Moartea mamei ca trecere

Zile in care aproape am murit!

Traiesc de cativa ani, cred ca  dupa casatoria Ruxandrei,cat mai aproape de Biserica, potrivindu-mi respiratia dupa respiratia ei. Dar nu-i suficient. Pentru ca doar ceea ce este in tine te poate salva! Cele exterioare nu-s foarte importante...

Am avut pe 22 februarie 2020 o zi de 24 de ore in care am crezut ca este posibil ca chiar atunci sa plec la Domnul.Si m-am gandit ca, Domnul mi-a facut cunoscut ceasul trecerii mele, ca eu sa stiu ce-mi lipseste. Si am vazut ca nu am nimic. Ca tolba pe care o pot lua cu mine sa plec dincolo e goala...si ca nu am pus nici macar inceput bun la ceva...Si am vazut si cate lucruri nu-s puse in ordine in tulburata mea viata.

Pentru ca mereu complicam lucrurile si mereu le amanam rezolvarea...Dar in final am concluzionat ca doar cateva lucruri trebuiesc spuse inainte de moarte.Iar de impartit ...chiar nu am prea multe de lasat, cu dedicatie clara...Fie ce-o fi!Dupa mine...potopul! In sensul ca in afara icoanelor si a cartilor nu am nimic de lasat!Desi sunt inconjurata de mormane de lucruri...

Ziua de 22 februarie s-a scurs greoi...si dureros in desfasurarea ei, pentru ca simteam cum nimic bun nu am facut si nici timp nu mai este. La ceas de vecernie, in lumina lina am plecat spre Catedrala tinand in maini Psaltirea... Si am citit la rand ...catisma dupa catisma ...am revenit acasa, m-am spalat iar,macar trup curat  sa am, daca sufletul e cenusiu si m-am pravalit intr-un somn de 10 ore! Moartea m-a obosit! Moartea m-a obosit mai mult decat viata! Dar pentru ca viata a fost traita gresit...Si m-am trezit dintr-un somn odihnitor, fara niciun vis...

Am sa tin minte cate zile voi avea sentimentul acelei dimineti! Dimineata cu rugaciune atent facuta, cu liturghie cu lacrimi de recunostiinta...Cine se va ruga pentru copiii mei cand eu nu voi mai fi pe pamant? Cine o sa ceara mila pentru sufletele surorilor si cumnatilor mei?

Cine ii va vorbi Maicii Domnului despre Filip si George? Cine ii va mai striga pe copiii mei risipiti in lume?

Cine va cere mila lui Dumnezeu pentru adormitii mei dragi?

Probabil o fiica, o sora, o mama, o bunica nu moarte niciodata!  Eu cred ca si din iad voi striga dupa ei!

Apoi, la doar cateva zile, am plecat de acasa si am petrecut ceva timp prin spitale in Bucuresti. Insotind pe altii.

In salonul micut in care de cateva luni, cam la trei saptamani, sunt spectator la lupta cu suferinta si boala, am regasit in acelasi pat ca in luna ianuarie, pe doamna micuta, delicata pe care o cunoscusem acolo. Florina. 52 de ani, cancer de colon. Pentru cei care o ingrijau asta era ceea ce conta.Asta si scria pe notita de pe tabita de deasupra patului ei. Ea in schimb era mai mult decat atat. O femeie care pana la 52 de ani traise tot ceea ce se putea.

Se maritase devreme cu un barbat echilibrat si gospodar, isi randuisera  o casa, o familie, isi dorise copii, dar Dumnezeu stie de ce, o aveau doar pe Oana care si ea, la 32 de ani avea un baietel de 10 ani, baietel pe care bunica il crestea. Minunat sa stii ce este important in viata! Un sot, o casa, copii, o gospodarie ...nepoti, fini, cumnati, prieteni...Cu totii au luptat alaturi de ea cu aceasta boala. Inclusiv in Turcia la acel celebru spital au fost si documentele medicale au fost trimise in America. Numai ca timpul ei pamantesc s-a scurs si era timpul trecerii ei la cele ceresti...In prima zi m-a recunoscut si am vorbit un pic. Apoi , zilele urmatoare i-am tinut doar mana in mana mea si i-am vorbit cand ea se agita in dureri mari. Mult sufera sufletul cand se desparte de trup! M-am asezat pe scaun langa ea si i-am vorbit incet, incet... i-am spus ce rugaciuni stiam, i-am vorbit despre Maica Domnului si ingerul ei care o veghea langa umarul ei...I-am spus ca Dumnezeu vrea doar sa o treaca mai aproape de El...Dar cred ca aici este greutatea trecerii.Ne este teama de necunoscut.Putini dintre noi  invatam sa  cantam" Acum libereaza pe robul Tau, Stapane/Dupa cuvantul Tau in pace/"
Nu-L cunoastem pe Dumnezeu si ne este teama de necunoscut

Eu cred ca Il cunosc dar imi este teama de pacatele mele!Ea,curatata prin suferinta, se linistea cand ma auzea vorbindu-i de Hristos!Cred ca in intrega ei viata curata, traita in universul curat al familiei ei, poate fara sa constientizeze, s-a apropiat de Dumnezeu, astfel incat sufletul ei nu se linistea deplin cand eu ii spuneam ca fiica ei este alaturi, dar se linistea cand eu ii vorbeam de Dumnezeu si ii spuneam:

 Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

 Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

 Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

 Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

 Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Moartea ramane totusi o forta imensa. Sfantul Pavel spune: Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii (Epistola dupa Romani. 8, 13). O femeie, o mama are aceasta mare capacitate  si tarie spirituala  de a lupta cu trupul ei si a se jertfi permanent celuilalt.

Cate nopti de veche langa un copil bolnav!

Cate momente in care mama se ridica de la masa saturata fizic de faptul ca are cu ce-i hrani pe ceilalti, cati ani in care mama are o singura pereche de pantofi, o sigura fusta, o singura bluza, dar familiei ei nu-i lipseste nimic si pune, in mana intinsa a copilului, banii de culegere, dictionar sau pentru tabara de vara ...

Cate nopti in care mama isi pleaca genunchii la rugaciune pentru ca baiatul sau fiica ei pleaca sa vada lumea pe motor! Si mama stie pericolele!

Cate nopti in care mama traieste acasa in grija iesirile la discoteca ale copilului adolescent si dramele lui sentimentale!Da, fiinta mamei sporeste spiritual si chiar apropiindu-se cronologic de moarte, ea se implineste ca menire.

Doar ca obosita de viata, de suferinta bolii si a trupului fizic, Florina nu avea puterea de a intelege locul pe care, nadajduiesc ca Dumnezeu i l-a dat;viata vesnica in fericire!

Miercuri noaptea, la ora 0.30 sufletul ei s-a dezlipit de trupul firav, obosit, epuizat si s-a ridicat...Sufletul de 21 de grame   ...cat o ciocarlie. Cant frumos in Ceruri, Florina! 

Taceri ca pietrele

Nu poti controla cum te trateaza oameni. Poti controla doar cum raspunzi atitudinii lor fata de tine!

Amintirile mele imi spun ca am trait, acesti ultimi 12 ani, asa cum am gandit ca e cat mai aproape de  cuvintele evanghelice.De multe ori i-am lasat pe copiii mei, pe surorile mele, pe mama, pe cei dragi, in lucrurile lumesti, inapoia mea ...si desi grija pentru casnicii mei nu a lipsit niciodata, simt, si aflu, ca uneori am mers pe drumul meu fara sa intorc capul!

Oare  a fost gresit?

"35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.

37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.

39. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi."(Evanghelia dupa Matei cap 10)
Mi-as dori sa nu fi gresit.Dar oamenii au avut propriile lor asteptari de la mine si uneori, prea de multe ori"uneori" au tacut, asteptand ca eu sa descopar singura ceea ce voiau sa fac! Numai ca eu am trait dupa calendarul ortodox, nu dupa cel civil!Si in mod firesc,credeam eu, am fost unde Dumnezeu ma chema,pentru ca acolo, in rugaciune se linistea sufletul meu si  pentru ca "unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor".
Am trait acesti 12 ani cu dorinta mare, ca Cel caruia trebuie sa-i plac, sa fie Dumnezeu! Acesta a fost crezul meu! Si implinirea poruncilor, respectarea lor, blazonul pe care mi-am dorit sa-l port.Desigur nu am reusit. Dar am primit si implinit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cateva mici lucruri, pentru ca fara ele, m-as fi pierdut in deznadejde.Dar si in asta, sluga nevrednica sunt!
Sa port povara  sufletului lui Grig plecat nespovedit, neimpartasit, apoi realitatea  ca alte persoane dragi din preajma mea, traiau departe de Hristos, doar acestea si erau suficiente sa ma faca sa ma incrancenez in a ma pastra pe baricadele rezistentei mele.
Am crezut,dar nu trebuia sa cred, ca cei de langa mine accepta cu bucurie asta! Nu. Fiecare vede altceva pentru ca are propriul lui unghi din care priveste! Doar daca m-ar fi tinut in brate, drept spre rasarit privind impreuna, am fi putut sa vedem acelasi lucru!
 Imi doresc sa supar cat mai putin, uneori strabat lumea acestui rastimp de rascumparat ca si cand pe ulita mea trec cu umarul lipit de gard, ca pe trotuar, langa mine, sa poata trece toti. Nu mai bag prin gard niciun bat sa intarat cainii! Am invata ca nu-ti aduce niciun folos sa traiesti in lupte, in razboaie, chiar daca tu le castigi lumeste! Nici un succes lumesc nu mi-a adus multumire deplina!
Port insa regretul ca nu am reusit sa fiu nevazuta si m-am facut, uneori cu vina, de cele mai multe ori fara vina, pricina de sminteala si pacat!Pricina de asteptari( pe care nu le-am banuit) ca unii le au cu privire la mine," asteptari" pe care nu le-am implinit !
Dar cred ca fiecare din noi, procedem la fel!
Fiecare dintre noi asteapta ca celalalt sa fie atent la el mai mult ca la propria persoana si ne este greu sa ne scuturam de noi insine...tare greu...Si din delicatete tacem.Dar tacerea dintre noi se poate transforma in pietre grele si pietrele pot face ziduri care sa ne desparta...Nu-mi doresc sa fiu despartita de cineva... de nimeni!
Am purtat cateva zile mahnirea de a fi ranita de cateva persoane...parca a fost o intrecere in  trei-patru persoane, care din ele sa ma raneasca mai mult si am dus greu durerea aceasta.
Apoi, cand imi pregateam spovedania, m-am vazut exact ceea ce eram:fiul cel mare din pilda fiului risipitor, si asta m-a asezat exact unde trebuia sa fiu de la inceput:viata mea si moartea mea si mai ales Judecata mea vor fi despre mine, nu despre altii!Si abia atunci, cand m-am eliberat de ceea ce facuse altul si m-am vazut pe mine, cel cazut, atunci, cu adevarat am putut sa-i rescriu pe pomelnicul inimii mele, pe cei care credeam ca ma ranisera.Fapta lor nu era importanta. De fapt, singurii raniti au ramas ei...Dar asta nu m-a asezat pe mine mai mare peste ei... Nu,am plecat capul realizand cat de greu le-a fost unor oameni avandu-ma in preajma, cat de tulburati trebuie sa fi fost vazandu-ma,cat de greu !Si pentru ceea ce le-am facut unora, fara sa vreau,doar respirand, altora avand acea atitudine pe care ei nu o asteptau de la mine, gandind la sufletele lor, la zbuciumul pe care l-au trait din pricina mea, mi-au fost dragi, tare dragi... mi-au adus lacrimi in ochi, daca ar fi fost langa mine i-as fi imbratisat, asa...le-am pus doar metanie in inima...si fara sa mai privesc spre ei,

 m-am privit pe mine intr-un amurg nu mereu luminos!
Fotografie langa lacul Ghenizaret

Zile de inceput de an si lupta cu gandurile

Aproape nu mai stiu ca am intrat intr-un alt an.Si asta pentru ca am pasit zi dupa zi in aceleasi probleme... serviciu, spital...biserici ...

Cu mila lui Dumnezeu in ianuarie am dat o fuga pana in Israel, am pus capul pe mormantul Domnului, am pasit pe urmele pasilor Lui si ale Maicii Sale si cu ochi inlacrimati m-am intors in aceleasi probleme. Doar ca raze blande de iubire cereasca strabateau deja zidul intunecat  care ma inconjura. Unul din bolnavi a inceput sa manance! Si celalalt bolnav mai curajos ca oricand si-a privit analize medicale si a zis ca si medicul  curant :

- Mergem mai   departe!

Viata este o lupta continua. Nu am simtit ca ma opresc din ea, decat cand am inceput sa-L caut pe Dumnezeu.Pana atunci totul a fost un camp de lupta.

Acum, cel mai adesea, strabat timpul acesta cu alta seninatate, desi si eu am propriile lupte cu gandurile. Stiu ca Dumnezeu este bun,si simt iubirea si mila Lui fara asemanare. Si cred si mai mult, astazi decat ieri, ca si noi oamenii, avem capacitatea de a iubi, doar ca ne impartim gresit iubirea, uneori toata unui singur om, fie barbat, femeie, fie copil, fie un parinte agatat de mana noastra...si cred ca din iubirea acesta egoista vin problemele.Toate, inclusiv cele medicale.

Am venit, acum cateva zile, acasa la mine, purtand o imensa tristete.In multimea problemelor familiei mele, m-am trezit singura, intr-o noapte in care incepuse sa ninga si sa vascoleasca si m-am vazut exact cum sunt:un om neinsemnat. Si nu asta ma durea, ci sentimentul esecului. In cateva clipe am facut un parcurs al vietii mele si am stabilit un adevar:povestea vietii mele este povestea unui perpetuu esec.Casnicia mea a fost un esec. Ea s-a terminat brusc dupa 23 de ani, intr-o noapte in care eu am facut greseala de a-l duce la spital pe Grig.Cresterea si educatia copiilor mei, dupa principiile mele, a fost un esec. Ei si-au urmat vietile lor fara sa aibe vreo importanta  ceva anume din ceea ce eu credeam ca fac pentru ei.Si sigur nici nu faceam mare lucru! Dar imi imaginam ca sunt o mama mai buna decat fusesera parintii mei cu mine. Adevarul insa este ca nu am putut nici macar sa-mi egalez parintii in truda lor pentru noi! Si slava lui Dumnezeu ca baiatul si fiica mea nu m-au luat si nu ma iau in seama cu mai nimic Se vede ca fara mine le-a fost mai bine. Si atunci unde am reusit eu?In ce am reusit ceva?Nu am inmultit niciunul din talantii primiti in dar de la Dumnezeu. Nu am scris o carte. Nu am publicat un poem. Nu am sadit un pom. Nu am construit un foisor...Am leganat, cand si cand, cate un nepot, dar care creste langa alti bunici...cei adevarati!Relatia cu cei apropiati este cea care ne defineste.

Si veneam asa,spre casa, aproape plangand de durere, spunandu-mi ceea ce si Satre a spus 'Povestea vietii mele este povestea unui esec"( Povestea fiecarei vieti este povestea unui esec)

Si am continuat inca cateva zile sa-mi port tristetea ...

Uratii au inceput sa-mi dea tarcoale amintindu-mi toate relele pe care cei apropiati mi le-au facut .Si desi permanent imi spuneam ca ele sunt firesti, ca le meritam,totusi simteam in inima atat durere, incat abia puteam respira. Ma trezeam din somn cu inima galop, iar la peste 100 de batai pe minut...

Si mi-am amintit ca singura nu pot face nimic in acest razboi!Era sambata noaptea ...eram obosita , atat de obosita ca nu puteam nici dormi...am intrat in baie , pe intuneric , am pus in cap dusul cu apa calduta ...Si am pus in moara gandurilor mele alte ganduri, asa cum in Arizona imi spusese parintele Efrem!

-Spala-ma, Doamne de toata intinaciunea de pe suflet...Elibereaza-mi, Doamne, mintea din legaturile tristetii si amintirile suferintelor! Doamne, Iisuse Hristoase ,miluieste-ma!

"1.Doamne, cât s‑au înmulțit cei ce mă necăjesc! Mulți se scoală asupra mea;

2. Mulți zic sufletului meu: «Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!».

3. Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea și Cel ce înalți capul meu".

Si am adormit ...somn odihnitor, dupa multe nopti grele...

Si dimineata am vazut pe hol, pe masuta din fata oglinzii, o masinuta alba...acum jumatate de an Filip urcat in goana in casa mea mi-a lasat-o acolo , spunand:

-Bunica Elena ti-o las tie sa-ti amintesti de mine!

Ca si cand Filip poate fi uitat! Dar cred ca rostul acestui gest este altul: ca eu sa nu uit ca pot fi foarte draga cuiva!Doar iubirea te poate salva. Si pe mine, doar iubirea lui Dumnezeu m-a ridicat...

Ma intorceam de la biserica cu Ioana si ii spuneam cu sinceritate, ca si voua acum:

-Ioana, simt ca am ratat tot ! Ca nimic din ceea ce am trait, nu a fost corect. Ca am esec dupa esec. Ca nimic bun nu am facut! Ca voi da seama pentru toata aceasta risipa! Ce voi face oare la Judecata? Ce se va alege de sufletul meu?Nu am fost nici fiica buna, nici sotie buna, nici mama ...

Si ea , fata aceasta, atat de draga sufletului meu, m-a privit cu toata seninatatea omului care traieste in Hristos si cu Hristos si mi-a spus:

-Doamna Doina, eu stiu ca sunteti un prieten minunat! Chiar daca doar asta ati facut in intrega viata, e bine! Eu va iubesc!

Dar ea ma iubeste pentru ca in sufletul ei incape iubirea...nu-i ingustat ca sufletul meu ..."Largiti  si voi sufletele voastre" ...Corinteni doi, cap 6:13...

Si cuvintele ei m-au responsabilizat ... Prietenele care se furisasera de mine pentru a nu ma lua pe drumurile lor au fost iertate... si cele care m-au blocat pe facebook... si cele care m-au vorbit de rau (asa si cum meritam) ...toate au fost retrecute pe pomelnicul inimii mele intre binefacatori! 

"4. Cu glasul meu către Domnul am strigat și m‑a auzit din muntele cel sfânt al Lui.

5. Eu m‑am culcat și am adormit; sculatu‑m‑am, că Domnul mă va sprijini.

6. Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.

7. Scoală, Doamne, mântuiește‑mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toți cei ce mă vrăjmășesc în deșert; dinții păcătoșilor ai zdrobit.

8. A Domnului este mântuirea și peste poporul Tău, binecuvântarea Ta."

Doamne,trimite-mi mereu la momentul potrivit pe cineva care sa aibe curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste!