ar fi fost langa mine i-as fi imbratisat, asa...le-am pus doar metanie in inima...si fara sa mai privesc spre ei,
m-am privit pe mine intr-un amurg nu mereu luminos!
Fotografie langa lacul Ghenizaret
Mi-as dori sa nu fi gresit.Dar oamenii au avut propriile lor asteptari de la mine si uneori, prea de multe ori"uneori" au tacut, asteptand ca eu sa descopar singura ceea ce voiau sa fac! Numai ca eu am trait dupa calendarul ortodox, nu dupa cel civil!Si in mod firesc,credeam eu, am fost unde Dumnezeu ma chema,pentru ca acolo, in rugaciune se linistea sufletul meu si pentru ca "unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor".
Am trait acesti 12 ani cu dorinta mare, ca Cel caruia trebuie sa-i plac, sa fie Dumnezeu! Acesta a fost crezul meu! Si implinirea poruncilor, respectarea lor, blazonul pe care mi-am dorit sa-l port.Desigur nu am reusit. Dar am primit si implinit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cateva mici lucruri, pentru ca fara ele, m-as fi pierdut in deznadejde.Dar si in asta, sluga nevrednica sunt!
Sa port povara sufletului lui Grig plecat nespovedit, neimpartasit, apoi realitatea ca alte persoane dragi din preajma mea, traiau departe de Hristos, doar acestea si erau suficiente sa ma faca sa ma incrancenez in a ma pastra pe baricadele rezistentei mele.
Am crezut,dar nu trebuia sa cred, ca cei de langa mine accepta cu bucurie asta! Nu. Fiecare vede altceva pentru ca are propriul lui unghi din care priveste! Doar daca m-ar fi tinut in brate, drept spre rasarit privind impreuna, am fi putut sa vedem acelasi lucru!
Imi doresc sa supar cat mai putin, uneori strabat lumea acestui rastimp de rascumparat ca si cand pe ulita mea trec cu umarul lipit de gard, ca pe trotuar, langa mine, sa poata trece toti. Nu mai bag prin gard niciun bat sa intarat cainii! Am invata ca nu-ti aduce niciun folos sa traiesti in lupte, in razboaie, chiar daca tu le castigi lumeste! Nici un succes lumesc nu mi-a adus multumire deplina!
Port insa regretul ca nu am reusit sa fiu nevazuta si m-am facut, uneori cu vina, de cele mai multe ori fara vina, pricina de sminteala si pacat!Pricina de asteptari( pe care nu le-am banuit) ca unii le au cu privire la mine," asteptari" pe care nu le-am implinit !
Dar cred ca fiecare din noi, procedem la fel!
Fiecare dintre noi asteapta ca celalalt sa fie atent la el mai mult ca la propria persoana si ne este greu sa ne scuturam de noi insine...tare greu...Si din delicatete tacem.Dar tacerea dintre noi se poate transforma in pietre grele si pietrele pot face ziduri care sa ne desparta...Nu-mi doresc sa fiu despartita de cineva... de nimeni!
Am purtat cateva zile mahnirea de a fi ranita de cateva persoane...parca a fost o intrecere in trei-patru persoane, care din ele sa ma raneasca mai mult si am dus greu durerea aceasta.
Apoi, cand imi pregateam spovedania, m-am vazut exact ceea ce eram:fiul cel mare din pilda fiului risipitor, si asta m-a asezat exact unde trebuia sa fiu de la inceput:viata mea si moartea mea si mai ales Judecata mea vor fi despre mine, nu despre altii!Si abia atunci, cand m-am eliberat de ceea ce facuse altul si m-am vazut pe mine, cel cazut, atunci, cu adevarat am putut sa-i rescriu pe pomelnicul inimii mele, pe cei care credeam ca ma ranisera.Fapta lor nu era importanta. De fapt, singurii raniti au ramas ei...Dar asta nu m-a asezat pe mine mai mare peste ei... Nu,am plecat capul realizand cat de greu le-a fost unor oameni avandu-ma in preajma, cat de tulburati trebuie sa fi fost vazandu-ma,cat de greu !Si pentru ceea ce le-am facut unora, fara sa vreau,doar respirand, altora avand acea atitudine pe care ei nu o asteptau de la mine, gandind la sufletele lor, la zbuciumul pe care l-au trait din pricina mea, mi-au fost dragi, tare dragi... mi-au adus lacrimi in ochi, daca ar fi fost langa mine i-as fi imbratisat, asa...le-am pus doar metanie in inima...si fara sa mai privesc spre ei,
Fotografie langa lacul Ghenizaret
Fiecare dintre noi este pricina de sminteala pt ceilalti....fiecare,la randul nostru,suntem raniti si dezamagiti,de cei din preajma noastra....nu vom schimba niciodata aceste fapte....acest lucru se va intampla la nesfarsit......asa cum ati gandit,cel mai important este sa fim placuti lui Dumnezeu,plinind porunca Lui,aceea de a iubi pe dusmani si pe cei din jurul tau ,ca pe tine insuti. Sa ne rugam bunului Dumnezeu sa reusim a plini aceasta porunca,atat de bineplacuta Lui. Va imbratisez cu drag si respect,cu rugamintea,ca in anumite locuri sfinte pe unde va duc gandurile,sa ma pomeniti si pe mine,nevrednica.
RăspundețiȘtergereSi eu va dau o imbratisare larga si calda, ca in ea sa incapa si cei pe care ii iubiti, parintele F. , Matei si Vlad- Ioan . Stiti cum va vad in amintirea mea? Exact ca acum cativa ani ...o tanara mama deosebit de frumoasa care in catedrala , in timpul slujbei isi privea baietelul blond(Matei) si-l inchina pe cap. Il binecuvantati! De cate ori ii inchin pe Filip si pe George imi amintesc gestul pe care l-ati facut! Atat de frumos...Multumesc pentru dragostea care ma tine !
Ștergere